ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 17 aprilie 2009, contestatoarea S.E. a formulat contestație împotriva dispoziției din 26 martie 2009, emisă de Primarul municipiului București, solicitând anularea dispoziției menționate. La termenul din 24 noiembrie 2009, contestatoarea a depus la dosar o precizare a contestației, arătând că solicită anularea dispoziției din 26 martie 2009 și restituirea în natură a imobilului notificat.

Prin sentința civilă nr. 207 din 16 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis contestația precizată formulată de reclamantă; s-a anulat dispoziția din 26 martie 2009, emisă de Primarul municipiului București și a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei prăvălia situată în imobilul din București, având o suprafață de 36 mp, prăvălie care în prezent este ocupată cu contract de închiriere de către numitul V.I.

În considerentele sentinței, tribunalul a reținut următoarele: În speță, s-a făcut dovada că împotriva lui G.A., autorul contestatoarei, a fost începută procedura de executare silită instituită prin Decretul nr. 224/1951 și că Tribunalul Popular al Raionului a încuviințat vânzarea imobilului pentru plata restanțelor către secțiunea financiară în sumă totală de 6581,14 lei, sens în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 7013 din 21 noiembrie 1959. Întrucât preluarea imobilului debitorului nu a operat la data pronunțării sentinței de încuviințare a vânzării silite a respectivului bun, tribunalul a apreciat că, ulterior pronunțării sentinței de scoatere a imobilului la licitație, nu s-au efectuat celelalte acte procedurale pe care le presupunea finalizarea formelor de executare silita, respectiv procesul-verbal privind rezultatul vânzării, procesul-verbal de preluare a imobilului, evaluare și compensare dintre debitul datorat și valoarea integrală a bunului, așa cum prevedeau dispozițiile art. 16 – 18 din Decretul nr. 224/1951.

Pe de altă parte, în art. 4 din Decretul nr. 224/1951, se menționa că „pentru debite din impozite și taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia sa, împreună cu anexele și terenul din jur în suprafața stabilită pentru curte prin decizia comitetului executiv al sfatului popular raional sau orășenesc”. Prin urmare, instanța a reținut că Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat abuziv, aceasta rezultând chiar din prevederile menționate, câtă vreme, prin acest act normativ, casa de locuit era exceptată de la urmărire silită, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001. Din probele administrate în cauză, instanța a constatat faptul că autorul contestatoarei și, ulterior, fiii acestuia, au continuat să locuiască în imobilul situate în str. Răsadniței.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că situația de fapt a fost reținută corect de prima instanță în raport cu probatoriul administrat în cauză și, față de cele reținute, tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii.

În apel au fost depuse înscrisuri noi, respectiv, deciziunea nr. 1415 din 30 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului si procesul verbal încheiat la data de 22 decembrie 1959. Instanța de apel a reținut că aceste înscrisuri, deși invalidează primul aspect reținut de instanța de fond în aprecierea preluării abuzive (întrucât s-a făcut in apel dovada existentei procesului verbal de preluare a imobilului), nu conduc la schimbarea soluției, atâta vreme cât nu a fost respectat art. 4 din decretul menționat care prevedea ca nu se poate scoate la vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor și familia sa.

Critica recurentului, în sensul că preluarea nu poate fi considerată abuzivă, în opinia sa nefiind incident art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, a fost apreciată de instanță ca neîntemeiată deoarece, în condițiile în care imobilul a intrat în proprietatea statului cu nerespectarea deplină a actului normativ în vigoare la data preluării, nu se poate considera că titlul statului este unul valabil, care să legitimeze preluarea imobilului realizată în acest mod. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, prin care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Un prim motiv de recurs vizează faptul că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor a persoanei îndreptățite, așa cum prevăd dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001. Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că în mod greșit s-a reținut că ar fi vorba de o preluare abuzivă a imobilului în litigiu, având în vedere că acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951. Intimata-reclamantă S.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel ca legală și temeinică. La data de 01 noiembrie 2011, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes accesoriu, respectiv în interesul recurentului Municipiul București, prin primar general, numitul V.I.

care a arătat că interesul său în cauză este determinat de faptul că a încheiat, în calitate de chiriaș, cu SC O. SA, contractul de închiriere din 28 iulie 1999, pe o perioadă de 5 ani, ce are ca obiect închirierea camerei situată în București, str. Răsadniței, contract ce a fost ulterior prelungit în mod tacit de către ambele părți contractante, fiind în vigoare și în prezent. Cererea de intervenție în interes accesoriu a fost încuviințată în principiu la data de 21 februarie 2012. Analizând recursul prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat de pârât, se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică formulată prin motivele de recurs, referitoare la faptul că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor a persoanei îndreptățite, așa cum prevăd dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe. Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, privind faptul că nu ar fi vorba de o preluare abuzivă a imobilului în litigiu, având în vedere că acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951, se constată că aceasta este nefondată. Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului contestatoarei, defunctul G.A., bunicul acesteia. Prin sentința civilă nr. 7013 din 21 noiembrie 1959, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului, s-a încuviințat vânzarea imobilului pentru plata restanțelor în sumă totală de 6581,14 lei, către secțiunea financiară, în baza Decretului nr. 224/1951.

Instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a constatat în mod corect că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, având în vedere că nu au fost respectate prevederile Decretului nr. 224/1951, în temeiul căruia s-a făcut preluarea, respectiv art. 4 din decretul menționat, care prevedea că nu se poate scoate la vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor și familia sa. De altfel, Decretul nr. 224/1951, era neconstituțional chiar în raport de dispozițiile Constituției de la 1948 potrivit cărora dreptul de proprietate era unul fundamental.

Recurentul arată doar faptul că imobilul a fost preluat pentru neplata impozitelor, fără să combată în vreun fel aprecierile instanței legate de nerespectarea dispozițiilor prevăzute chiar de actul normativ (Decretul nr. 224/1951) care a constituit temei al preluării, precum și cele vizând neconcordanța acestui decret cu legea fundamentală care garanta dreptul de proprietate. Argumentele pe care instanța de apel își întemeiază soluția sunt corecte și au condus în mod legal la concluzia încadrării modalității de preluare a imobilului în dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001. În consecință, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Având în vedere dispozițiile art. 51 C. proc. civ. și împrejurarea că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele mai sus expuse, se va respinge și cererea de intervenție accesorie în interesul Municipiului București, prin primar general formulată de V.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de V.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.