ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 107/ F din 12

august 2009, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis cererea formulată de reclamanta SC D.S.S. SRL Râșnov, în contradictoriu

cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P. Brașov, având ca obiect suspendarea executării

deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. 431 din 12

iunie 2009 emisă de pârâtă și, a dispus suspendarea executării Deciziei de

impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. 431 din 12 iunie 2009, până

la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că în cauză sunt îndeplinite cerințele stabilite de art. 14

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, privind cazul bine

justificat și iminența producerii unei pagube, așa cum sunt definite cele două

condiții de art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004 modificată, astfel

încât cererea de suspendare a actului administrativ fiscal, decizia de impunere

nr. 431 din 12 iunie 2009 emisă de D.G.F.P. Brașov, este întemeiată.

A mai constatat prima instanță că,

astfel cum s-a reținut în mod constant în jurisprudență instanței supreme,

cazul bine justificat presupune existența unor împrejurări de natură a crea o

îndoială serioasă asupra legalității actelor administrativ fiscale atacate,

iar, în cauză, aceste împrejurări rezultă din ignorarea, cel puțin în aparență

a preexistentei unui contract comercial între două societăți comerciale

(societatea reclamantă și SC N.B.T. SRL), prin care sunt stabilite obligații

contractuale ce vizează efectuarea unor lucrări de construcții industriale,

montaj, amenajări, lucrări ce se decontează, de principiu, între părțile

contractante, cu consecințele legale corespunzătoare.

Pe acest aspect a concluzionat

instanța, în sensul că, în speță, cazul bine justificat transpare prin mai mult

decât simplele afirmații ale reclamantei și anume, pe o aparentă ignorare de

către pârâta D.G.F.P. Brașov a unei realități juridice ce guvernează

raporturile dintre cele două societăți comerciale, raporturi care, corelativ,

conduc la anumite consecințe juridice și în planul obligațiilor fiscale ale

societății reclamante.

În ceea ce privește condiția pagubei

iminente, Curtea de Apel Brașov a reținut că aceasta se justifică prin

împrejurarea existenței unui titlu executoriu și a somației de plată emise

pentru un cuantum mare al debitului, 1056369 lei, extrasele e cont eliberate în

data de 06 august 2009 de A.B. pentru societatea reclamantă, din care reiese că

disponibilul societății este foarte redus, astfel că este iminentă producerea

unei pagube în patrimoniul societății în cazul executării deciziei de impunere

atacate, printr-o previzibilă blocare a activității societății, respectiv

vinderea la licitație a unora dintre activele societății, pentru acoperirea debitului

consemnat în decizia de impunere.

A concluzionat instanța de fond că o

asemenea modalitate de abordare a întrunirii condițiilor prevăzute de art. 14

din Legea nr. 554/2004 este în concordanță și cu Recomandarea nr. R (89)8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, care subliniază că este de dorit să se

asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie, fără a recunoaște,

totuși, eficacitatea necesară acțiunii administrative principale.

Împotriva sentinței civile nr. 107/ F

din 12 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P.J. Brașov,

prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în

tot a hotărârii atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de

suspendare a executării deciziei de impunere nr. 431 din 12 iunie 2009.

A învederat recurenta pârâtă, prin

motivele de recurs, că sentința atacată este nelegală și netemeinică, întrucât

instanța de fond, prin raportare la probele administrate în cauză, a procedat

în mod eronat și printr-o greșită aplicare a legii la admiterea cererii

reclamantei de suspendare a executării deciziei de impunere, până la

pronunțarea instanței de fond. Recurenta a considerat că nu sunt întrunite în

cauză în mod cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii întemeiate pe

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

reclamanta făcând dovada doar a plății cauțiunii potrivit prevederilor art. 215

alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., împrejurarea că la

termenul de judecată din data de 11 august 2009 reclamanta intimată a depus la

dosar o situație a conturilor sale nu îmbracă forma unui caz bine justificat ce

poate conduce la admiterea cererii de suspendare a executării, iar afirmațiile

reclamantei făcute în susținerea cererii de suspendare cu trimitere la

criticile aduse actelor administrativ fiscale nu sunt relevante întrucât

acestea fac obiectul contestației administrative formulate împotriva actului

administrativ fiscal.

Instanța de judecată, a mai precizat

recurenta, nu poate să se pronunțe nici în aparență cu privire la legalitatea

și temeinicia obligațiilor fiscale stabilite prin actul contestat, ci mai mult

din punct de vedere al condițiilor de formă, de valabilitate a actului prin

raportare la textul de lege în baza căruia a fost emis. Or, este evident, din

acest punct de vedere, că aspectele privitoare la legalitatea și temeinicia

obligațiilor fiscale urmează a fi examinate de către instanța investită cu

soluționarea fondului ulterior administrării probatoriului, și mai ales

ulterior efectuării unei expertize contabile ca lucrare de specialitate.

Pe de altă parte, recurenta a mai

arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit aplicarea în cauză și a

Recomandării nr. R. (89) 8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei, fără să efectueze o analiză a existenței unui argument

juridic aparent valabil față de legalitatea actului administrativ. Astfel,

simpla constatare a faptului că organele fiscale nu au luat în considerare

existența unor raporturi contractuale între reclamantă și alte persoane

juridice la stabilirea obligațiilor fiscale nu poate îmbrăca forma argumentului

juridic despre care se face vorbire în recomandarea menționată.

Cu privire la justificarea pagubei

iminente, pârâta recurentă a relevat că aceasta trebuie privită din perspectiva

prevenirii ei și nu a existenței efective, întrucât dacă se procedează la

continuarea procedurii de executare silită pornită împotriva acesteia s-ar

produce un prejudiciu ce ar avea consecințe extrem de grave asupra activității

acesteia. În plus, recurenta a precizat că cererea de suspendare a executării

nu este probată în cauză nici sub aspectul urgenței și nici sub aspectul

prejudiciului nerecuperabil, astfel cum prevede art. 14 din Legea nr. 554/2004,

existența acestor condiții fiind doar invocată și nu dovedită potrivit art. 1169

C. civ.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. Prin cazuri bine

justificate se înțeleg,

conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ, iar prin pagubă

iminentă se

desemnează, potrivit prescripțiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din același act

normativ, prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării

unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În principiu, actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate, care la

rândul

său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși

titlu

executoriu. Principiul legalității actelor administrative

presupune însă atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și

ca deciziile lor să se întemeieze pe lege, și el impune, de asemenea, ca

respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv

asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor

administrative trebuie asigurat un anume echilibru, precum și anumite garanții

de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot

fi

discreționare, iar legea trebuie să

furnizeze individului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului.

Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie

considerată ca fiind în realitate un eficient instrument procedural aflat la

îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura

respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În considerarea celor două principii

incidente în materie, al legalității actului administrativ și al executării acestuia

din oficiu, suspendarea executării constituie însă, o situație de excepție,

aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute

de lege. Posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată” și

în documentele emise de organismele internaționale în condiții similare cu

reglementarea cuprinsă în Legea nr. 554/2004. Astfel, Recomandarea nr. R/ 89/8

din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei

privitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă

prevede, ca principiu, tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră

vătămat „de a solicita suspendarea executării unui act administrativ,

suspendare pe care instanța o va acorda numai atunci când, în raport de ansamblul

circumstanțelor și intereselor, se apreciază că executarea actului

administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat

și când există și argumente juridice valabile față de regularitatea actului

emis”.

Se reține întrunirea, în cauză, la

momentul introducerii cererii de suspendare a executării actului administrativ

cât și la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe, a condițiilor

cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, cât privește condiția cazului bine justificat, se observă că motivele

de fapt și de drept invocate prin contestația formulată împotriva deciziei de

impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de

inspecția fiscală nr. 431 din 12 iunie 2009 emisă de D.G.F.P. Brașov din cadrul

A.N.A.F. au fost de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea

actului de impunere fiscală, cel puțin prin raportare la susținerile reclamantei

în sensul neluării în considerare de către organul fiscal a efectelor produse,

inclusiv sub aspectul cuantumului obligațiilor fiscale, de contractul încheiat

între intimată și o altă societate comercială prin care au fost stabilite

obligații contractuale vizând efectuarea unor lucrări de construcții

industriale, montaj și amenajări. A fost probată de către reclamantă și

existența condiției prevenirii unei pagube iminente întrucât, cum a reținut și

instanța de fond, punerea în executare a deciziei de impunere și urmărirea

silită în vederea recuperării creanței fiscale în sumă totală de 1056369 lei,

în condițiile în care disponibilul de lichidități al intimatei era foarte

redus, ar duce, în mod previzibil, la o blocare a activității economice a

debitorului prin vinderea la licitație a unor importante active, și la

producerea în consecință în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu greu sau

imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului administrativ fiscal.

Curtea constată, pe de altă parte,

că prin sentința recurată suspendarea executării deciziei de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare nr. 431 din 12 iunie 2009 emisă de recurenta D.G.F.P.

Brașov a fost dispusă în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, până la pronunțarea instanței de fond, și că s-a

făcut dovada, în recurs, a faptului că instanța de contencios administrativ

sesizată cu acțiunea de anulare a actului administrativ fiscal a soluționat

cauza, prin sentința nr. 10/ F din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus

respingerea acțiunii reclamantei SC D.H.S.S. SRL ca rămasă fără obiect. În

aceste condiții, efectele suspendării executării deciziei de impunere nr. 431

din 12 iunie 2009 nu mai subzistă, ele încetând pe data pronunțării sentinței nr.

10/ F din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În raport de cele mai sus arătate,

se apreciază că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate și că

în mod legal prima instanță a procedat la admiterea cererii reclamantei și la

suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat până la

pronunțarea instanței de fond, urmând a se dispune, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de D.G.F.P.

Brașov împotriva sentinței civile nr. 107/ F din 12 iunie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.G.F.P.

Brașov, în nume propriu și pentru A.N.A.F., împotriva sentinței nr. 107/ F din

12 iunie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 februarie 2010.