ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3405/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 27 iunie 2008,

L.E. și L.B., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților - obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro, cu dobânda

legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu titlu de despăgubiri

pentru apartamentul nr. 55 situat în Cluj-Napoca, str. D., urmare recunoașterii

acestui drept printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că necesitatea inițierii demersului judiciar rezidă în

totala ineficiență a sistemului instituit prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005, care face imprevizibil și nesigur, atât termenul de achitare, cât și

modalitatea și cuantumul despăgubirii la plata căreia sunt îndreptățiți.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Sentința nr. 207 din 7 aprilie

2009, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, precum și excepția inadmisibilității acțiunii și a

prematurității acesteia invocate de către pârâți.

Pe fond, a admis

acțiunea, iar în consecință i-a obligat pe pârâți, în solidar, să achite

reclamanților contravaloarea în RON la data plății, a sumei de 50.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. D.,

județul Cluj, înscris în CF xxx Cluj, nr. top 000/S/LV, precum și dobânda

legală aferentă acestei sume, de la data rămânerii definitive a sentinței și

până la achitarea despăgubirilor.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că deși, în procedura contencioasă a

Legii nr. 10/2001, reclamanților li s-a recunoscut încă din anul 2005, prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri pentru imobilul din

Cluj-Napoca, str. D., până în prezent aceștia nu au primit reparația cuvenită

evaluată, potrivit expertizei efectuată în cauză, la suma de 50.000 euro.

De altfel, se mai

arată, însăși Curtea europeană a stabilit că Fondul Proprietatea nu

funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind

echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații, legislația națională în

vigoare, neluând în calcul daunele produse prin lipsa prelungită a acestei

compensații.

Ca atare, conchide

instanța fondului, în condițiile în care Curtea europeană a Drepturilor Omului

a stabilit că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu este

coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă și nu asigură plata despăgubirilor

într-un termen rezonabil, reclamanților nu li se poate impune să recurgă la

această procedură, cu excluderea posibilității de a apela la normele dreptului

comun.

Cât privește

calitatea procesuală a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, tribunalul a reținut că raportat la prevederile art. 13

1

și respectiv art. 2 lit. ș) din H.G. nr. 1068/2007, aceasta este instituția

specializată pentru acordarea efectivă a sumelor reprezentând despăgubiri, ceea

ce-i conferă, alăturat Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

calitatea de debitor al obligației de despăgubire.

Apelurile declarate

de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților au fost admise de Curtea de Apel

Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie

care, prin Decizia nr. 307/A din 12 noiembrie 2009, a anulat în întregime

sentința și-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță,

Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut că obiectul cererii

reclamanților îl constituie o obligație tipică de a da, patrimonială, respectiv

obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 100.000 euro.

Or, potrivit art. 1

pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele

și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Cum, art. 2 pct. 1

lit. b) din același cod, statuează că tribunalul judecă în primă instanță

procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste

5 miliarde lei vechi, iar valoarea obiectului litigiului este de 365.610 RON,

litigiul intră în competența de soluționare în primă instanță, a judecătoriei.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanții cât și

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În recursul lor,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții critică

decizia dată în apel, pe considerentul greșitei stabiliri a competenței de

soluționare a cauzei în primă instanță de către judecătorie, în condițiile în

care obligația de plată derivă dintr-un litigiu soluționat anterior în mod

irevocabil, ce a avut ca obiect un bun care face obiectul Legii nr. 10/2001,

situație în care, atât pentru soluționarea cererii vizând restituirea în natură

cât și a celei referitoare la plata despăgubirilor bănești, competența de primă

instanță revine, potrivit legii, tribunalului.

În considerarea

aceluiași temei de drept, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților critică decizia din apel susținând că reclamanții și-au motivat

demersul judiciar pe ineficiența procedurii instituită prin dispozițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, din care derivă dreptul lor la despăgubiri,

stabilit în baza Legii nr. 10/2001.

Ca atare, se arată

cum pârâta este un organ de specialitate al administrației centrale, cu

personalitate juridică, finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul

Ministerului Finanțelor Publice, conform prevederilor art. 10 (1) din Legea nr.

554/2004, toate litigiile privind actele administrative emise (sau care s-a

refuzat a fi emise) de aceasta, se soluționează în fond de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

În consecință, deși a

invocat ca excepție absolută necompetența tribunalului, curtea de apel,

interpretând greșit dispozițiile legale în vigoare, a stabilit în sarcina unei

instanțe necompetente soluționarea acțiunii formulată în contradictoriu cu

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursurile se

privesc ca fondate, urmând a fi admise, în limitele și pentru considerentele ce

succed.

Imobilul în legătură

cu care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, fostă proprietate a

reclamanților, a fost preluat abuziv în proprietatea Statului Român, în baza

Decretului nr. 223/1974, fără plata vreunor despăgubiri iar ulterior,

înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fostului chiriaș.

Urmare admiterii

contestației exercitată de reclamanți împotriva dispoziției prin care li s-a

respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, s-a constatat, prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, calitatea acestora de persoane

îndreptățite la acordarea despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005 (a se vedea Decizia nr. 832/A din 2 noiembrie 2005 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie).

Ulterior rămânerii

irevocabile a hotărârii mai sus invocată, reclamanții - prin cererea ce face

obiectul cauzei de față - au solicitat obligarea directă a Statului Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor și Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, la plata despăgubirilor bănești pe considerentul nefuncționării

"Fondului Proprietatea" și a ineficienței procedurii instituită prin

dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În acest context, al

unei cereri fondată pe dispozițiile legii speciale și respectiv al invocării

unui drept recunoscut în procedura contencioasă a Legii nr. 10/2001, în mod

greșit instanța de control judiciar a plasat litigiul în domeniul de aplicare

al dreptului comun, stabilind - în funcție de valoarea despăgubirilor

solicitate - competența de soluționare în primă instanță, în favoarea

judecătoriei.

Or, așa cum s-a

arătat, în cauză s-a parcurs prima etapă a procedurii administrative,

instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv formularea

notificării și emiterea dispoziției care, ulterior, în etapa contencioasă a

fost anulată de instanțe, stabilindu-se dreptul reclamanților, la acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.

La data inițierii

demersului judiciar, persoanele îndreptățite se aflau în derularea celei de a

2-a etape a procedurii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirilor

și respectiv emiterea titlului de plată procedură vizată de dispozițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care prin art. 20 (1) al Capitolului VI

stabilește competența de soluționare în primă instanță a secției de contencios

administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantul.

Raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei de față, chemarea în judecată a Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților ar urma să pună în discuție

examinarea unui eventual refuz practicat de pârâtă cu privire la emiterea

titlului de plată și respectiv o încălcare, a competențelor și atribuțiilor ce

i-au fost stabilite prin O.U.G. nr. 81/2007 act normativ adoptat tocmai pentru

accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, care a completat Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Tot astfel, instanța

de contencios administrativ urmează a examina și excepția prematurității

cererii, invocată de aceeași pârâtă în condițiile în care, se susține,

reclamanții nu au înțeles să parcurgă cea de a II-a etapă a procedurii

administrative prevăzută prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005

ce ar fi urmat să fie concretizată prin emiterea unei decizii de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și abia apoi prin emiterea unui titlu

de plată și respectiv a unui titlu de conversie.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se admite cu consecința

casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză și a trimiterii cauzei spre

soluționare în primă instanță Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții L.E. și L.B. și de pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei nr. 307/A din 12 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Casează decizia

atacată, cât și Sentința nr. 207 din 7 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, secția

civilă.

Trimite cauza spre

soluționare în primă instanță Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN