ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2618/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01 iunie 2009, reclamanții O.M. și O.S. au solicitat, în contradictoriu cu STATUL ROMÂN prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, obligarea pârâtului să transmită dosarul unui evaluator sau societății de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare privind exproprierea imobilului, construcție și teren situate în municipiul Botoșani, proprietatea reclamanților. În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că prin Dispoziția 5301/2006, Primăria Municipiului Botoșani a înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul înregistrat cu nr. 30648/CC, iar pârâta prin nerezolvarea în termen a cererii formulate încalcă prevederile art. 6 din CEDO.

Prin întâmpinare pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 616 din 3 februarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanții O.M. și O.S., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN COMISIA

CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR

și a obligat pârâtul să trimită dosarul reclamanților unui evaluator autorizat. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Prin Dispoziția nr. 5301/2006 emisă de Primăria Municipiului Botoșani s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în municipiul Botoșani. Dispoziția menționată împreună cu dosarul aferent, întocmite potrivit dispozițiilor Titlului VII capitolul 5, art. 16 alin. (2) și (3) din Legea 247/2005, însoțit de avizul de legalitate prevăzut de aceleași dispoziții legale au fost înaintate pârâtei A.N.R.P. care ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de alin. (4), (5) și (6) ale aceluiași articol în vederea emiterii deciziei cuprinzând titlul de despăgubiri.

Curtea a reținut că deși pârâta a confirmat reclamantelor înregistrarea dosarului aferent Dispoziției 5301/2006, nici până la data formulării cererii de chemare în judecată, aceasta nu demarase procedura prevăzută de dispozițiile legale menționate anterior, iar susținerea pârâtei potrivit căreia ar fi înaintat dosarul unei societăți de evaluatori autorizați nu este confirmată de niciuna dintre dovezile existente la dosarul cauzei.

Prima instanță a apreciat că deși legea nu impune un termen de soluționare a cererilor, iar prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a stabilit o modalitate aleatorie de selectare a dosarelor aferente dispozițiilor de restituire, neefectuarea nici uneia din operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire într-un interval de 1 an de la data înregistrării dosarului poate fi însă apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantelor la soluționarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel că, acesta este prevăzut de dispozițiile art. 6 din CEDO.

Curtea a mai reținut că pârâta nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existența unor motive obiective pentru care cererea reclamanților nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reținută în condițiile în care avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispozițiile legale incidente în cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului de legalitate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea și a obligat pârâta să transmită dosarul unui evaluator deoarece procedura administrativă era declanșată, dosarul urmând a fi transmis la evaluator în funcție de prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a C.C.S.D.

A arătat recurenta că, după parcurgerea etapei transmiterii și înregistrării dosarelor, această procedură administrativă prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 vizează analizarea sub aspectul legalității a respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie de propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.

O altă critică se referă la faptul că prima instanță și-a motivat soluția pe încălcarea principiului soluționării cererii într-un termen rezonabil și că în acest fel au fost încălcate prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a CCSD, care a fost emisă în temeiul art. 17 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005. A mai arătat că la emiterea acestei decizii a fost avută în vederea respectarea principiului egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite. A susținut că procedura administrativă este reglementată de prevederile art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Legislația aplicabilă Legea nr. 247/2005, Titlul VII art. 16. alin. (1) „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi" . Art. 16. alin. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Art. 16. alin. (7) în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Analiza legislației relevante în cauză demonstrează că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a instituit un termen pentru soluționarea dosarelor. Referitor la lipsa unui termen de soluționare a cererilor din legislația națională aplicabilă, arătăm că în baza art. 11 alin. (2) din Constituția României tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că instanța în fața căreia se invocă existența unei neconcordanțe între legislația națională și dispoziția Convenției va aplica cu prioritate prevederile convenției. In baza aceluiași temei constituțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept. În cauza de față, judecătorul național a stabilit concret că omisiunea legiuitorului de a prevedea un termen rezonabil de soluționare a procedurii se constituie în încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că prin nefinalizarea procedurilor administrative și judiciare într-un termen rezonabil se aduce atingere evidentă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de data depunerii cererii și jurisprudența Curții de la Strasbourg se reține că a avut o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii de acordare a măsurilor reparatorii. În ceea ce privește data depunerii notificării se constată că aceasta a fost depusă potrivit Dispoziției 5301/2006 sub nr. 30648/CC. Referitor o eventuală încălcare a egalității de tratament și în consecință, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricții sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice. In acest context, analiza existentei unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor acestui text, urmând a se face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de fată, se constată că nu există discriminare între reclamantă și o altă categorie socială aflată în aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept. Ori, în aceste condiții recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor. Soluțiile instanței de judecată au fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că motivul de recurs este nefondat. Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., acesta se va respinge.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 616 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.