ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2337/2012

Asupra recursului de fată; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1985/114/2012 s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ț.I.. A obligat inculpatul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că inculpatul Ț.I. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și instanța de fond, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, însușite în totalitate de inculpat și a declarației acestuia de recunoaștere a faptelor comise, a reținut vinovăția inculpatului și l-a condamnat la pedeapsa de 3 ani și 3 luni închisoare, cu executare în regim de detenție. A mai reținut că inculpatul a fost arestat preventiv la data de 30 martie 2012, în temeiul art. 143 rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind acuzat că în perioada august 2011- martie 2012, prin înțelegere cu inculpații S.Ș.G., S.Ș., C.Ș. și O.R., a cumpărat, în mod repetat, a vândut și a deținut cannabis și rezină de cannabis de la inculpatul S.Ș., droguri de risc pe care le-a vândut personal sau prin intermediul coinculpaților unor tineri din Râmnicu Sărat și, de asemenea, în asociere cu inculpații C.Ș.

și O.R. a vândut droguri de risc potențialilor cumpărători, contactați de inculpatul O.R.. Totodată, a reținut că inculpatul S.Ș. a vândut droguri de risc inculpatului C.Ș. ori de câte ori acesta îi solicita. S-a referit că potrivit textului incriminator faptele pretins a fi comise de către inculpat sunt sancționate cu pedeapsa închisorii ce se situează sub limita de 18 ani prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., astfel că sub acest aspect cererea de liberare provizorie sub control judiciar este admisibilă în principiu, însă pe fond, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele de temeinicie prevăzute în aliniatul (2) al articolului sus-arătat. Conform art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen.

cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau distrugerea mijloacelor de probă. Din întregul material probator administrat în cauză rezultă că inculpatul Ț.I. a avut un rol important în cumpărarea și vânzarea drogurilor, a inițiat asocierea infracțională în scopul derulării traficului de droguri de risc, desfășurând actele infracționale în mod repetat o perioadă lungă de timp, astfel că lăsarea sa în libertate ar avea un impact profund negativ asupra opiniei publice, fiind de natură să întrețină climatul infracțional și să încurajeze și alte persoane să comită fapte de același gen.

Față de natura și gravitatea infracțiunilor de care este acuzat petentul inculpat, modalitatea în care se prefigurează săvârșirea acestora, în cadrul unei asocieri infracționale realizată prin cooptarea de către inculpatul Ț. și a altor persoane, recrudescența infracțiunilor de acest gen, în care sunt implicați tot mai mulți tineri, chiar și dintre cei care au o pregătire superioară (cum este cazul petentului), consecințele consumului de droguri pentru viața și sănătatea persoanei, curtea de apel a considerat că punerea în libertate a inculpatului, chiar sub control judiciar, ar avea un impact profund negativ pentru comunitate, existând riscul ca inculpatul să repete actele infracționale pentru asigurarea mijloacelor de existență.

Curtea de Apel a apreciat că susținerea inculpatului, în sensul că, nu prezintă pericol pentru ordinea publică nu poate fi acceptată, având în vedere că de la momentul arestării preventive, 30 martie 2012 și până în prezent ecourile publice ale faptelor comise nu s-au diminuat și lăsarea în libertate a inculpatului ar întreține climatul infracțional. Deși petentul a invocat inexistența unor date sau elemente din care să rezulte că în ipoteza punerii în libertate ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, cu toate acestea atari posibilități nu sunt excluse în condițiile în care calea de atac exercitată are caracter devolutiv, instanța de apel fiind înstrituită să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, implicit să administreze probe, fiind lipsit de relevanță faptul că inculpatul s-a prevalat de art. 320 1 C. proc.

pen. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat patru motive acceptabile pentru a refuza eliberarea în cursul procedurii judiciare aflată în curs și anume: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces, să împiedice desfășurarea procesului penal, să comită alte infracțiuni ori riscul să tulbure ordinea publică. S-a mai apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului nu este oportună întrucât există riscul ca inculpatul să împiedice desfășurarea normală a procesului penal și chiar să comită și alte fapte penale pentru a obține mijloace financiare necesare întreținerii proprii și a bunicii sale.

Aspectele socio-familiale invocate de petent referitoare la desăvârșirea pregătirii profesionale și susținerea examenului de mașter precum și faptul că este unicul întreținător al bunicii sale, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt argumente suficiente pentru admiterea cererii formulate, întrucât acestea au preexistat momentului arestării preventive și nici nu au constituit un obstacol în comiterea infracțiunilor, inculpatul asumându-și riscul privării de libertate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul Ț.I. prin care a solicitat, admiterea recursului cu consecința admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar și cercetarea în stare de libertate. Recursul declarat nu este fondat.

Potrivit art. 23 alin. (10) din Constituție și art. 5 alin. (5) C. proc. pen., liberarea provizorie reprezintă o formă de garantare a libertății persoanei pe tot parcursul desfășurării activității judiciare de natură penală. Potrivit art. 160 1 C. proc. pen. în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Analizând recursul inculpatei, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare provizorie, Înalta Curte constată că sub acest aspect, prima instanță a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru cele infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat nu depășește limita maximă de 18 ani închisoare.

Potrivit art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În ce privește această a doua condiție prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar și oportunitatea admiterii acesteia, în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului și complexitatea cauzei, Înalta Curte constată următoarele: Analizând temeinicia cererii, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc.

pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate, vârsta, precum și alte situații privind persoana inculpatului, se constată că din actele și lucrările dosarului se relevă indicii pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârși sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul în cauză. Existența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituie conform jurisprudenței C.E.D.O. „factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie" măsura arestării preventive și prelungirea acesteia fiind conformă scopului constituit prin art. 5 al C.E.D.O.

Drept urmare, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege care ar conduce la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în cursul procesului penal, în condițiile art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., și nici sub aspectul oportunității cererea nu este întemeiată, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen. Înalta Curte se raportează atât la elementele care privesc faptele presupus comise de inculpat (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptelor), cât și la cele care privesc persoana inculpatului, pentru a aprecia în concret dacă scopul măsurii preventive poate fi atins și prin liberarea provizorie a acestuia.

Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că, în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social concret al faptelor reținute în sarcina inculpatului, reflectat de modalitatea în care se presupune că a săvârșit-o, lăsarea acestuia în libertate nu se impune în acest moment procesual. În acest sens, se constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate nu s-a diminuat.

Privarea de libertate în continuare a inculpatului apare ca necesară și prin prisma scopului bunei desfășurări a anchetei penale și realizarea eficientă a scopului procesului penal acestea fiind garantate numai prin menținerea inculpatului în stare de arest preventiv, necesară pentru apărarea ordinii de drept. Liberarea provizorie sub control judiciar este o vocație pentru inculpat, instanța este cea care apreciază dacă se impune sau nu cercetarea inculpatului în stare de libertate în raport de temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. În consecință, criticile din recurs și solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate.

Față de circumstanțele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ț.I. împotriva încheierii din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1985/114/2012. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ț.I. împotriva încheierii din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1985/114/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 iunie 2012.