ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 911/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 30 din 9 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Asociația Serviciul pentru Asistență în Situații Speciale (S.A.R.T.I.S.S.) Oradea și pârâta SC G.I. SRL Satu Mare, în favoarea Judecătoriei Oradea. În motivarea sentinței, s-a reținut că obiectul litigiului îl constituie restituirea de către pârâtă a sumei de 5.000 lei, pe care aceasta ar fi încasat-o nejustificat, reclamanta motivând că suma reprezintă garanția pe care pârâta a plătit-o în contul reclamantei pentru participarea la o licitație organizată de aceasta din urmă și, întrucât pârâta nu a câștigat licitația, reclamanta a dispus restituirea garanției, însă, din eroare, plata a fost efectuată de două ori.

Având în vedere că pârâta este o societate comercială, precum și împrejurarea că suma solicitată provine dintr-un fapt comercial, și anume participarea la o licitație pentru executare de lucrări, Curtea de Apel a apreciat că litigiul are caracter comercial, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile regulile prevăzute de art. 10 și 12 pct. 4 C. proc. civ., ce reglementează competența alternativă, ținându-se cont de alegerea reclamantului, care a sesizat Judecătoria Oradea. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 10 și 12 C. proc.

civ., întrucât litigiul de față nu are caracter comercial, nefiind o creanță rezultată dintr-o operațiune comercială sau dintr-un contract comercial. În speță, sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ., cererea fiind de competența instanței de la sediul principal al pârâtei, respectiv a Judecătoriei Satu Mare. Mai mult, la data pronunțării ambelor hotărâri ale instanțelor vizate de conflictul de competență, pct. 4 al art. 10 C. proc. civ. fusese abrogat prin Legea nr. 71/2011, a susținut recurenta. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Obiectul cererii de chemare în judecată formulate în cauză la data de 6 august 2010 este reprezentat de restituirea unei sume de bani pretins plătită de către reclamantă, fără a fi fost datorată.

Cererea a fost adresată Judecătoriei Oradea, instanță care, admițând excepția necompetenței teritoriale invocată de către pârâtă prin întâmpinare, s-a dezînvestit de soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei, aplicând dispozițiile art. 5 și 7 alin. (1) C. proc. civ. La rându-i, Judecătoria Satu Mare s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Oradea, în aplicarea art. 10 pct. 4 și 12 C. proc. civ. și art. 56 C. com., act de procedură ce a generat conflictul negativ de competență soluționat prin decizia recurată. Se constată că, în mod greșit, prin regulatorul de competență s-a făcut aplicarea art. 10 pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai este competentă, „în cererile privitoare la obligații comerciale, instanța locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății”.

Instanța care a soluționat conflictul negativ de competență a considerat că restituirea de către pârâtă a sumei de bani pretins încasate, deși nu era datorată, reprezintă o obligație comercială, în considerarea calității de comerciant a acesteia și a împrejurării că suma solicitată provine dintr-un fapt comercial, și anume participarea la o licitație pentru executare de lucrări. O asemenea argumentare relevă, chiar dacă nu s-a menționat expres, aplicarea dispozițiilor art. 4 C. com., în conformitate cu care sunt considerate ca fapte de comerț (subiective), în afară de faptele obiective de comerț enumerate limitativ în art. 3, „celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”.

Izvorul pretinsei obligații de restituire în sarcina pârâtei nu este reprezentat de participarea la licitația pentru executare de lucrări, astfel cum s-a considerat prin hotărârea recurată, deoarece nu restituirea garanției pentru licitație – returnată către pârâtă –se solicită în cauză, ci a unei alte plăți pretins nedatorate, efectuate de către reclamantă, în condițiile în care s-a susținut că returnarea garanției s-a făcut de două ori. Or, plata pretins nedatorată efectuată de către un necomerciant constituie un fapt juridic civil, unul licit, ceea ce înseamnă că obligația de restituire a sumei de bani astfel plătite are, de asemenea, un caracter civil, fiind întrunită situația de excepție de la regula caracterului comercial al obligațiilor comerciantului, astfel cum prevede art. 4 C. com., anterior citat.

Art. 56 C. com., la care s-a făcut referire în hotărârea Judecătoriei Satu Mare, ultima instanță care s-a dezînvestit de soluționarea cauzei, nu este relevant, deoarece interesează aplicarea legii comerciale și unui necomerciant în ipoteza încheierii unui act juridic ce are caracter comercial pentru cealaltă parte din raportul juridic obligațional. Or, în speță, se pune problema determinării tocmai a acestei ipoteze, respectiv a caracterului comercial al faptului juridic pentru comerciantul însuși, fiind incidente prevederile art. 4 C. com., cu atât mai mult cu cât art. 56 este aplicabil doar raporturilor obligaționale născute dintr-un act juridic, după cum rezultă din chiar referirea legiuitorului la „contractanți”, nu și celor izvorâte dintr-un fapt juridic, precum în cauză.

Este de precizat că nu are relevanță în speță, astfel cum pretinde recurenta - pârâtă, abrogarea (cu excepțiile anume prevăzute, printre care nu figurează art. 4, a cărui incidență a fost analizată în cauză) a dispozițiilor Codului comercial la data intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv la data de 1 octombrie 2011, în conformitate art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a codului. Pretinsa plată nedatorată este susceptibilă de repetițiune din momentul încasării sale, astfel încât calificarea naturii obligației de restituire, ca fiind civilă sau comercială, este supusă legii de drept material în vigoare la data nașterii sale; or, art. 4 C. com. era încă în vigoare, de altfel, nu își încetase încă activitatea la data formulării cererii de chemare în judecată - 6 august 2010. În aceste condiții, nu este incident art. 10 pct. 4 C. proc.

civ. (implicit, nici art. 12), fiind vorba despre o cerere personală patrimonială formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat, ce atrage competența de soluționare în primă instanță a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul principal al pârâtei, în aplicarea art. 7 alin. (1) cu referire la art. 5 C. proc. civ., respectiv competența Judecătoriei Satu Mare. Cu toate că cele expuse anterior sunt suficiente pentru conturarea soluției adoptate în cauză, trebuie precizat că, pornind chiar de la premisa reținută de către Curtea de Apel, aceea a existenței unei obligații comerciale a pârâtei, în aplicarea art. 10 pct. 4 C. proc. civ., tot nu s-ar ajunge la o altă concluzie decât aceea a competenței Judecătoriei Satu Mare de soluționare a cauzei.

Niciuna dintre ipotezele din art. 10 pct. 4 nu relevă competența Judecătoriei Oradea, ce a fost inițial învestită în cauză. După cum s-a arătat, obligația repetițiunii plății nedatorate se naște din momentul încasării sumei plătite, dar nedatorate; așadar, sintagma „locul unde obligația a luat naștere” definește în speță locul încasării, situat în localitatea în care se află sediul pârâtei. În ceea ce privește „locul plății”, acesta este determinat în cauză în raport de pretinsa obligație a pârâtei de restituire a plății nedatorate, plata semnificând, în acest caz, executarea obligației de restituire. Potrivit art. 1104 alin. (2) C. civ. (în vigoare la data nașterii obligației de repetițiune), dacă părțile raportului obligațional nu au stabilit locul plății, aceasta se efectuează la domiciliul debitorului, așadar, la sediul pârâtei.

Ca atare, în oricare dintre situațiile descrise de art. 10 pct. 4 C. proc. civ., tot Judecătoria Satu Mare ar fi competentă să soluționeze pricina. Față de considerentele expuse, se constată că, prin aplicarea greșită a legii, Curtea de Apel Oradea a considerat că Judecătoriei Oradea îi revine competența ratione materiae de soluționare în primă instanță a cererii în pretenții de față, motiv pentru care Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica sentința recurată, în sensul stabilirii competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare, în aplicarea art. 22 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC G.I. SRL Satu Mare împotriva sentinței nr. 30 din 9 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Modifică sentința recurată în sensul că stabilește competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.