ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 911/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 30 din 9 noiembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a fost stabilită competența de soluționare

a cauzei privind pe reclamanta Asociația Serviciul pentru Asistență în Situații

Speciale (S.A.R.T.I.S.S.) Oradea și pârâta SC G.I. SRL Satu Mare, în favoarea

Judecătoriei Oradea.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că obiectul litigiului îl constituie restituirea de

către pârâtă a sumei de 5.000 lei, pe care aceasta ar fi încasat-o

nejustificat, reclamanta motivând că suma reprezintă garanția pe care pârâta a

plătit-o în contul reclamantei pentru participarea la o licitație organizată de

aceasta din urmă și, întrucât pârâta nu a câștigat licitația, reclamanta a

dispus restituirea garanției, însă, din eroare, plata a fost efectuată de două

ori.

Având în vedere că

pârâta este o societate comercială, precum și împrejurarea că suma solicitată

provine dintr-un fapt comercial, și anume participarea la o licitație pentru

executare de lucrări, Curtea de Apel a apreciat că litigiul are caracter

comercial, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile regulile prevăzute de art. 10

și 12 pct. 4 C. proc. civ., ce reglementează competența alternativă, ținându-se

cont de alegerea reclamantului, care a sesizat Judecătoria Oradea.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs, s-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 10

și 12 C. proc. civ., întrucât litigiul de față nu are caracter comercial,

nefiind o creanță rezultată dintr-o operațiune comercială sau dintr-un contract

comercial.

În speță, sunt

incidente prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ., cererea fiind de

competența instanței de la sediul principal al pârâtei, respectiv a

Judecătoriei Satu Mare.

Mai mult, la data

pronunțării ambelor hotărâri ale instanțelor vizate de conflictul de

competență, pct. 4 al art. 10 C. proc. civ. fusese abrogat prin Legea nr. 71/2011,

a susținut recurenta.

Examinând sentința

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

Obiectul cererii de

chemare în judecată formulate în cauză la data de 6 august 2010 este

reprezentat de restituirea unei sume de bani pretins plătită de către

reclamantă, fără a fi fost datorată.

Cererea a fost

adresată Judecătoriei Oradea, instanță care, admițând excepția necompetenței

teritoriale invocată de către pârâtă prin întâmpinare, s-a dezînvestit de

soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare, în a cărei rază

teritorială se află sediul pârâtei, aplicând dispozițiile art. 5 și 7 alin. (1)

C. proc. civ.

La rându-i,

Judecătoria Satu Mare s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Oradea, în

aplicarea art. 10 pct. 4 și 12 C. proc. civ. și art. 56 C. com., act de

procedură ce a generat conflictul negativ de competență soluționat prin decizia

recurată.

Se constată că, în

mod greșit, prin regulatorul de competență s-a făcut aplicarea art. 10 pct. 4 C.

proc. civ. potrivit cărora, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai

este competentă, „în cererile privitoare la obligații comerciale, instanța

locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății”.

Instanța care a

soluționat conflictul negativ de competență a considerat că restituirea de

către pârâtă a sumei de bani pretins încasate, deși nu era datorată, reprezintă

o obligație comercială, în considerarea calității de comerciant a acesteia și a

împrejurării că suma solicitată provine dintr-un fapt comercial, și anume

participarea la o licitație pentru executare de lucrări.

O asemenea

argumentare relevă, chiar dacă nu s-a menționat expres, aplicarea dispozițiilor

art. 4 C. com., în conformitate cu care sunt considerate ca fapte de comerț

(subiective), în afară de faptele obiective de comerț enumerate limitativ în art.

3, „celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de

natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”.

Izvorul pretinsei

obligații de restituire în sarcina pârâtei nu este reprezentat de participarea

la licitația pentru executare de lucrări, astfel cum s-a considerat prin

hotărârea recurată, deoarece nu restituirea garanției pentru licitație –

returnată către pârâtă –se solicită în cauză, ci a unei alte plăți pretins

nedatorate, efectuate de către reclamantă, în condițiile în care s-a susținut

că returnarea garanției s-a făcut de două ori.

Or, plata pretins

nedatorată efectuată de către un necomerciant constituie un fapt juridic civil,

unul licit, ceea ce înseamnă că obligația de restituire a sumei de bani astfel

plătite are, de asemenea, un caracter civil, fiind întrunită situația de

excepție de la regula caracterului comercial al obligațiilor comerciantului,

astfel cum prevede art. 4 C. com., anterior citat.

Art. 56 C. com., la

care s-a făcut referire în hotărârea Judecătoriei Satu Mare, ultima instanță

care s-a dezînvestit de soluționarea cauzei, nu este relevant, deoarece

interesează aplicarea legii comerciale și unui necomerciant în ipoteza

încheierii unui act juridic ce are caracter comercial pentru cealaltă parte din

raportul juridic obligațional.

Or, în speță, se pune

problema determinării tocmai a acestei ipoteze, respectiv a caracterului

comercial al faptului juridic pentru comerciantul însuși, fiind incidente

prevederile art. 4 C. com., cu atât mai mult cu cât art. 56 este aplicabil doar

raporturilor obligaționale născute dintr-un act juridic, după cum rezultă din

chiar referirea legiuitorului la „contractanți”, nu și celor izvorâte dintr-un

fapt juridic, precum în cauză.

Este de precizat că

nu are relevanță în speță, astfel cum pretinde recurenta - pârâtă, abrogarea

(cu excepțiile anume prevăzute, printre care nu figurează art. 4, a cărui

incidență a fost analizată în cauză) a dispozițiilor Codului comercial la data

intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv la data de 1 octombrie 2011, în

conformitate art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare

a codului.

Pretinsa plată

nedatorată este susceptibilă de repetițiune din momentul încasării sale, astfel

încât calificarea naturii obligației de restituire, ca fiind civilă sau

comercială, este supusă legii de drept material în vigoare la data nașterii

sale; or, art. 4 C. com. era încă în vigoare, de altfel, nu își încetase încă

activitatea la data formulării cererii de chemare în judecată - 6 august 2010.

În aceste condiții,

nu este incident art. 10 pct. 4 C. proc. civ. (implicit, nici art. 12), fiind

vorba despre o cerere personală patrimonială formulată împotriva unei persoane

juridice de drept privat, ce atrage competența de soluționare în primă instanță

a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul principal al pârâtei,

în aplicarea art. 7 alin. (1) cu referire la art. 5 C. proc. civ., respectiv

competența Judecătoriei Satu Mare.

Cu toate că cele

expuse anterior sunt suficiente pentru conturarea soluției adoptate în cauză,

trebuie precizat că, pornind chiar de la premisa reținută de către Curtea de

Apel, aceea a existenței unei obligații comerciale a pârâtei, în aplicarea art.

10 pct. 4 C. proc. civ., tot nu s-ar ajunge la o altă concluzie decât aceea a

competenței Judecătoriei Satu Mare de soluționare a cauzei.

Niciuna dintre

ipotezele din art. 10 pct. 4 nu relevă competența Judecătoriei Oradea, ce a

fost inițial învestită în cauză.

După cum s-a arătat,

obligația repetițiunii plății nedatorate se naște din momentul încasării sumei

plătite, dar nedatorate; așadar, sintagma „locul unde obligația a luat naștere”

definește în speță locul încasării, situat în localitatea în care se află

sediul pârâtei.

În ceea ce privește

„locul plății”, acesta este determinat în cauză în raport de pretinsa obligație

a pârâtei de restituire a plății nedatorate, plata semnificând, în acest caz,

executarea obligației de restituire.

Potrivit art. 1104 alin.

(2) C. civ. (în vigoare la data nașterii obligației de repetițiune), dacă

părțile raportului obligațional nu au stabilit locul plății, aceasta se

efectuează la domiciliul debitorului, așadar, la sediul pârâtei.

Ca atare, în oricare

dintre situațiile descrise de art. 10 pct. 4 C. proc. civ., tot Judecătoria

Satu Mare ar fi competentă să soluționeze pricina.

Față de

considerentele expuse, se constată că, prin aplicarea greșită a legii, Curtea

de Apel Oradea a considerat că Judecătoriei Oradea îi revine competența ratione

materiae de soluționare în primă instanță a cererii în pretenții de față, motiv

pentru care Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 312 cu referire la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica sentința recurată, în sensul

stabilirii competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare,

în aplicarea art. 22 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC G.I. SRL Satu Mare împotriva sentinței nr. 30 din 9

noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Modifică sentința

recurată în sensul că stabilește competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei Satu Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.