ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3405/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 27 iunie 2008, L.E. și L.B., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 55 situat în Cluj-Napoca, str. D., urmare recunoașterii acestui drept printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că necesitatea inițierii demersului judiciar rezidă în totala ineficiență a sistemului instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care face imprevizibil și nesigur, atât termenul de achitare, cât și modalitatea și cuantumul despăgubirii la plata căreia sunt îndreptățiți.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Sentința nr. 207 din 7 aprilie 2009, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și excepția inadmisibilității acțiunii și a prematurității acesteia invocate de către pârâți. Pe fond, a admis acțiunea, iar în consecință i-a obligat pe pârâți, în solidar, să achite reclamanților contravaloarea în RON la data plății, a sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. D., județul Cluj, înscris în CF xxx Cluj, nr. top 000/S/LV, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, de la data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea despăgubirilor.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că deși, în procedura contencioasă a Legii nr. 10/2001, reclamanților li s-a recunoscut încă din anul 2005, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri pentru imobilul din Cluj-Napoca, str. D., până în prezent aceștia nu au primit reparația cuvenită evaluată, potrivit expertizei efectuată în cauză, la suma de 50.000 euro. De altfel, se mai arată, însăși Curtea europeană a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații, legislația națională în vigoare, neluând în calcul daunele produse prin lipsa prelungită a acestei compensații.

Ca atare, conchide instanța fondului, în condițiile în care Curtea europeană a Drepturilor Omului a stabilit că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu este coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă și nu asigură plata despăgubirilor într-un termen rezonabil, reclamanților nu li se poate impune să recurgă la această procedură, cu excluderea posibilității de a apela la normele dreptului comun. Cât privește calitatea procesuală a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, tribunalul a reținut că raportat la prevederile art. 13 1 și respectiv art. 2 lit. ș) din H.G. nr. 1068/2007, aceasta este instituția specializată pentru acordarea efectivă a sumelor reprezentând despăgubiri, ceea ce-i conferă, alăturat Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, calitatea de debitor al obligației de despăgubire.

Apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au fost admise de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie care, prin Decizia nr. 307/A din 12 noiembrie 2009, a anulat în întregime sentința și-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță, Judecătoriei Cluj-Napoca. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că obiectul cererii reclamanților îl constituie o obligație tipică de a da, patrimonială, respectiv obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 100.000 euro. Or, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Cum, art. 2 pct. 1 lit. b) din același cod, statuează că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei vechi, iar valoarea obiectului litigiului este de 365.610 RON, litigiul intră în competența de soluționare în primă instanță, a judecătoriei. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanții cât și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții critică decizia dată în apel, pe considerentul greșitei stabiliri a competenței de soluționare a cauzei în primă instanță de către judecătorie, în condițiile în care obligația de plată derivă dintr-un litigiu soluționat anterior în mod irevocabil, ce a avut ca obiect un bun care face obiectul Legii nr. 10/2001, situație în care, atât pentru soluționarea cererii vizând restituirea în natură cât și a celei referitoare la plata despăgubirilor bănești, competența de primă instanță revine, potrivit legii, tribunalului. În considerarea aceluiași temei de drept, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților critică decizia din apel susținând că reclamanții și-au motivat demersul judiciar pe ineficiența procedurii instituită prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, din care derivă dreptul lor la despăgubiri, stabilit în baza Legii nr. 10/2001.

Ca atare, se arată cum pârâta este un organ de specialitate al administrației centrale, cu personalitate juridică, finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice, conform prevederilor art. 10 (1) din Legea nr. 554/2004, toate litigiile privind actele administrative emise (sau care s-a refuzat a fi emise) de aceasta, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel. În consecință, deși a invocat ca excepție absolută necompetența tribunalului, curtea de apel, interpretând greșit dispozițiile legale în vigoare, a stabilit în sarcina unei instanțe necompetente soluționarea acțiunii formulată în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursurile se privesc ca fondate, urmând a fi admise, în limitele și pentru considerentele ce succed. Imobilul în legătură cu care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, fostă proprietate a reclamanților, a fost preluat abuziv în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, fără plata vreunor despăgubiri iar ulterior, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fostului chiriaș. Urmare admiterii contestației exercitată de reclamanți împotriva dispoziției prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, s-a constatat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, calitatea acestora de persoane îndreptățite la acordarea despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (a se vedea Decizia nr. 832/A din 2 noiembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie).

Ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii mai sus invocată, reclamanții - prin cererea ce face obiectul cauzei de față - au solicitat obligarea directă a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, la plata despăgubirilor bănești pe considerentul nefuncționării "Fondului Proprietatea" și a ineficienței procedurii instituită prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În acest context, al unei cereri fondată pe dispozițiile legii speciale și respectiv al invocării unui drept recunoscut în procedura contencioasă a Legii nr. 10/2001, în mod greșit instanța de control judiciar a plasat litigiul în domeniul de aplicare al dreptului comun, stabilind - în funcție de valoarea despăgubirilor solicitate - competența de soluționare în primă instanță, în favoarea judecătoriei.

Or, așa cum s-a arătat, în cauză s-a parcurs prima etapă a procedurii administrative, instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv formularea notificării și emiterea dispoziției care, ulterior, în etapa contencioasă a fost anulată de instanțe, stabilindu-se dreptul reclamanților, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor. La data inițierii demersului judiciar, persoanele îndreptățite se aflau în derularea celei de a 2-a etape a procedurii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirilor și respectiv emiterea titlului de plată procedură vizată de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care prin art. 20 (1) al Capitolului VI stabilește competența de soluționare în primă instanță a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.

Raportat la circumstanțele concrete ale cauzei de față, chemarea în judecată a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților ar urma să pună în discuție examinarea unui eventual refuz practicat de pârâtă cu privire la emiterea titlului de plată și respectiv o încălcare, a competențelor și atribuțiilor ce i-au fost stabilite prin O.U.G. nr. 81/2007 act normativ adoptat tocmai pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a completat Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Tot astfel, instanța de contencios administrativ urmează a examina și excepția prematurității cererii, invocată de aceeași pârâtă în condițiile în care, se susține, reclamanții nu au înțeles să parcurgă cea de a II-a etapă a procedurii administrative prevăzută prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ce ar fi urmat să fie concretizată prin emiterea unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și abia apoi prin emiterea unui titlu de plată și respectiv a unui titlu de conversie. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză și a trimiterii cauzei spre soluționare în primă instanță Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții L.E. și L.B. și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei nr. 307/A din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia atacată, cât și Sentința nr. 207 din 7 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Trimite cauza spre soluționare în primă instanță Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2010. Procesat de GGC - NN