ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de
17 aprilie 2009, contestatoarea S.E. a formulat contestație împotriva
dispoziției din 26 martie 2009, emisă de Primarul municipiului București,
solicitând anularea dispoziției menționate.
La termenul din 24
noiembrie 2009, contestatoarea a depus la dosar o precizare a contestației,
arătând că solicită anularea dispoziției din 26 martie 2009 și restituirea în
natură a imobilului notificat.
Prin sentința civilă
nr. 207 din 16 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a
III-a civilă, s-a admis contestația precizată formulată de reclamantă; s-a
anulat dispoziția din 26 martie 2009, emisă de Primarul municipiului București
și a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie
reclamantei prăvălia situată în imobilul din București, având o suprafață de 36
mp, prăvălie care în prezent este ocupată cu contract de închiriere de către
numitul V.I.
În considerentele
sentinței, tribunalul a reținut următoarele:
În speță, s-a făcut
dovada că împotriva lui G.A., autorul contestatoarei, a fost începută procedura
de executare silită instituită prin Decretul nr. 224/1951 și că Tribunalul
Popular al Raionului a încuviințat vânzarea imobilului pentru plata restanțelor
către secțiunea financiară în sumă totală de 6581,14 lei, sens în care a fost
pronunțată sentința civilă nr. 7013 din 21 noiembrie 1959.
Întrucât preluarea
imobilului debitorului nu a operat la data pronunțării sentinței de
încuviințare a vânzării silite a respectivului bun, tribunalul a apreciat că,
ulterior pronunțării sentinței de scoatere a imobilului la licitație, nu s-au
efectuat celelalte acte procedurale pe care le presupunea finalizarea formelor
de executare silita, respectiv procesul-verbal privind rezultatul vânzării,
procesul-verbal de preluare a imobilului, evaluare și compensare dintre debitul
datorat și valoarea integrală a bunului, așa cum prevedeau dispozițiile art. 16
– 18 din Decretul nr. 224/1951.
Pe de altă parte, în
art. 4 din Decretul nr. 224/1951, se menționa că „pentru debite din impozite și
taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia
sa, împreună cu anexele și terenul din jur în suprafața stabilită pentru curte
prin decizia comitetului executiv al sfatului popular raional sau orășenesc”.
Prin urmare, instanța
a reținut că Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat abuziv, aceasta rezultând
chiar din prevederile menționate, câtă vreme, prin acest act normativ, casa de
locuit era exceptată de la urmărire silită, astfel că în cauză sunt incidente
dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Din probele
administrate în cauză, instanța a constatat faptul că autorul contestatoarei
și, ulterior, fiii acestuia, au continuat să locuiască în imobilul situate în
str. Răsadniței.
Apelul declarat de
pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva acestei sentințe a
fost respins ca nefondat prin decizia nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curții
de Apel București, secția a IV-a civilă.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că situația de fapt a
fost reținută corect de prima instanță în raport cu probatoriul administrat în
cauză și, față de cele reținute, tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii.
În apel au fost
depuse înscrisuri noi, respectiv, deciziunea nr. 1415 din 30 decembrie 1959 a
Sfatului Popular al Raionului si procesul verbal încheiat la data de 22
decembrie 1959.
Instanța de apel a
reținut că aceste înscrisuri, deși invalidează primul aspect reținut de
instanța de fond în aprecierea preluării abuzive (întrucât s-a făcut in apel
dovada existentei procesului verbal de preluare a imobilului), nu conduc la
schimbarea soluției, atâta vreme cât nu a fost respectat art. 4 din decretul
menționat care prevedea ca nu se poate scoate la vânzare casa de locuit cu
anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor și familia sa.
Critica recurentului,
în sensul că preluarea nu poate fi considerată abuzivă, în opinia sa nefiind
incident art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, a fost apreciată de instanță ca
neîntemeiată deoarece, în condițiile în care imobilul a intrat în proprietatea
statului cu nerespectarea deplină a actului normativ în vigoare la data
preluării, nu se poate considera că titlul statului este unul valabil, care să legitimeze
preluarea imobilului realizată în acest mod.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general,
prin care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii
apelului și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
În drept, a fost
invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Un prim motiv de
recurs vizează faptul că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de
proprietate și ale calității de moștenitor a persoanei îndreptățite, așa cum
prevăd dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.
Un al doilea motiv de
recurs se referă la faptul că în mod greșit s-a reținut că ar fi vorba de o
preluare abuzivă a imobilului în litigiu, având în vedere că acesta a trecut în
proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951.
Intimata-reclamantă
S.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și
menținerea deciziei instanței de apel ca legală și temeinică.
La data de 01
noiembrie 2011, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes accesoriu,
respectiv în interesul recurentului Municipiul București, prin primar general,
numitul V.I. care a arătat că interesul său în cauză este determinat de faptul
că a încheiat, în calitate de chiriaș, cu SC O. SA, contractul de închiriere
din 28 iulie 1999, pe o perioadă de 5 ani, ce are ca obiect închirierea camerei
situată în București, str. Răsadniței, contract ce a fost ulterior prelungit în
mod tacit de către ambele părți contractante, fiind în vigoare și în prezent.
Cererea de
intervenție în interes accesoriu a fost încuviințată în principiu la data de 21
februarie 2012.
Analizând recursul
prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ., invocat de pârât, se constată că acesta este nefondat pentru
următoarele considerente:
Prima critică
formulată prin motivele de recurs, referitoare la faptul că nu au fost depuse
actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor
a persoanei îndreptățite, așa cum prevăd dispozițiile art. 21-23 din Legea nr.
10/2001, nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso medio, direct în
recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva
sentinței primei instanțe.
Astfel, respectarea
principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile
să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat
apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar
nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva
sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
În ceea ce privește
cea de-a doua critică, privind faptul că nu ar fi vorba de o preluare abuzivă a
imobilului în litigiu, având în vedere că acesta a trecut în proprietatea
statului în temeiul Decretului nr. 224/1951, se constată că aceasta este
nefondată.
Imobilul în litigiu a
fost proprietatea autorului contestatoarei, defunctul G.A., bunicul acesteia.
Prin sentința civilă
nr. 7013 din 21 noiembrie 1959, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului,
s-a încuviințat vânzarea imobilului pentru plata restanțelor în sumă totală de
6581,14 lei, către secțiunea financiară, în baza Decretului nr. 224/1951.
Instanța de apel,
confirmând soluția primei instanțe, a constatat în mod corect că preluarea
imobilului de către stat a fost abuzivă, având în vedere că nu au fost
respectate prevederile Decretului nr. 224/1951, în temeiul căruia s-a făcut
preluarea, respectiv art. 4 din decretul menționat, care prevedea că nu se
poate scoate la vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte,
locuită efectiv de debitor și familia sa.
De altfel, Decretul
nr. 224/1951, era neconstituțional chiar în raport de dispozițiile Constituției
de la 1948 potrivit cărora dreptul de proprietate era unul fundamental.
Recurentul arată doar
faptul că imobilul a fost preluat pentru neplata impozitelor, fără să combată
în vreun fel aprecierile instanței legate de nerespectarea dispozițiilor
prevăzute chiar de actul normativ (Decretul nr. 224/1951) care a constituit
temei al preluării, precum și cele vizând neconcordanța acestui decret cu legea
fundamentală care garanta dreptul de proprietate.
Argumentele pe care
instanța de apel își întemeiază soluția sunt corecte și au condus în mod legal
la concluzia încadrării modalității de preluare a imobilului în dispozițiile
art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
În consecință, se va
respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin
primar general împotriva deciziei nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă.
Având în vedere
dispozițiile art. 51 C. proc. civ. și împrejurarea că recursul pârâtului este
nefondat, pentru considerentele mai sus expuse, se va respinge și cererea de
intervenție accesorie în interesul Municipiului București, prin primar general
formulată de V.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general
împotriva deciziei nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Respinge cererea de
intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de V.I.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 21 februarie 2012.