ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1329/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prima instanță a. Cererea de chemare în judecată Prin cererea introdusă la Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, sub nr. 388/39/2010, reclamanții F.V. și F.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să transmită dosarul evaluatorului sau societății de evaluare desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 191 din 05 februarie 2002, depusă la Prefectura Județului Botoșani și remisă ulterior Primăriei municipiului Botoșani spre competentă soluționare, au solicitat despăgubiri pentru imobilul compus din casă și teren, care au fost situate în Botoșani.

Prin Dispoziția Primarului Municipiului Botoșani nr. 3233 din 12 martie 2007, li s-a respins solicitarea de despăgubiri bănești pentru clădirea și terenul arătat mai sus și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Această Dispoziție a fost comunicată împreună cu actele doveditoare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București în termen de 10 zile de la emitere. De la data emiterii dispoziției și până în prezent au trecut trei ani, timp în care au formulat un memoriu către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, prin care au solicitat relații cu privire la dosarul înaintat de Primăria municipiului Botoșani Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București.

A) Sentința și considerentele primei instanțe Prin sentința nr. 132 din 31 mai 2010 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis cererea în contencios administrativ, formulată de reclamanții F.V. și F.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să desemneze evaluator și să comunice dosarul reclamantului evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că de la data emiterii dispoziției nr. 3233 din 12 martie 2007 și până la depunere cererii introductive de instanță au trecut mai mult de trei ani. Chiar de la data comunicării către reclamant a adresei nr. 728496 din 10 martie 2008 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituire Proprietăților au trecut mai mult de doi ani.

Curtea de Apel a arătat că orice persoană are dreptul la soluționarea oricărei cereri adresate unui organ cu activitate administrativ jurisdicțională într-un termen rezonabil. Acesta este principiul de bază reglementat de dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Chiar dacă aceasta este o procedură prealabilă impusă de lege pentru stabilirea întinderii drepturilor pecuniare ale reclamanților ea face parte din proces civil așa încât trebuie să respecte cerințele impuse de dispozițiile citate.

De altfel, atitudinea pârâtei de tergiversare a soluționării dosarului reclamanților este de natură a aduce atingere și dreptului de proprietate a acestora, ocrotit prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, atâta timp cât aceștia au un drept de creanță dobândit prin dispoziția nr. 3233 din 12 martie 2007. 2. Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. a) Motivele de recurs În motivele de recurs s-a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 3233 din 12 martie 2007 a Primarului municipiului Botoșani.

S-a mai precizat că notificarea nu a fost depusă în termenul reglementat de Legea nr. 10/2001, respectiv până la 14 februarie 2002. De asemenea, s-a motivat că potrivit deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarele se transmit către evaluator în ordinea de înregistrare a acestora, aleatoriu. S-a arătat că prin modalitatea de soluționare a acțiunii s-a încălcat principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite.

a) Analiza motivelor de recurs Legislația aplicabilă Legea nr. 247/2005, Titlul VII Art. 16. alin. (1) „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi” . Art. 16. alin. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Art. 16. alin. (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. A naliza legislației relevante în cauză demonstrează că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a instituit un termen pentru soluționarea dosarelor. Referitor la lipsa unui termen de soluționare a cererilor din legislația națională aplicabilă, arătăm că în baza art. 11 alin. (2) din Constituția României tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului p rin Legea nr. 30/1994, astfel că instanța în fața căreia se invocă existența unei neconcordanțe între legislația națională și dispoziția Convenției va aplica cu prioritate prevederile convenției. În baza aceluiași temei constituțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept. În cauza de față, judecătorul național a stabilit concret că omisiunea legiuitorului de a prevedea un termen rezonabil de soluționare a procedurii se constituie în încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului , privind procesul echitabil. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că prin nefinalizarea procedurilor administrative și judiciare într-un termen rezonabil se aduce atingere evidentă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de data depunerii cererii și jurisprudența Curții de la Strasbourg se reține că a avut o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii de acordare a măsurilor reparatorii. În ceea ce privește data depunerii notificării se constată că aceasta a fost depusă la data de 5 februarie 2002, respectiv înainte de expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât critica este nefondată. Referitor o eventuală încălcare a egalității de tratament și în consecință, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricții sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice. În acest context, analiza existenței unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor acestui text, urmând a se face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de față, se constată că nu există discriminare între reclamantă și o altă categorie socială aflată în aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept. Ori, în aceste condiții recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor. Soluțiile instanței de judecată au fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că motivul de recurs este nefondat. În ceea ce privește excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 3233 din 12 martie 2007, Înalta Curte arată Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul excepției de nelegalitate un act administrativ individual sau normativ. Practica și literatura de specialitate au consolidat aplicarea acestei proceduri, în sensul că obiectul excepției de nelegalitate îl pot forma actele administrative susceptibile de control judecătoresc pe calea acțiunii în anulare la instanța de contencios administrativ.

Procedura judiciară a excepției de nelegalitate nu este aplicabilă actelor administrative exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ. Actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege, o altă procedură judiciară, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot forma obiectul controlului pe calea excepției de nelegalitate, întrucât ar însemna ca instanța să poată cerceta pe cale indirectă, ceea ce nu-i este permis, prin lege, să examineze pe calea directă a acțiunii. În speță, dispoziția Primarului emisă în baza Legii nr.10/2001, poate fi atacată, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, la Secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității notificate.

Competența materială și teritorială instituită prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie o normă specială, derogatorie de la contenciosul de drept comun reglementat prin Legea nr. 554/2004. Cu referire la prevederile art. 16 alin. (2) 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie precizat că aceasta reglementează o procedură tehnică. Exercitarea controlului de legalitate asupra dispozițiilor autorităților publice locale prin care au fost soluționate notificările nu modifică normele de competență materială privind controlul de legalitate exercitat de instanță. Ori, așa cum s-a explicat mai sus și cum corect a reținut instanța de fond, legiuitorul a reglementat prin art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 un fine de primire, o inadmisibilitate a acțiunii la instanța de contencios administrativ, a acțiunilor având ca obiect anularea unor acte administrative pentru care legiuitorul a prevăzut o procedură specială de contestare.

Ca urmare dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu pot forma obiectul controlului la instanța de contencios administrativ pe calea acțiunii și nici pe calea indirectă a excepției de nelegalitate. De altfel, având în vedere economia Legii nr. 10/2001, dispozițiile privind soluționarea notificărilor au caracterul unor acte civile, situație în care nu pot forma obiectul controlului judiciar la instanța de contencios administrativ, nici pe calea directă a acțiunii și nici pe calea indirectă a excepției de nelegalitate. c) Soluția instanței de recurs Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc.

civ., acesta se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 132 din 31 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.