ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6022/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Reclamantul A.O.G. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca să fie

obligat acesta să îl despăgubească cu suma de 120.000 lei pentru

repararea prejudiciului cauzat ca urmare a condamnării sale pe nedrept.

În motivarea acțiunii, reclamantul

a arătat că prin sentința penală nr. 37 din 14 noiembrie 1983

pronunțată de Tribunalul Mehedinți a fost condamnat definitiv

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin.

(1) C. pen. la 6 ani închisoare cu interzicerea pe timp de trei ani a

drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. și pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., art.

26 C. pen. coroborat cu art. 223 alin. (1) C. pen. și art. 264 alin. (2) C.

pen., la câte 3 ani închisoare.

Prin decizia penală nr. 874 din

24 aprilie  1984, Tribunalul Suprem, secția penală, a casat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În urma rejudecării cauzei, s-a

pronunțat sentința penală nr. 46 din 7 noiembrie 1984 prin care

Tribunalul Mehedinți a dispus achitarea lui în baza art. 11 pct. 1 lit. a)

C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 254 și art. 26 raportat la art.

223 alin. (1) C. pen. și în baza art. 11 lit. a) C. proc. pen. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 264 alin. (2) și art. 289 C.

pen.

Reclamantul susține că

încă din faza urmăririi penale a fost arestat preventiv, măsura

fiind menținută prin hotărârea de condamnare, așa încât în

perioada 12 mai 1983 - 29 aprilie 1984 a fost arestat pe nedrept.

Această arestare nedreaptă

i-a cauzat un prejudiciu material în sumă de 120.000 lei constând în

lipsirea salariului în perioada detenției și cheltuielile necesare

apărării în timpul cercetărilor.

În drept și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 1890 C.

civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat

excepțiile prescripției dreptului la acțiune și

autorității de lucru judecat, invocând în ceea ce privește prima

excepție prevederile art. 506 alin. (2) C. proc. civ., iar cu privire la

cea de a doua excepție, sentința pronunțată în dosarul nr. 1159/1986

al Tribunalului Mehedinți.

Tribunalul Mehedinți,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 305 din 27

octombrie 2009 a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a constatat că reclamantul nu și-a exercitat

dreptul de a solicita repararea pagubei în termenul legal prevăzut de art.

506 alin. (2) C. proc. pen., respectiv 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii prin care a fost achitat, și anume

sentința penală nr. 46 din 7 noiembrie 1984 pronunțată de

Tribunalul Mehedinți, definitivă prin decizia nr. 1217 din 28 mai 1985

a Curții Supreme de Justiție.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul A.O.G., considerând-o nelegală, întrucât în mod eronat

s-a constatat prescrierea dreptului la acțiune, deoarece faptele pentru

care a solicitat despăgubiri sunt imprescriptibile și solicitând ca

litigiul să fie soluționat de secția penală.

Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

36 din 10 februarie 2010, a respins excepția necompetenței materiale

invocate și apelul reclamantului.

În considerentele deciziei, Curtea a

reținut că în mod legal tribunalul a constatat acțiunea

reclamantului prescrisă, întrucât acesta a acționat peste termenul de

18 luni prevăzut în mod expres de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Totodată instanța de apel

a apreciat că reclamantul, putea să introducă acțiunea de

despăgubiri în termen de 18 luni de la data publicării în Monitorul

Oficial a modificărilor Codului de procedură penală în anul

1997, chiar dacă hotărârea prin care a fost achitat a rămas

definitivă în anul 1984. Or, acesta a acționat abia la data de 23

iulie 2009, cu mult peste termenul prevăzut de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, care nu a indicat niciunul din motivele de casare enumerate

în art. 304 C. proc. civ.

În motivare acesta a arătat

că nu a avut știință până la ce dată putea

să formuleze cererea de despăgubiri, că a fost arestat pe

nedrept în perioada comunistă, situație care i-a provocat traume

și că dorește să fie judecat în conformitate cu prevederile

Legii nr. 221/2009.

Analizând recursul formulat de către

reclamant, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) C. proc. civ., cererea de

recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ.,

modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele

de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor

anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de

nelegalitate, strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Succesiunea de afirmații pe

care le face recurentul în cuprinsul cererii de recurs nu este structurată

din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată

reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi

încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în

recurs.

Mai mult, pentru prima oară în

calea de atac a recursului, acesta aduce în discuție aplicabilitatea în

speță a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, fără a

dezvolta argumente în sprijinul acestei afirmații.

Această chestiune, însă,

nu a făcut obiectul analizei la instanțele de fond, astfel încât nu

poate fi primită și analizată pentru prima dată direct în

instanța de recurs.

Aceasta deoarece potrivit

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în apel nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată, iar potrivit art. 316 C. proc. civ. dispozițiile de

procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța

de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice.

În raport de aceste prevederi

legale, Înalta Curte constată că recurentul nu își poate schimba

temeiul juridic, din repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul

condamnării pe nedrept, al privării ori restrângerii de libertate în

mod nelegal în cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. în acela

constând în despăgubiri pentru condamnarea cu caracter politic și

măsuri administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1945, prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Totodată, în raport de

lucrările cauzei, nu se pot reține în speță motive de

ordine publică ce pot fi invocate din oficiu în susținerea

casării/modificării deciziei recurate și care să determine

incidența dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Așa fiind, cum reclamantul nu

s-a conformat exigențelor impuse de legiuitor pentru exercițiul

acestei căi extraordinare de atac, în sensul că nu a indicat în

cererea sa vreunul din motivele de casare și modificare prevăzute de art.

304 C. proc. civ. și nu a dezvoltat critici de nelegalitate, care să

permită încadrarea lor din oficiu într-unul din cazurile expres și

limitativ prevăzute de textul legal sus-menționat, Înalta Curte

urmează a constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul A.O.G. împotriva deciziei civile nr. 36 din 10 februarie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.