ÎCCJ, Decizia nr. 118/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 118/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cererii de

revizuire de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr.

46/P/2002 din 24 mai 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia

s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale în cauza privind plângerea

penală formulată de petentul R.V. împotriva procurorului B.I., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 266 și art. 268 C. pen.

S-a reținut, în

esență, că în această cauză penală s-au efectuat acte premergătoare urmăririi

penale față de numitul B.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de

art. 246, art. 266 și art. 268 C. pen., constând în aceea că, în cauza penală

nr. 667/P/2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, având ca obiect

săvârșirea infracțiunilor de ultraj și distrugere de către numitul R.V.,

numitul B.I., în calitate de procuror, a dispus arestarea nelegală a petentului

și agresarea sa de către organele de poliție, cauzându-i-se astfel vătămări

corporale și prejudicii materiale.

S-a reținut că, din

probele administrate în cauză a reieșit că susținerile petentului R.V. sunt

neadevărate, aspecte confirmate și de apărătorii acestuia numiți din oficiu în

cauză, precum și de către hotărârile de condamnare pronunțate de instanțele de

judecată până în prezent.

Mai mult decât atât,

așa cum reiese și din raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauza

precizată anterior, numitul R.V. este o persoană labilă psihic, cu un

temperament agresiv, aspect confirmat și de apărătorii acestuia.

Potrivit adresei de

înaintare a rezoluției, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a

precizat că aceasta nu a fost atacată, nici la procurorul ierarhic, nici la

instanță, iar comunicarea s-a realizat la data de 24 mai 2002 (conform

borderoului pentru expedierea coletelor).

Prin rezoluția nr.

103/P/2005 din 26 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art.

10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale în cauza privind pe magistrații

H.D., B.I., B.M., Z.E. și G.R., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 246 și art. 266 C. pen.

S-a reținut, în

esență, că petentul R.V. s-a adresat cu plângere penală împotriva magistraților

H.D., B.I., B.M., Z.E. și G.R., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 246 și art. 266 C. pen., constând în aceea că, aceștia au emis mai multe

soluții ilegale în câteva cauze penale în care petentul era parte, iar

procurorul B.I. a acceptat agresarea sa fizică, în sediul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Hunedoara, fapte săvârșite de către jandarmi cu prilejul

cercetării sale în cauza penală nr. 667/P/2000.

Astfel, s-a reținut

că simpla emitere a unor soluții care nemulțumesc una din părțile procesuale

implicate nu constituie infracțiune, singura posibilitate de a cenzura sau

anula o soluție pronunțată sau emisă de judecători, respectiv procurori, fiind

aceea de a promova căile de atac ordinare sau extraordinare prevăzute de

normele procedurale aplicabile.

Mai mult decât atât,

aspecte similare privind cercetarea petentului R.V. de către procurorul B.I. în

dosarul nr. 667/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, au mai

făcut obiectul unor verificări (dosarul nr. 46/P/2002 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia).

Prin rezoluția nr.

841/II/2/2010 din 11 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia, s-a dispus admiterea plângerea petentului și infirmarea rezoluției

nr. 103/P/2005 din 26 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia.

S-a reținut că, în

speță, urmare a deciziei nr. 1 din 16 martie 2009 a C.E.D.O., potrivit căreia

sunt indicate greșeli grave ce ar fi lezat drepturile fundamentale ale

petentului R.V., s-a procedat la examinarea cauzei și s-a reținut că procurorul

de caz nu a verificat punctual aspectele relevate de hotărârea C.E.D.O.; la

momentul efectuării actelor premergătoare nici R.V. nu a indicat asemenea

deficiențe, deoarece acesta nu își motiva niciodată nicio cerere, iar

procurorul nu le-a observat și urmărit, din oficiu.

În consecință, s-a

reținut că în legătură cu criticile consemnate de hotărârea C.E.D.O., cu

privire la magistrați, nu s-a înfăptuit o instrucție efectivă; mai mult, unele

din criticile C.E.D.O. sunt esențiale pentru cauzele în care R.V. a fost

condamnat, mai cu seamă pe cele ce privesc condamnarea pentru ultrajul reținut

prin sentința penală nr. 160 din 5 mai 1999 a Tribunalului Hunedoara.

Criticile C.E.D.O.

creează o prezumție că faptele, așa cum sunt reținute în hotărâre, s-au

săvârșit, prezumție ce nu poate fi înlăturată cu rezultate actelor

premergătoare efectuate în cauză până la acea dată; actele premergătoare nu dau

răspuns, decât în parte, cu privire la realitatea exceselor imputate, fiind

necesar să se stabilească dacă asemenea defecțiuni din activitatea

magistraților se confirmă ori nu prin administrarea de dovezi în regim

probatoriu penal.

Prin rezoluția nr.

605/P/2010 din 1 martie 2011, s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 249,

art. 242, art. 11 pct. 1 lit. b) și c) raportat la art. 10 lit. a) și g) C.

proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților H.D. și B.I.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 C. pen., și

încetarea urmăririi penale față de învinuiții B.M., G.R. și Z.E., pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 C. pen.

Pentru a dispune

această soluție s-a reținut că prin rezoluția nr. 605/P/2010 din 12 ianuarie

2011 a fost începută, in rem, urmărirea penală sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 C. pen. și au fost audiați

magistrații B.M., G.R., Z.E., H.D. și B.I.

Raportat la

împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 124 C. pen. și art. 122 alin. (1)

lit. d) C. pen., în cursul anului 2009 s-a împlinit termenul de prescripție a

răspunderii penale, dosarele fiind instrumentate în anii 1998 și, respectiv

2000, de către procurori, iar judecătorii pronunțându-se prin hotărâri în anii

1999 și 2001, magistrații au fost ascultați în raport de prevederile art. 13

alin. (1) C. proc. pen., respectiv dacă înțeleg să solicite sau nu continuarea

procesului penal.

Magistrații H.D. și

B.I. au înțeles să se prevaleze de dreptul de a solicita continuarea procesului

penal, astfel încât s-a procedat la verificarea în concret a modului în care

aceștia au organizat și condus instrucția penală față de R.V., în cauzele

Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, prilej cu care s-a constatat că

activitatea magistraților s-a circumscris întrutotul normelor procesual penale

naționale, aceștia neexercitând acte de violență fizică sau verbală asupra

petentului și nici neacceptând un astfel de comportament al organelor de

poliție și Jandarmerie, asigurând asistența judiciară a acestuia, iar

instanțele judecătorești sesizate cu rechizitoriile indicate anterior dispunând

condamnarea sa definitivă pentru faptele deduse cercetării.

Împotriva rezoluției

nr. 605/P/2010 din 1 martie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia, în termen legal, petentul a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința penală

nr. 125 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală.

Împotriva acestei

sentințe, petentul a formulat recurs, însă acest recurs a fost respins, ca

inadmisibil, prin decizia nr. 687 din 12 martie 2012, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În ceea ce privește

infracțiunile de ultraj prevăzute de dispozițiile art. 239 C. pen., pentru care

revizuentul R.V. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 667/P/2000 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Prin sentința penală

nr. 73 din 15 februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Hunedoara, inculpatul R.V.

a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, cu detenție,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 239 alin. (1) și (3) cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 239 alin. (2) și (3) cu aplicarea

art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 11 pct.

2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal

privind pe inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 217 alin. (1) C.

pen., constatând înlăturată răspunderea penală ca urmare a retragerii plângerii

prealabile formulată de partea vătămată C.D.

Ca situație de fapt

s-a reținut că revizuentul R.V., în noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000 a

amenințat cu moartea pe un polițist și i-a spart geamurile mașinii, cauzând o

pagubă de 300 lei.

Împotriva acestei sentințe,

inculpatul R.V. a declarat recurs, care a fost respins ca nefondat prin decizia

penală nr. 38/2002 a Tribunalului Hunedoara, secția penală.

Împotriva deciziei

sus menționate s-a declarat recurs, care a fost respins, ca nefondat, prin

decizia penală nr. 121 din 14 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Alba

Iulia, secția penală.

La data de 12

septembrie 2002, în temeiul dispozițiilor art. 34 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, revizuentul a sesizat C.E.D.O.,

reclamând încălcarea dispozițiilor art. 3, art. 6 paragraful 1 și 3 lit. c) și

art. 13 din Convenție, susținând că:

- a fost bătut, la

data de 28 noiembrie 2000, cu ocazia audierii sale de către procuror și că,

fiind plasat în detenție imediat după agresiune, autoritățile l-au privat de

orice posibilitate de a se prezenta în fața unui medic pentru constatarea

leziunilor sale;

- ancheta efectuată

de parchet ca urmare a acuzațiilor sale de rele tratamente a fost lipsită de

eficiență;

- în mod necorespunzător

autoritățile au răspuns acuzațiilor sale de rele tratamente, fiind nemulțumit

de rezultatul cercetărilor efectuate;

- nu a beneficiat de

un proces echitabil, în sensul că procurorul a refuzat asistența sa din partea

unui avocat ales, la interogatoriul din 28 noiembrie 2000 și că avocatul

desemnat din oficiu nu i-a oferit suficientă asistență, având în vedere că

acesta a asistat la agresarea sa;

- instanțele nu au

încercat să clarifice circumstanțele incidentului din noaptea de 17 spre 18

septembrie 2000, ci s-au limitat să țină seama de mărturiile polițiștilor,

ignorând complet declarația unei persoane, potrivit căreia acesta fusese

constrâns de procuror să dea declarații împotriva reclamantului;

În dreptul român nu

există o cale de atac efectivă care i-ar fi permis să se plângă de relele

tratamente din data de 28 noiembrie 2000 și să remedieze încălcările pretinse.

Prin hotărârea

pronunțată la data de 19 iulie 2011, C.E.D.O. a hotărât că:

- a existat o

încălcare a art. 3 din Convenție sub aspect procedural, reținându-se că, deși

revizuentul a formulat plângerea, nici procurorul, nici instanța nu au

solicitat efectuarea unei expertize pentru a se constata eventualele urme de

leziuni și pentru a fi apreciată gravitatea acestora, această lipsă de diligență

din partea statului diminuând considerabil șansele ca autoritățile să

desfășoare o anchetă efectivă în speță; s-a considerat, de asemenea, că era

obligația procurorului să ia toate măsurile necesare pentru a se elucida

faptele și nu doar să se limiteze la audierea a doi dintre apărătorii desemnați

din oficiu, fără ca revizuentul sau alți martori să fie audiați.

- a existat o

încălcare a art. 13 din Convenție, reținându-se că plângerea împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăriri penale, formulată în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., nu ar fi fost efectivă în speță.

Cu privire la

celelalte pretinse încălcări ale dispozițiilor Convenției acestea au fost

apreciate ca vădit nefondate.

Având în vedere

constatarea încălcării art. 3 și art. 13 din Convenție, în temeiul art. 44

alin. (2) din Convenție, statul a fost obligat să îi plătească reclamantului

suma de 5.200 euro pentru prejudiciul moral și 5.000 euro cheltuieli de

judecată.

Având în vedere

hotărârea pronunțată de C.E.D.O., în temeiul art. 408

1

C. proc.

pen., revizuentul R.V. a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție la data de

25 ianuarie 2012 cu o cerere de revizuire, solicitând astfel cum rezultă din

cererea de revizuire depusă în scris la dosar „admiterea cererii, casarea

sentinței și trimiterea spre rejudecare”.

Analizând cererea,

prin prisma dispozițiilor art. 408

1

C. proc. pen., se constată că

aceasta este inadmisibilă și va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează:

Astfel, după cum

rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 408

1

C. proc.

pen., hotărârile în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a unui drept prevăzut

de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecințele grave ale acestei

încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea

hotărârii pronunțate.

Rezultă, așadar, atât

din reglementarea cuprinsă în alin. (1) al art. 408

1

C. proc. pen.,

cât și din prevederile alin. (2) al aceluiași articol că procedura specială

prevăzută de art. 408

1

C. proc. pen., nu vizează decât situațiile în

care C.E.D.O. a pronunțat o hotărâre cu privire la partea care solicită

revizuirea, admițând în tot sau în parte cererea reclamantului.

Astfel,

admisibilitatea cererii de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a

condițiilor prevăzute de art. 408

1

alin. (1) C. proc. pen., în caz

contrar legea neprevăzând dreptul părții de a exercita această cale de atac,

cererea fiind inadmisibilă.

În cauza dedusă

judecății, cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la

care Curtea Europeană a constatat încălcarea unor drepturi reglementate de

Convenție, hotărârea C.E.D.O. ce constată aceste încălcări este definitivă, iar

cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal de un an de la data

rămânerii definitive a hotărârii instanței europene.

Revizuirea,

întemeiată pe dispozițiile art. 408

1

C. proc. pen., poate fi

exercitată potrivit alin. (1) al aceluiași articol, împotriva hotărârilor

judecătorești definitive pronunțate de instanțele române în cauzele în care C.E.D.O.

a constatat o încălcare a unui drept prevăzut în Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Exercitarea

revizuirii este condiționată de existența unei hotărâri definitive a Curții

Europene prin care se constată o încălcare a unui drept prevăzut în Convenția

Europeană într-un proces penal desfășurat în fața autorităților judiciare

române, în care instanțele penale române s-au pronunțat prin hotărâre

definitivă.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că încălcarea art. 3 și art. 13 din

Convenție au fost constatate de C.E.D.O. într-o cauză în care nu se pronunțase

o hotărâre judecătorească definitivă de către instanțele române, ci se

dispuseseră doar rezoluții de neîncepere a urmăririi penale.

Așa fiind, se

constată că nu este îndeplinită una din condițiile esențiale de admisibilitate

a unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 408

1

C.

proc. pen. și anume existența unei hotărâri definitive pronunțate de instanțele

române.

Mai mult decât atât,

consecințele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție constate

de C.E.D.O. nu continuă să se producă în prezent, astfel că procedura specială

a revizuirii prevăzută de art. 408

1

C. proc. pen. nu constituie

remediu eficient înlăturării unor potențiale efecte negative.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că ulterior condamnării statului

român de către C.E.D.O. pentru încălcarea art. 3 și art. 13 din Convenție, prin

rezoluția nr. 84/II/2/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia,

s-a dispus admiterea plângerii petentului și infirmarea rezoluției nr.

103/P/2005 din 26 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia.

Prin rezoluția nr.

605/P/2010 din 12 ianuarie 2011 a fost începută, in rem, urmărirea penală sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 C. pen. și

au fost audiați magistrații B.M., G.R., Z.E., H.D. și B.I.

Prin rezoluția nr.

605/P/2010 din 1 martie 2011, s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 249,

art. 242, art. 11 pct. 1 lit. b) și c) raportat la art. 10 lit. a) și g) C.

proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților H.D. și B.I.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 C. pen., și

încetarea urmăririi penale față de învinuiții B.M., G.R. și Z.E., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 266 C. pen.

Împotriva rezoluției

nr. 605/P/2010 din 1 martie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia, în termen legal, petentul a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința penală

nr. 125 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală.

Împotriva acestei

sentințe, petentul a formulat recurs, însă acest recurs a fost respins, ca

inadmisibil, prin decizia nr. 687 din 12 martie 2012, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Se constată, așadar,

că, în prezent, consecințele încălcării drepturilor prevăzute de Convenție

constatate de către C.E.D.O. nu se mai produc, întrucât în cauză s-a efectuat o

anchetă efectivă, (prin infirmarea rezoluției inițiale de către procurorul

ierarhic superior și începerea urmăririi penale împotriva intimaților), iar

revizuentul a beneficiat și a și uzat de dreptul la un recurs efectiv (soluția

de scoatere de sub urmărire penală fiind atacată potrivit dispozițiilor art.

278

1

C. proc. pen. la instanța de judecată), astfel încât nu ne mai

aflăm în situația încălcării unui drept care să impună desființarea unei

hotărâri judecătorești.

Pentru considerentele

ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de

dispozițiile art. 408

1

alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen. sub

aspectul inexistenței unei hotărâri definitive pronunțate de o instanță

românească și sub aspectul nesubzistenței consecințelor grave ale încălcării

drepturilor prevăzute de Convenție și constate de Curtea Europeană, în temeiul

dispozițiilor art. 408

1

alin. (10) C. proc. pen., cererea de

revizuire formulată de revizuentul R.V. va fi respinsă, ca inadmisibilă.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., revizuentul va fi obligat la plata sumei de 600 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 408

1

C. proc. pen., de revizuentul R.V. împotriva sentinței nr. 73 din 15

februarie 2001, pronunțată de Judecătoria Hunedoara în dosarul nr. 5856/2000, a

deciziei penale nr. 38/A din 14 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara în dosarul nr. 2124/2001 și a deciziei penale nr. 121 din 14

martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr.

690/2002.

Obligă revizuentul la

plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2012.