ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2526/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva Sentinței nr. 1479 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului Ministerul Apărării, având ca obiect obligarea acesteia de a-i răspunde la petiția adresată și ca neîntemeiată cererea de acordare de daune morale.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a reținut, în esență, că sunt nefondate criticile aduse de recurent sentinței atacate în ce privește faptul că nu i-a fost rezolvată favorabil cererea de acordare a daunelor morale, întrucât, acesta nu a arătat în ce constă prejudiciul moral ce i s-ar fi produs ca urmare a faptului că răspunsul primit la petiția sa a depășit termenul legal prevăzut de lege.

De asemenea, se arată în considerentele deciziei atacate, recurentului nu i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece faptul că instanța de fond a primit concluziile pârâtului prezent la proces, deși recurentul-reclamant formulase cerere de judecată a cauzei în lipsă, nu conduce la ideea înfrângerii principiului contradictorialității și a dreptului la apărare în procesul civil, întrucât cererea de judecare în lipsă formulată de una din părți nu o obligă pe cealaltă să absenteze de la proces. Mai arată instanța de recurs că nu poate fi reținută critica potrivit căreia prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât acest motiv de casare al hotărârii nu se regăsește în speță.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare R.M. Invocând în drept dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., contestatorul a subliniat că instanța de recurs a omis a cerceta un motiv de nelegalitate care ar fi putut duce la soluționarea favorabilă a recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 1479/2009 a Curții de Apel București, mai exact nu a răspuns criticii recurentului care viza calitatea de pârât în cauză - ministrul apărării - acceptând soluția Curții de Apel care s-a pronunțat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării pe capătul de cerere privind obligarea la acoperirea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat urmare răspunsului dat cu întârziere petiției din 15 septembrie 2009. În motivarea contestației în anulare s-a reiterat faptul că prin respingerea cererii de daune morale contestatorului i-a fost cauzată o reală vătămare și că Înalta Curte nu a observat că sentința fondului nu a răspuns prin soluția adoptată tuturor susținerilor sale, sentința nefiind motivată în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (3) și (5) C. proc.

civ. Înalta Curte reține: Obiectul contestației în anulare îl constituie Decizia nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de R.M. împotriva Sentinței nr. 1479 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege (art. 317 și art. 318 C. proc. civ.). Potrivit art. 318 C. proc. civ. - invocat în cauză - hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Temeiul prezentei contestații este indicat ca fiind art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, întrucât aceste prevederi legale sunt de strictă interpretare și nu lasă posibilitatea rejudecării recursului decât în cazul expres prevăzut de lege. Examinând decizia contestată, Înalta Curte observă că instanța de control judiciar nu a săvârșit vreo omisiune în cercetarea motivelor de recurs, procedând la o analiză punctuală a motivelor de nelegalitate invocată de recurent, în funcție de legătura logică și de relevanța lor în dezlegarea problemelor de drept ale litigiului și concluzionând că aceste motive nu sunt întemeiate.

Orice alte aprecieri în legătură cu nemotivarea sentinței de fond nu mai pot face obiect al analizei în această cale extraordinară de atac. În acest context se observă că motivul invocat de contestator nu se subsumează prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce în acord cu jurisprudența constantă în această materie, atrage inadmisibilitatea contestației în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de R.M. împotriva Deciziei nr. 4293 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.