ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2526/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a fost respins, ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.M.

împotriva Sentinței nr. 1479 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă

ca rămasă fără obiect cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului

Ministerul Apărării, având ca obiect obligarea acesteia de a-i răspunde la

petiția adresată și ca neîntemeiată cererea de acordare de daune morale.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a reținut, în esență, că sunt nefondate criticile

aduse de recurent sentinței atacate în ce privește faptul că nu i-a fost

rezolvată favorabil cererea de acordare a daunelor morale, întrucât, acesta nu

a arătat în ce constă prejudiciul moral ce i s-ar fi produs ca urmare a

faptului că răspunsul primit la petiția sa a depășit termenul legal prevăzut de

lege.

De asemenea, se arată

în considerentele deciziei atacate, recurentului nu i s-a încălcat dreptul la

un proces echitabil, deoarece faptul că instanța de fond a primit concluziile

pârâtului prezent la proces, deși recurentul-reclamant formulase cerere de

judecată a cauzei în lipsă, nu conduce la ideea înfrângerii principiului

contradictorialității și a dreptului la apărare în procesul civil, întrucât

cererea de judecare în lipsă formulată de una din părți nu o obligă pe cealaltă

să absenteze de la proces.

Mai arată instanța de

recurs că nu poate fi reținută critica potrivit căreia prima instanță a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, întrucât acest motiv de casare al hotărârii

nu se regăsește în speță.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare R.M.

Invocând în drept

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul a subliniat că

instanța de recurs a omis a cerceta un motiv de nelegalitate care ar fi putut

duce la soluționarea favorabilă a recursului declarat împotriva Sentinței

civile nr. 1479/2009 a Curții de Apel București, mai exact nu a răspuns

criticii recurentului care viza calitatea de pârât în cauză - ministrul

apărării - acceptând soluția Curții de Apel care s-a pronunțat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării pe capătul de cerere privind

obligarea la acoperirea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat urmare

răspunsului dat cu întârziere petiției din 15 septembrie 2009.

În motivarea

contestației în anulare s-a reiterat faptul că prin respingerea cererii de

daune morale contestatorului i-a fost cauzată o reală vătămare și că Înalta

Curte nu a observat că sentința fondului nu a răspuns prin soluția adoptată

tuturor susținerilor sale, sentința nefiind motivată în conformitate cu

prevederile art. 261 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Înalta Curte reține:

Obiectul contestației

în anulare îl constituie Decizia nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care

s-a respins ca nefondat recursul declarat de R.M. împotriva Sentinței nr. 1479

din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi

exercitată numai în condițiile și pentru cazurile expres și limitativ prevăzute

de lege (art. 317 și art. 318 C. proc. civ.).

Potrivit art. 318 C.

proc. civ. - invocat în cauză - hotărârile instanței de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

casare.

Temeiul prezentei

contestații este indicat ca fiind art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că nu sunt aplicabile prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care

reglementează contestația în anulare specială, întrucât aceste prevederi legale

sunt de strictă interpretare și nu lasă posibilitatea rejudecării recursului

decât în cazul expres prevăzut de lege.

Examinând decizia

contestată, Înalta Curte observă că instanța de control judiciar nu a săvârșit

vreo omisiune în cercetarea motivelor de recurs, procedând la o analiză

punctuală a motivelor de nelegalitate invocată de recurent, în funcție de

legătura logică și de relevanța lor în dezlegarea problemelor de drept ale

litigiului și concluzionând că aceste motive nu sunt întemeiate.

Orice alte aprecieri

în legătură cu nemotivarea sentinței de fond nu mai pot face obiect al analizei

în această cale extraordinară de atac.

În acest context se

observă că motivul invocat de contestator nu se subsumează prevederilor art.

318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce în acord cu jurisprudența

constantă în această materie, atrage inadmisibilitatea contestației în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de R.M. împotriva Deciziei nr. 4293 din 14 octombrie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 mai 2010.