ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6190/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

decizia nr. 8595 din 23 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.

SA împotriva deciziei nr. 49 A din 13 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a considerat

nefondate criticile aduse de recurent deciziei atacate, prin care a fost

respins apelul declarat de același pârât, constatându-se că în

cauză despăgubirile cuvenite persoanei expropriate au fost stabilite

în mod temeinic și legal de prima instanță, iar anularea celor

două hotărâri emise de expropriator vizează exclusiv

dispozițiile de stabilire a despăgubirilor.

Astfel, Înalta Curte a arătat, în considerentele

hotărârii, că nu se poate reține că, în speță, nu

mai sunt întrunite condițiile de exercițiu ale acțiunii,

respectiv calitatea procesuală activă, interesul și obiectul,

deoarece nu s-a dovedit că hotărârile de revocare au rămas

definitive până la data soluționării recursului.

S-a mai reținut că, dispunând anularea celor

două hotărâri emise de expropriator și stabilind un alt cuantum

al despăgubirilor, fără alte referiri la celelalte mențiuni

din cuprinsul actelor contestate de reclamant, este fără dubiu

că hotărârea primei instanțe vizează numai cuantumul

despăgubirilor, iar nu și restul mențiunilor din hotărârile

respective, astfel încât nu se impunea o altă tehnică de redactare a

dispozitivului sentinței civile pronunțate în cauză.

Instanța de recurs a constatat că nu este

întemeiată critica referitoare la încălcarea art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. pe motiv că instanța nu a dispus din oficiu administrarea

probei cu o nouă expertiză în faza apelului, având în vedere

argumentele pentru care s-a considerat că expertiza efectuată în

dosarul primei instanțe a fost întocmită cu respectarea

dispozițiilor legale în materie, dar și față de faptul

că recurentul avea la dispoziție mijloacele procesuale pentru a

determina administrarea dovezii respective.

S-a mai reținut că prevederea legală a

posibilității revocării hotărârii nu exclude posibilitatea

formulării unui alt tip de acțiune, de către partea

interesată, cu condiția de a se încadra în cerințele art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 198/2004.

La data de 10 noiembrie 2009 a formulat

contestație în anulare pârâta C.N.A.D.N.R. SA, în calitate de

reprezentantă legală a Statului Român, care, invocând

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a arătat

că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze

excepțiile de ordine publică invocate pentru prima dată prin

cererea de recurs, care constituiau motive de modificare a deciziei recurate.

În dezvoltarea motivului de contestație

prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a

susținut că, judecând recursul, Înalta Curte a omis din

greșeală să se pronunțe cu privire la excepțiile

lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, a lipsei dreptului la

acțiune, a lipsei de interes și a lipsei calității

procesuale active a intimatului – reclamant.

După ce a luat cunoștință de

conținutul deciziei civile nr. 8595/2009, contestatorul și-a

completat contestația în anulare cu motivul reglementat de art. 318 alin.

(1) teza I C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată prin

decizia atacată este și rezultatul unei greșeli materiale.

Astfel, s-a arătat că greșeala

materială constă în confundarea unor elemente/date importante

referitoare la Hotărârile nr. 61 din 17 martie 2009, respectiv nr. 62 din 17

martie 2009 de revocare a Hotărârilor de stabilire a despăgubirii nr.

83 din 19 noiembrie 2007 și nr. 84 din 19 noiembrie 2007, pe fondul

nepunerii în discuția părților de către instanță

a regimului juridic specific gotărârilor de revocare.

De asemenea, contestatorul a arătat că greșeala

materială este evidentă și constă în cercetarea sumară

a regimului juridic propriu hotărârii de revocare, în condițiile în

care instanța de recurs nu a observat că hotărârea de revocare a

hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii este definitivă

prin natura sa.

În plus, instanța de recurs nu a pus în vedere

părții să administreze probe în acest sens.

Totodată, contestatorul a apreciat că

instanța de recurs nu a reținut în mod corect dispozitivul

sentinței pronunțate de prima instanță, din conținutul

căruia rezultă indubitabil că instanța care a

soluționat fondul cauzei s-a pronunțat atât asupra cererii

intimatului de majorare a cuantumului despăgubirii, cât și asupra

cererii de obligare a contestatorului, în calitate de reprezentant al expropriatorului,

la plata despăgubirii.

A mai arătat contestatorul că există

contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv, iar

soluția de respingere a cererii de recurs se datorează exclusiv unei

greșeli materiale săvârșite de către instanța de judecată,

în condițiile în care, deși exproprierea pentru cauză de

utilitate publică nu a mai operat, terenurile intimatului nemaifiind utile

și necesare obiectivului de investiții, contestatorul fiind

totuși obligat în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile

la plata despăgubirilor către intimat.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte

constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu

contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale.

În sensul textului citat, greșeala materială

se referă la aspectele formale, procedurale, ale judecării

recursului, pe această cale neputând fi remediate eventuale greșeli

de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale.

În speță, contestatorul nu invocă o

greșeală materială, adică o eroare evidentă,

legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci

susține că instanța de recurs a făcut o cercetare

sumară a regimului juridic propriu hotărârii de revocare,

fără să pună în vedere părții interesate

administrarea de probatorii cu privire la acest aspect.

De asemenea, contestatorul a susținut că

instanța de recurs a interpretat greșit dispozițiile art. 5 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 198/2004

și nu a reținut în mod corect dispozitivul sentinței primei

instanțe.

Or, în cadrul contestației în anulare o atare

re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar aspectele invocate de

contestator nu sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi

extraordinare de atac, deoarece dacă s-ar proceda astfel, s-ar deschide

calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., invocate de asemenea de către contestator, hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare,

atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a

omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc

aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile

contestatorului potrivit cărora instanța de recurs nu a analizat

excepțiile de ordine publică invocate.

Instanța de recurs a analizat excepțiile

invocate prin cererea de recurs, în dezvoltarea motivelor de recurs și a

arătat, în considerentele hotărârii, argumentele pentru care nu se

poate reține că, în speță, nu mai sunt întrunite

condițiile de exercițiu ale acțiunii, respectiv calitatea

procesuală activă, interesul și obiectul, constatând

totodată că subzistă calitatea procesuală în persoana

intimatului reclamant, care justifică legitimarea de a contesta cuantumul

despăgubirilor stabilite de expropriator.

În condițiile arătate, instanța de

recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare.

Constatând că în cauză nu se poate

reține incidența art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

contestația în anulare formulată de contestator, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatorul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA,

împotriva deciziei nr. 8595 din 23 octombrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2010.