ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6190/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 8595 din 23 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei nr. 49 A din 13 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a considerat nefondate criticile aduse de recurent deciziei atacate, prin care a fost respins apelul declarat de același pârât, constatându-se că în cauză despăgubirile cuvenite persoanei expropriate au fost stabilite în mod temeinic și legal de prima instanță, iar anularea celor două hotărâri emise de expropriator vizează exclusiv dispozițiile de stabilire a despăgubirilor.

Astfel, Înalta Curte a arătat, în considerentele hotărârii, că nu se poate reține că, în speță, nu mai sunt întrunite condițiile de exercițiu ale acțiunii, respectiv calitatea procesuală activă, interesul și obiectul, deoarece nu s-a dovedit că hotărârile de revocare au rămas definitive până la data soluționării recursului. S-a mai reținut că, dispunând anularea celor două hotărâri emise de expropriator și stabilind un alt cuantum al despăgubirilor, fără alte referiri la celelalte mențiuni din cuprinsul actelor contestate de reclamant, este fără dubiu că hotărârea primei instanțe vizează numai cuantumul despăgubirilor, iar nu și restul mențiunilor din hotărârile respective, astfel încât nu se impunea o altă tehnică de redactare a dispozitivului sentinței civile pronunțate în cauză.

Instanța de recurs a constatat că nu este întemeiată critica referitoare la încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. pe motiv că instanța nu a dispus din oficiu administrarea probei cu o nouă expertiză în faza apelului, având în vedere argumentele pentru care s-a considerat că expertiza efectuată în dosarul primei instanțe a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor legale în materie, dar și față de faptul că recurentul avea la dispoziție mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezii respective. S-a mai reținut că prevederea legală a posibilității revocării hotărârii nu exclude posibilitatea formulării unui alt tip de acțiune, de către partea interesată, cu condiția de a se încadra în cerințele art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

La data de 10 noiembrie 2009 a formulat contestație în anulare pârâta C.N.A.D.N.R. SA, în calitate de reprezentantă legală a Statului Român, care, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a arătat că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze excepțiile de ordine publică invocate pentru prima dată prin cererea de recurs, care constituiau motive de modificare a deciziei recurate. În dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a susținut că, judecând recursul, Înalta Curte a omis din greșeală să se pronunțe cu privire la excepțiile lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, a lipsei dreptului la acțiune, a lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a intimatului – reclamant.

După ce a luat cunoștință de conținutul deciziei civile nr. 8595/2009, contestatorul și-a completat contestația în anulare cu motivul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată prin decizia atacată este și rezultatul unei greșeli materiale. Astfel, s-a arătat că greșeala materială constă în confundarea unor elemente/date importante referitoare la Hotărârile nr. 61 din 17 martie 2009, respectiv nr. 62 din 17 martie 2009 de revocare a Hotărârilor de stabilire a despăgubirii nr. 83 din 19 noiembrie 2007 și nr. 84 din 19 noiembrie 2007, pe fondul nepunerii în discuția părților de către instanță a regimului juridic specific gotărârilor de revocare.

De asemenea, contestatorul a arătat că greșeala materială este evidentă și constă în cercetarea sumară a regimului juridic propriu hotărârii de revocare, în condițiile în care instanța de recurs nu a observat că hotărârea de revocare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii este definitivă prin natura sa. În plus, instanța de recurs nu a pus în vedere părții să administreze probe în acest sens. Totodată, contestatorul a apreciat că instanța de recurs nu a reținut în mod corect dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță, din conținutul căruia rezultă indubitabil că instanța care a soluționat fondul cauzei s-a pronunțat atât asupra cererii intimatului de majorare a cuantumului despăgubirii, cât și asupra cererii de obligare a contestatorului, în calitate de reprezentant al expropriatorului, la plata despăgubirii.

A mai arătat contestatorul că există contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv, iar soluția de respingere a cererii de recurs se datorează exclusiv unei greșeli materiale săvârșite de către instanța de judecată, în condițiile în care, deși exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu a mai operat, terenurile intimatului nemaifiind utile și necesare obiectivului de investiții, contestatorul fiind totuși obligat în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile la plata despăgubirilor către intimat. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

În sensul textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale, procedurale, ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. În speță, contestatorul nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci susține că instanța de recurs a făcut o cercetare sumară a regimului juridic propriu hotărârii de revocare, fără să pună în vedere părții interesate administrarea de probatorii cu privire la acest aspect. De asemenea, contestatorul a susținut că instanța de recurs a interpretat greșit dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 și nu a reținut în mod corect dispozitivul sentinței primei instanțe.

Or, în cadrul contestației în anulare o atare re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar aspectele invocate de contestator nu sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi extraordinare de atac, deoarece dacă s-ar proceda astfel, s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de asemenea de către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile contestatorului potrivit cărora instanța de recurs nu a analizat excepțiile de ordine publică invocate.

Instanța de recurs a analizat excepțiile invocate prin cererea de recurs, în dezvoltarea motivelor de recurs și a arătat, în considerentele hotărârii, argumentele pentru care nu se poate reține că, în speță, nu mai sunt întrunite condițiile de exercițiu ale acțiunii, respectiv calitatea procesuală activă, interesul și obiectul, constatând totodată că subzistă calitatea procesuală în persoana intimatului reclamant, care justifică legitimarea de a contesta cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator. În condițiile arătate, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Constatând că în cauză nu se poate reține incidența art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestator, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, împotriva deciziei nr. 8595 din 23 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.