ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2618/2011

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

01 iunie 2009, reclamanții O.M. și O.S. au solicitat, în contradictoriu cu

STATUL ROMÂN prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, obligarea

pârâtului să transmită dosarul unui evaluator sau societății de evaluare în

vederea întocmirii raportului de evaluare privind exproprierea imobilului,

construcție și teren situate în municipiul Botoșani, proprietatea

reclamanților.

În motivarea în fapt a cererii s-a

arătat că prin Dispoziția 5301/2006, Primăria Municipiului Botoșani a înaintat

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul înregistrat cu nr.

30648/CC, iar pârâta prin nerezolvarea în termen a cererii formulate încalcă

prevederile art. 6 din CEDO.

Prin întâmpinare pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca

neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a

VIII a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 616 din 3

februarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanții O.M. și O.S., în

contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN COMISIA

CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR

și a obligat

pârâtul să trimită dosarul reclamanților unui

evaluator autorizat.

Pentru a hotărî astfel prima instanță

a reținut următoarele considerente:

Prin Dispoziția nr. 5301/2006 emisă de

Primăria Municipiului Botoșani s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în municipiul

Botoșani.

Dispoziția menționată împreună cu

dosarul aferent, întocmite potrivit dispozițiilor Titlului VII capitolul 5,

art. 16 alin. (2) și (3) din Legea 247/2005, însoțit de avizul de legalitate

prevăzut de aceleași dispoziții legale au fost înaintate pârâtei A.N.R.P. care

ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de alin. (4), (5) și (6) ale

aceluiași articol în vederea emiterii deciziei cuprinzând titlul de

despăgubiri.

Curtea a reținut că deși pârâta a

confirmat reclamantelor înregistrarea dosarului aferent Dispoziției 5301/2006,

nici până la data formulării cererii de chemare în judecată, aceasta nu

demarase procedura prevăzută de dispozițiile legale menționate anterior, iar

susținerea pârâtei potrivit căreia ar fi înaintat dosarul unei societăți de

evaluatori autorizați nu este confirmată de niciuna dintre dovezile existente

la dosarul cauzei.

Prima instanță a apreciat că deși

legea nu impune un termen de soluționare a cererilor, iar prin Decizia nr. 2

din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a

stabilit o modalitate aleatorie de selectare a dosarelor aferente dispozițiilor

de restituire, neefectuarea nici uneia din operațiunile juridice necesare

emiterii titlului de despăgubire într-un interval de 1 an de la data

înregistrării dosarului poate fi însă apreciată ca reprezentând o încălcare a

dreptului reclamantelor la soluționarea cererilor într-un termen rezonabil,

astfel că, acesta este prevăzut de dispozițiile art. 6 din CEDO.

Curtea a mai reținut că pârâta nu a

depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existența unor motive

obiective pentru care cererea reclamanților nu a fost analizată într-un termen

rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de

despăgubire nu poate fi reținută în condițiile în care avizul de legalitate al

Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispozițiile legale incidente în

cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului de legalitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta a susținut, în esență, că în

mod greșit prima instanță a admis acțiunea și a obligat pârâta să transmită

dosarul unui evaluator deoarece procedura administrativă era declanșată, dosarul

urmând a fi transmis la evaluator în funcție de prevederile Deciziei nr.

2815/2008 a C.C.S.D.

A arătat recurenta că, după

parcurgerea etapei transmiterii și înregistrării dosarelor, această procedură

administrativă prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 vizează

analizarea sub aspectul legalității a respingerii cererii de restituire în

natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a

dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate fie printr-o

dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent,

emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie

de propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă

ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.

O altă critică se referă la faptul că

prima instanță și-a motivat soluția pe încălcarea principiului soluționării

cererii într-un termen rezonabil și că în acest fel au fost încălcate

prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a CCSD, care a fost emisă în temeiul art. 17

alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Titlului VII al Legii nr.

247/2005.

A mai arătat că la emiterea acestei

decizii a fost avută în vederea respectarea principiului egalității în drepturi

a persoanelor îndreptățite.

A susținut că procedura administrativă

este reglementată de prevederile art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Înalta Curte, analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Legislația

aplicabilă Legea nr. 247/2005, Titlul VII art. 16. alin. (1)

„Deciziile/dispozițiile

emise

de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice

centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume

care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația

juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație

aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții

demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se

predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu

de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi" . Art. 16.

alin. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de

evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține

cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubire.

Art. 16. alin. (7)

în baza raportului de evaluare Comisia

Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Analiza legislației relevante în cauză

demonstrează că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a instituit un termen pentru

soluționarea dosarelor.

Referitor la lipsa unui termen de

soluționare a cererilor din legislația națională aplicabilă, arătăm că în baza

art. 11 alin. (2) din Constituția României tratatele ratificate de Parlament,

potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din

art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a

reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte.

România a ratificat Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că instanța în

fața căreia se invocă existența unei neconcordanțe între legislația națională

și dispoziția Convenției va aplica cu prioritate prevederile convenției.

In baza aceluiași temei constituțional,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în

sistemul român de drept.

În cauza de față, judecătorul național

a stabilit concret că omisiunea legiuitorului de a prevedea un termen rezonabil

de soluționare a procedurii se constituie în încălcarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că prin nefinalizarea

procedurilor administrative și judiciare într-un termen rezonabil se aduce

atingere evidentă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de data depunerii cererii și

jurisprudența Curții de la Strasbourg se reține că a avut o încălcare a

dreptului la un proces echitabil, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil

a cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

În ceea ce privește data depunerii

notificării se constată că aceasta a fost depusă potrivit Dispoziției 5301/2006

sub nr. 30648/CC.

Referitor o eventuală încălcare a

egalității de tratament și în consecință, discriminarea unor diferite categorii

de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii, Înalta Curte arată că

potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege

orice deosebire, excludere, restricții sau preferință pe bază de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,

apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca

efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau

exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic

social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice.

In acest context, analiza existentei

unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de

la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor acestui text, urmând a se

face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de fată, se constată că nu

există discriminare între reclamantă și o altă categorie socială aflată în

aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din

Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea

drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând

îngrădi acest drept.

Ori, în aceste condiții recurenta

tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca urmare a faptului că

printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor.

Soluțiile instanței de judecată au

fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și tergiversarea

soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Trebuie precizat că oricare dintre

persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei a beneficiat de

un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că motivul de recurs

este nefondat.

Având în vedere considerentele de mai

sus, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român - Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este nefondat, astfel că în baza

art. 312 C. proc. civ., acesta se va respinge.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței

nr. 616 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a,

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

mai 2011.