ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1329/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1329/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

a. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea introdusă la Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, sub nr.

388/39/2010, reclamanții F.V. și F.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să transmită dosarul

evaluatorului sau societății de evaluare desemnată în vederea întocmirii

raportului de evaluare.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că prin notificarea nr. 191 din 05 februarie 2002, depusă la Prefectura Județului Botoșani și remisă ulterior Primăriei municipiului Botoșani spre

competentă soluționare, au solicitat despăgubiri pentru imobilul compus din

casă și teren, care au fost situate în Botoșani.

Prin Dispoziția Primarului

Municipiului Botoșani nr. 3233 din 12 martie 2007, li s-a respins solicitarea

de despăgubiri bănești pentru clădirea și terenul arătat mai sus și s-a propus

acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Această Dispoziție a fost comunicată

împreună cu actele doveditoare Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor București în termen de 10 zile de la emitere.

De la data emiterii dispoziției și

până în prezent au trecut trei ani, timp în care au formulat un memoriu către

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, prin care au

solicitat relații cu privire la dosarul înaintat de Primăria municipiului

Botoșani Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București.

A) Sentința și considerentele primei

instanțe

Prin sentința nr. 132 din 31 mai

2010 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea în contencios administrativ, formulată de reclamanții F.V.

și F.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să desemneze evaluator și să

comunice dosarul reclamantului evaluatorului în vederea întocmirii raportului

de evaluare.

Pentru a pronunța această sentință

prima instanță a reținut că de la data emiterii dispoziției nr. 3233 din 12

martie 2007 și până la depunere cererii introductive de instanță au trecut mai

mult de trei ani. Chiar de la data comunicării către reclamant a adresei nr.

728496 din 10 martie 2008 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituire

Proprietăților au trecut mai mult de doi ani.

Curtea de Apel a arătat că orice

persoană are dreptul la soluționarea oricărei cereri adresate unui organ cu

activitate administrativ jurisdicțională într-un termen rezonabil. Acesta este

principiul de bază reglementat de dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Chiar dacă aceasta este o procedură prealabilă impusă de lege pentru stabilirea

întinderii drepturilor pecuniare ale reclamanților ea face parte din proces

civil așa încât trebuie să respecte cerințele impuse de dispozițiile citate.

De altfel, atitudinea pârâtei de

tergiversare a soluționării dosarului reclamanților este de natură a aduce

atingere și dreptului de proprietate a acestora, ocrotit prin art. 1 din

Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, atâta timp cât aceștia au un drept de creanță

dobândit prin dispoziția nr. 3233 din 12 martie 2007.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

a) Motivele de recurs

În motivele de recurs s-a invocat

excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 3233 din 12 martie 2007 a Primarului municipiului Botoșani.

S-a mai precizat că notificarea nu a

fost depusă în termenul reglementat de Legea nr. 10/2001, respectiv până la 14

februarie 2002.

De asemenea, s-a motivat că potrivit

deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarele se transmit către evaluator în ordinea de

înregistrare a acestora, aleatoriu.

S-a arătat că prin modalitatea de

soluționare a acțiunii s-a încălcat principiul egalității în drepturi a

persoanelor îndreptățite.

a) Analiza motivelor de recurs

Legislația aplicabilă

Legea nr. 247/2005, Titlul VII

Art. 16. alin. (1) „Deciziile/dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice

centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume

care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația

juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație

aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții

demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii,

se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu

de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi” .

Art. 16. alin.

(6)

După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de

evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține

cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubire.

Art. 16. alin.

(7)

În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea

dosarului spre reevaluare.

A

naliza legislației

relevante în cauză demonstrează că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a instituit un

termen pentru soluționarea dosarelor.

Referitor la lipsa unui

termen de soluționare a cererilor din legislația națională aplicabilă, arătăm că

în baza art. 11 alin. (2) din Constituția României tratatele ratificate de

Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin.

(2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a

reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte.

România a ratificat

Convenția Europeană a Drepturilor

Omului p

rin Legea nr. 30/1994, astfel că instanța în

fața căreia se invocă existența unei neconcordanțe între legislația națională și

dispoziția Convenției va aplica cu prioritate prevederile convenției.

În baza aceluiași temei constituțional,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în

sistemul român de drept.

În cauza de față,

judecătorul național a stabilit concret că omisiunea legiuitorului de a prevedea

un termen rezonabil de soluționare a procedurii se constituie în încălcarea

art. 6 din

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului

, privind procesul

echitabil.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că prin nefinalizarea

procedurilor administrative și judiciare într-un termen rezonabil se aduce atingere

evidentă art. 6 din

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de data depunerii cererii

și jurisprudența Curții de la Strasbourg se reține că a avut o încălcare a

dreptului la un proces echitabil, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a

cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

În ceea ce privește data depunerii

notificării se constată că aceasta a fost depusă la data de 5 februarie 2002,

respectiv înainte de expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel

încât critica este nefondată.

Referitor o eventuală încălcare a

egalității de tratament și în consecință, discriminarea unor diferite categorii

de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii, Înalta Curte arată că

potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege

orice deosebire, excludere, restricții sau preferință pe bază de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,

apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca

efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau

exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic,

economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice.

În acest context, analiza existenței

unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de

la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor acestui text, urmând a

se face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de față, se constată că nu

există discriminare între reclamantă și o altă categorie socială aflată în

aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din

Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea

drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând

îngrădi acest drept.

Ori, în aceste condiții recurenta

tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca urmare a faptului că

printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor.

Soluțiile instanței de judecată au

fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și tergiversarea

soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Trebuie precizat că oricare dintre

persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei a beneficiat de

un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că motivul de recurs

este nefondat.

În ceea ce privește excepția de

nelegalitate a dispoziției nr. 3233 din 12 martie 2007, Înalta Curte arată Potrivit

prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul

excepției de nelegalitate un act administrativ individual sau normativ.

Practica și literatura de

specialitate au consolidat aplicarea acestei proceduri, în sensul că obiectul

excepției de nelegalitate îl pot forma actele administrative susceptibile de

control judecătoresc pe calea acțiunii în anulare la instanța de contencios

administrativ.

Procedura judiciară a excepției de

nelegalitate nu este aplicabilă actelor administrative exceptate de la controlul

instanței de contencios administrativ.

Actele administrative pentru

modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege, o altă procedură

judiciară, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu

pot forma obiectul controlului pe calea excepției de nelegalitate, întrucât ar însemna

ca instanța să poată cerceta pe cale indirectă, ceea ce nu-i este permis, prin

lege, să examineze pe calea directă a acțiunii.

În speță, dispoziția Primarului

emisă în baza Legii nr.10/2001, poate fi atacată, potrivit art. 26 din Legea

nr. 10/2001, la Secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității notificate.

Competența materială și teritorială

instituită prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie o normă

specială, derogatorie de la contenciosul de drept comun reglementat prin Legea

nr. 554/2004.

Cu referire la prevederile art. 16

alin. (2)

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie precizat că

aceasta reglementează o procedură tehnică.

Exercitarea controlului de

legalitate asupra dispozițiilor autorităților publice locale prin care au fost

soluționate notificările nu modifică normele de competență materială privind

controlul de legalitate exercitat de instanță.

Ori, așa cum s-a explicat mai sus și

cum corect a reținut instanța de fond, legiuitorul a reglementat prin art. 5

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 un fine de primire, o inadmisibilitate a

acțiunii la instanța de contencios administrativ, a acțiunilor având ca obiect

anularea unor acte administrative pentru care legiuitorul a prevăzut o

procedură specială de contestare.

Ca urmare dispozițiile emise în baza

Legii nr. 10/2001 nu pot forma obiectul controlului la instanța de contencios

administrativ pe calea acțiunii și nici pe calea indirectă a excepției de

nelegalitate.

De altfel, având în vedere economia

Legii nr. 10/2001, dispozițiile privind soluționarea notificărilor au

caracterul unor acte civile, situație în care nu pot forma obiectul controlului

judiciar la instanța de contencios administrativ, nici pe calea directă a

acțiunii și nici pe calea indirectă a excepției de nelegalitate.

c) Soluția instanței de recurs

Având în vedere considerentele de

mai sus, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român - Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este nefondat, astfel că în baza

art. 312 C. proc. civ., acesta se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul Român -

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 132

din 31 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 martie 2011.