ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 107/ F din 12 august 2009, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC D.S.S. SRL Râșnov, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P. Brașov, având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. 431 din 12 iunie 2009 emisă de pârâtă și, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. 431 din 12 iunie 2009, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în cauză sunt îndeplinite cerințele stabilite de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, așa cum sunt definite cele două condiții de art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004 modificată, astfel încât cererea de suspendare a actului administrativ fiscal, decizia de impunere nr. 431 din 12 iunie 2009 emisă de D.G.F.P. Brașov, este întemeiată. A mai constatat prima instanță că, astfel cum s-a reținut în mod constant în jurisprudență instanței supreme, cazul bine justificat presupune existența unor împrejurări de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrativ fiscale atacate, iar, în cauză, aceste împrejurări rezultă din ignorarea, cel puțin în aparență a preexistentei unui contract comercial între două societăți comerciale (societatea reclamantă și SC N.B.T.

SRL), prin care sunt stabilite obligații contractuale ce vizează efectuarea unor lucrări de construcții industriale, montaj, amenajări, lucrări ce se decontează, de principiu, între părțile contractante, cu consecințele legale corespunzătoare. Pe acest aspect a concluzionat instanța, în sensul că, în speță, cazul bine justificat transpare prin mai mult decât simplele afirmații ale reclamantei și anume, pe o aparentă ignorare de către pârâta D.G.F.P. Brașov a unei realități juridice ce guvernează raporturile dintre cele două societăți comerciale, raporturi care, corelativ, conduc la anumite consecințe juridice și în planul obligațiilor fiscale ale societății reclamante. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Curtea de Apel Brașov a reținut că aceasta se justifică prin împrejurarea existenței unui titlu executoriu și a somației de plată emise pentru un cuantum mare al debitului, 1056369 lei, extrasele e cont eliberate în data de 06 august 2009 de A.B.

pentru societatea reclamantă, din care reiese că disponibilul societății este foarte redus, astfel că este iminentă producerea unei pagube în patrimoniul societății în cazul executării deciziei de impunere atacate, printr-o previzibilă blocare a activității societății, respectiv vinderea la licitație a unora dintre activele societății, pentru acoperirea debitului consemnat în decizia de impunere. A concluzionat instanța de fond că o asemenea modalitate de abordare a întrunirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este în concordanță și cu Recomandarea nr. R (89)8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, care subliniază că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie, fără a recunoaște, totuși, eficacitatea necesară acțiunii administrative principale.

Împotriva sentinței civile nr. 107/ F din 12 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P.J. Brașov, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 431 din 12 iunie 2009. A învederat recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, că sentința atacată este nelegală și netemeinică, întrucât instanța de fond, prin raportare la probele administrate în cauză, a procedat în mod eronat și printr-o greșită aplicare a legii la admiterea cererii reclamantei de suspendare a executării deciziei de impunere, până la pronunțarea instanței de fond.

Recurenta a considerat că nu sunt întrunite în cauză în mod cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reclamanta făcând dovada doar a plății cauțiunii potrivit prevederilor art. 215 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., împrejurarea că la termenul de judecată din data de 11 august 2009 reclamanta intimată a depus la dosar o situație a conturilor sale nu îmbracă forma unui caz bine justificat ce poate conduce la admiterea cererii de suspendare a executării, iar afirmațiile reclamantei făcute în susținerea cererii de suspendare cu trimitere la criticile aduse actelor administrativ fiscale nu sunt relevante întrucât acestea fac obiectul contestației administrative formulate împotriva actului administrativ fiscal.

Instanța de judecată, a mai precizat recurenta, nu poate să se pronunțe nici în aparență cu privire la legalitatea și temeinicia obligațiilor fiscale stabilite prin actul contestat, ci mai mult din punct de vedere al condițiilor de formă, de valabilitate a actului prin raportare la textul de lege în baza căruia a fost emis. Or, este evident, din acest punct de vedere, că aspectele privitoare la legalitatea și temeinicia obligațiilor fiscale urmează a fi examinate de către instanța investită cu soluționarea fondului ulterior administrării probatoriului, și mai ales ulterior efectuării unei expertize contabile ca lucrare de specialitate. Pe de altă parte, recurenta a mai arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit aplicarea în cauză și a Recomandării nr. R. (89) 8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, fără să efectueze o analiză a existenței unui argument juridic aparent valabil față de legalitatea actului administrativ.

Astfel, simpla constatare a faptului că organele fiscale nu au luat în considerare existența unor raporturi contractuale între reclamantă și alte persoane juridice la stabilirea obligațiilor fiscale nu poate îmbrăca forma argumentului juridic despre care se face vorbire în recomandarea menționată. Cu privire la justificarea pagubei iminente, pârâta recurentă a relevat că aceasta trebuie privită din perspectiva prevenirii ei și nu a existenței efective, întrucât dacă se procedează la continuarea procedurii de executare silită pornită împotriva acesteia s-ar produce un prejudiciu ce ar avea consecințe extrem de grave asupra activității acesteia. În plus, recurenta a precizat că cererea de suspendare a executării nu este probată în cauză nici sub aspectul urgenței și nici sub aspectul prejudiciului nerecuperabil, astfel cum prevede art. 14 din Legea nr. 554/2004, existența acestor condiții fiind doar invocată și nu dovedită potrivit art. 1169 C. civ.

Recursul este nefondat. Potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Prin cazuri bine justificate se înțeleg, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar prin pagubă iminentă se desemnează, potrivit prescripțiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din același act normativ, prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În principiu, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu.

Principiul legalității actelor administrative presupune însă atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca deciziile lor să se întemeieze pe lege, și el impune, de asemenea, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anume echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați. În considerarea celor două principii incidente în materie, al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie însă, o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată” și în documentele emise de organismele internaționale în condiții similare cu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 554/2004. Astfel, Recomandarea nr. R/ 89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă prevede, ca principiu, tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat „de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanța o va acorda numai atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor, se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat și când există și argumente juridice valabile față de regularitatea actului emis”.

Se reține întrunirea, în cauză, la momentul introducerii cererii de suspendare a executării actului administrativ cât și la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe, a condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, cât privește condiția cazului bine justificat, se observă că motivele de fapt și de drept invocate prin contestația formulată împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 431 din 12 iunie 2009 emisă de D.G.F.P. Brașov din cadrul A.N.A.F.

au fost de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului de impunere fiscală, cel puțin prin raportare la susținerile reclamantei în sensul neluării în considerare de către organul fiscal a efectelor produse, inclusiv sub aspectul cuantumului obligațiilor fiscale, de contractul încheiat între intimată și o altă societate comercială prin care au fost stabilite obligații contractuale vizând efectuarea unor lucrări de construcții industriale, montaj și amenajări.

A fost probată de către reclamantă și existența condiției prevenirii unei pagube iminente întrucât, cum a reținut și instanța de fond, punerea în executare a deciziei de impunere și urmărirea silită în vederea recuperării creanței fiscale în sumă totală de 1056369 lei, în condițiile în care disponibilul de lichidități al intimatei era foarte redus, ar duce, în mod previzibil, la o blocare a activității economice a debitorului prin vinderea la licitație a unor importante active, și la producerea în consecință în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului administrativ fiscal. Curtea constată, pe de altă parte, că prin sentința recurată suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. 431 din 12 iunie 2009 emisă de recurenta D.G.F.P.

Brașov a fost dispusă în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la pronunțarea instanței de fond, și că s-a făcut dovada, în recurs, a faptului că instanța de contencios administrativ sesizată cu acțiunea de anulare a actului administrativ fiscal a soluționat cauza, prin sentința nr. 10/ F din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei SC D.H.S.S. SRL ca rămasă fără obiect. În aceste condiții, efectele suspendării executării deciziei de impunere nr. 431 din 12 iunie 2009 nu mai subzistă, ele încetând pe data pronunțării sentinței nr. 10/ F din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de cele mai sus arătate, se apreciază că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate și că în mod legal prima instanță a procedat la admiterea cererii reclamantei și la suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat până la pronunțarea instanței de fond, urmând a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței civile nr. 107/ F din 12 iunie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Brașov, în nume propriu și pentru A.N.A.F., împotriva sentinței nr. 107/ F din 12 iunie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2010.