ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6022/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamantul A.O.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca să fie obligat acesta să îl despăgubească cu suma de 120.000 lei pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a condamnării sale pe nedrept. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 37 din 14 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Mehedinți a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. la 6 ani închisoare cu interzicerea pe timp de trei ani a drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., art. 26 C. pen.

coroborat cu art. 223 alin. (1) C. pen. și art. 264 alin. (2) C. pen., la câte 3 ani închisoare. Prin decizia penală nr. 874 din 24 aprilie 1984, Tribunalul Suprem, secția penală, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat sentința penală nr. 46 din 7 noiembrie 1984 prin care Tribunalul Mehedinți a dispus achitarea lui în baza art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 și art. 26 raportat la art. 223 alin. (1) C. pen. și în baza art. 11 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 alin. (2) și art. 289 C. pen. Reclamantul susține că încă din faza urmăririi penale a fost arestat preventiv, măsura fiind menținută prin hotărârea de condamnare, așa încât în perioada 12 mai 1983 - 29 aprilie 1984 a fost arestat pe nedrept.

Această arestare nedreaptă i-a cauzat un prejudiciu material în sumă de 120.000 lei constând în lipsirea salariului în perioada detenției și cheltuielile necesare apărării în timpul cercetărilor. În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 1890 C. civ. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepțiile prescripției dreptului la acțiune și autorității de lucru judecat, invocând în ceea ce privește prima excepție prevederile art. 506 alin. (2) C. proc. civ., iar cu privire la cea de a doua excepție, sentința pronunțată în dosarul nr. 1159/1986 al Tribunalului Mehedinți. Tribunalul Mehedinți, secția civilă, prin sentința civilă nr. 305 din 27 octombrie 2009 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a constatat că reclamantul nu și-a exercitat dreptul de a solicita repararea pagubei în termenul legal prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., respectiv 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost achitat, și anume sentința penală nr. 46 din 7 noiembrie 1984 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, definitivă prin decizia nr. 1217 din 28 mai 1985 a Curții Supreme de Justiție. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.O.G., considerând-o nelegală, întrucât în mod eronat s-a constatat prescrierea dreptului la acțiune, deoarece faptele pentru care a solicitat despăgubiri sunt imprescriptibile și solicitând ca litigiul să fie soluționat de secția penală.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 36 din 10 februarie 2010, a respins excepția necompetenței materiale invocate și apelul reclamantului. În considerentele deciziei, Curtea a reținut că în mod legal tribunalul a constatat acțiunea reclamantului prescrisă, întrucât acesta a acționat peste termenul de 18 luni prevăzut în mod expres de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. Totodată instanța de apel a apreciat că reclamantul, putea să introducă acțiunea de despăgubiri în termen de 18 luni de la data publicării în Monitorul Oficial a modificărilor Codului de procedură penală în anul 1997, chiar dacă hotărârea prin care a fost achitat a rămas definitivă în anul 1984. Or, acesta a acționat abia la data de 23 iulie 2009, cu mult peste termenul prevăzut de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care nu a indicat niciunul din motivele de casare enumerate în art. 304 C. proc. civ. În motivare acesta a arătat că nu a avut știință până la ce dată putea să formuleze cererea de despăgubiri, că a fost arestat pe nedrept în perioada comunistă, situație care i-a provocat traume și că dorește să fie judecat în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009. Analizând recursul formulat de către reclamant, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Succesiunea de afirmații pe care le face recurentul în cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Mai mult, pentru prima oară în calea de atac a recursului, acesta aduce în discuție aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, fără a dezvolta argumente în sprijinul acestei afirmații. Această chestiune, însă, nu a făcut obiectul analizei la instanțele de fond, astfel încât nu poate fi primită și analizată pentru prima dată direct în instanța de recurs. Aceasta deoarece potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, iar potrivit art. 316 C. proc. civ. dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice.

În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că recurentul nu își poate schimba temeiul juridic, din repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept, al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal în cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. în acela constând în despăgubiri pentru condamnarea cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1945, prevăzute de Legea nr. 221/2009. Totodată, în raport de lucrările cauzei, nu se pot reține în speță motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu în susținerea casării/modificării deciziei recurate și care să determine incidența dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. Așa fiind, cum reclamantul nu s-a conformat exigențelor impuse de legiuitor pentru exercițiul acestei căi extraordinare de atac, în sensul că nu a indicat în cererea sa vreunul din motivele de casare și modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu a dezvoltat critici de nelegalitate, care să permită încadrarea lor din oficiu într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de textul legal sus-menționat, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul A.O.G. împotriva deciziei civile nr. 36 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.