ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 153/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 153/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din 21 septembrie 2009, sub

nr. 21695/3/2009, reclamantul N.G. a chemat în judecată pe pârâtele P.M.B.,

prin P.G., I.P.M.B., prin P., și A.N.R.P. pentru a fi obligate să emită decizie

privind titlu de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform

prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și la plata daunelor

cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la data îndeplinirii

obligației.

Prin cererea completatoare

de la termenul din 11 decembrie 2009, reclamantul a chemat în judecată și C.C.S.D.

La data de 15

decembrie 2009, reclamantul a decedat, în proces fiind introdusă în calitate de

legatară universală, conform certificatului de legatar nr. 4 din 27 ianuarie 2009

emis de B.N.P. M.M.E., numita N.V.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 340 din 12 martie 2010, a

respins excepțiile tardivității formulării cererii precizatoare de la termenul

din 11 decembrie 2009 și a necompetenței materiale a Tribunalului București în

soluționarea cauzei, ca nefondate.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a I.P.M.B. și a respins acțiunea formulată

în contradictoriu cu acesta.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P.

A admis acțiunea în

contradictoriu cu P.M.B., A.N.R.P. și C.C.S.D.

A fost obligată

pârâta C.C.S.D. să emită titlu de despăgubire, până la concurența sumei

reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație,

pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1000 mp și construcție

demolată în suprafață construită desfășurată de 387 m.p., imposibil de

restituit în natură, conform dispoziției 10988 din 15 decembrie 2008 emisă de P.G.M.B.,

sub sancțiunea unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere,

calculate până la data aducerii la îndeplinire a obligației de a face începând

cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Cu privire la

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea

cauzei, această excepție a fost respinsă, ca nefondată, întrucât nu sunt

incidente dispozițiile prevăzute de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

și anume atunci când se atacă deciziile adoptate de către C.C.S.D. în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale obligației de a face, care atrag competența în primă

instanță a tribunalului în circumscripția căruia își are sediul persoana

notificată.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a admis cererea reclamantului așa cum a fost formulată și completată și a

obligat C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire pentru imobilul teren în

suprafață de 1000 m.p. și construcția demolată, situat în București, Șoseaua

Pipera, imposibil de restituit în natură contestatorului, potrivit art. 13 din

Capitolul III al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței au

declarat apel pârâta A.N.R.P. și C.C.S.D.

Prin decizia nr. 604/

A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în

majoritate, s-au admis apelurile formulate de apelantele-pârâte, s-a anulat

sentința atacată și s-a trimis cauza Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, pentru judecata în primă instanță.

La pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru

anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și

repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În explicitarea

termenului de contencios administrativ, prin art. 2 alin. (1) lit. f) din

aceeași lege, se stipulează că acesta vizează activitatea de soluționare de

către instanțele de contencios administrativ competente, potrivit legii

organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate

publică, iar conflictul s-a născut, fie din emiterea sau încheierea, după caz,

a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în

termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau un interes legitim.

Reclamantul pretinde

că A.N.R.P. și C.C.S.D. refuză să emită titlul de despăgubire pentru măsurile

reparatorii acordate conform Legii nr. 10/2001, prin dispoziția 10988 din 15

decembrie 2008 a P.G.M.B.

Conform art. 3 lit.

a) din Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, titlurile de

despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama statului român,

care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra S.R.

În acest sens,

deciziile/dispozițiile emise de unitățile deținătoare, conținând propuneri de

acordare a despăgubirilor, se transmit împreună cu notificarea Secretariatului

C.C.S.D. în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a acestora,

astfel cum se prevede prin art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.

După evaluarea

despăgubirilor, C.C.S.D. va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubiri [(art. 16 alin. (7) din aceeași lege)].

A.N.R.P. va emite, pe

baza titlurilor de despăgubire emise de C.C.S.D., un titlu de conversie sau un

titlu de plată.

Împotriva deciziilor

adoptate de C.C.S.D. se pot formula plângeri conform art. 19 din aceeași lege,

în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar competența

de soluționare a acestora revine Secției de Contencios Administrativ și Fiscal

a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, art. 19

și 20 din aceeași lege.

Conform prevederilor

aceleiași legi, atât C.C.S.D., cât și A.N.R.P. sunt organe centrale ale

administrației de stat.

Este evident, astfel,

că atât decizia de despăgubire, cât și titlul de plată emise de C.C.S.D. și,

respectiv, A.N.R.P., sunt acte emise de organe administrative în exercitarea

atribuțiunilor lor, strict reglementate prin Titlul VII – Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Atât aceste acte, cât

și refuzul de emitere a acestora sunt supuse, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ, cât și art. 19 și 20 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, controlului contenciosului administrativ, respectiv Secției

de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantului, în speță, a Curții de Apel București.

Jurisdicția instanței

civile în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum este ea reglementată prin art.

26 alin. (3) din Lege, încetează după rămânerea definitivă a dispoziției prin care

unitatea deținătoare a soluționat notificarea.

În speță, nu ne aflăm

în prezența unei contestații împotriva unei astfel de dispoziții pentru a

deveni incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum

greșit a reținut prima instanță, ci în faza de punere în executare pe cale

administrativă și în condițiile Legii nr. 247/2005 a deciziei emise de unitatea

deținătoare, rămasă definitivă.

Așa fiind, constatând

că prima instanță s-a declarat competentă și a judecat pricina în fond, cu

încălcarea textelor de lege sus citate din legile speciale nr. 10/2001 și

247/2005, precum și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., în baza art. 297 alin. (2)

din același cod, instanța de apel a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru

judecata în primă instanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta N.V., criticând-o pentru următoarele

motive:

Emiterea deciziei

privind titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005 se află în raport de subsidiaritate față de

obligația emiterii dispoziției de acordare a despăgubirilor.

Cele două acte

distincte sunt emise în baza unei proceduri speciale, instituite prin Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005.

În speța de față,

atât timp cât decizia C.C.S.D. nu a fost emisă, nu poate fi angajată procedura

contenciosului administrativ.

În condițiile în care

este pusă în discuție legalitatea dispoziției nr. 10988 din 15 decembrie 2008 a

P.G.M.B., instanța de contencios administrativ nu este competentă să se

pronunțe, competența aparținând secției civile a tribunalului în a cărei

circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Reclamantul nu a

învestit C.C.S.D. printr-o cerere distinctă în vederea emiterii unui act

administrativ, obligația de a face fiind instituită prin legea specială, actul

de sesizare care constituie și angajarea procedurii administrative fiind

notificarea nr. 3015 din 26 aprilie 2001, ce face obiectul dosarul P.M.B.

Norma specială de

procedură este supusă următoarelor două principii, ignorate de instanța de

apel, și anume exceptio est strictissimae interpretationis și ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus, principii care nu au fost avute în

vedere de către instanța de apel.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și, pe fond,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimata I.P.M.B. a

depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, precum și respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește

excepția invocată mai sus, prezenta instanță nu se poate pronunța față de

obiectul recursului, care pune în discuție o excepție prioritară față de excepția

lipsei calității procesuale pasive, respectiv excepția de necompetență

materială a primei instanțe învestită cu soluționarea cauzei și care va fi

analizată în cadrul prezentului recurs, urmând ca excepția lipsei calității

procesuale pasive, în condițiile în care va fi reiterată de partea interesată,

să fie verificată de instanța competentă material și care este instanța Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel a

procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie de competență,

atunci când a considerat că instanța competentă să soluționeze cererea de

chemare în judecată, în raport de obiectul ei, este Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ și fiscal, iar nu Tribunalul București, secția

civilă.

Astfel, reclamantul a

învestit prima instanță cu o cerere de obligare a pârâtelor sus-menționate să

emită titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform

dispoziției nr. 10988 din 15 decembrie 2008, invocând, în esență, refuzul

pârâtelor de a emite un astfel de titlu.

Contrar susținerilor

recurentei, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea

notificării formulate de autorul său s-a finalizat prin emiterea dispoziției

sus-menționate, de către unitatea deținătoare, astfel încât cererea de chemare

în judecată ce formează obiectul prezentului dosar nu este de competența în

primă instanță a secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se

află sediul unității deținătoare, în condițiile art. 26 alin. (3) din actul

normativ enunțat.

De asemenea, chiar

dacă faza ulterioară soluționării notificării prin dispoziție motivată a

unității deținătoare, în cadrul căreia se emite decizia privind titlul de

despăgubire, de către C.C.S.D., în condițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, poate fi considerată o fază de executare a dispoziției,

așa cum a susținut recurenta, aceasta nu înseamnă că instanța competentă să

dispună cu privire la pretențiile reclamantei în acest sens este instanța

civilă.

Astfel, cum a reținut

în mod corect și Curtea de Apel, pârâtele sunt autorități ale administrației

publice centrale, însărcinate potrivit legii speciale (art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005) cu emiterea deciziei privind titlul de despăgubire (C.C.S.D.),

ulterior, a titlului de conversie/de plată (A.N.R.P.), în funcție de opțiunea

solicitantului.

Potrivit art. 19 alin.

(1) din aceeași lege,

deciziile

adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

competența de soluționare a plângerii revenind, în primă instanță,

Secției de

Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantul, conform art. 20 alin. (1) din aceeași lege.

Dacă decizia privind

titlul de despăgubire emisă de C.C.S.D. poate fi atacată la instanța de

contencios administrativ sus arătată, conform principiului simetriei juridice, atunci

și refuzul de a emite o asemenea decizie aparține aceleiași instanțe.

De

asemenea, și din perspectiva calității persoanelor (C.C.S.D., într-o primă

fază), precum și a naturii actului care se solicită a fi emis (decizia privind

titlul de despăgubire), sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la care instanța de apel

a făcut în mod corect referire, reclamanta invocând ipoteza specifică acestui

text de lege, și anume

nesoluționarea

în termenul legal ori refuzul nejustificat al autorității administrative de a

rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim cu privire

la emiterea unui act administrativ. Aceasta independent dacă reclamanta s-a

adresat sau nu, în prealabil, instituției competente să emită decizie privind

titlul de despăgubire, chestiune care nu influențează competența instanței în

soluționarea cauzei.

De

asemenea, contrar susținerilor recurentei, în prezenta cauză nu se mai pune în

discuție legalitatea dispoziției nr. 10988 din 15 decembrie 2008 emisă de P.G.M.B.,

iar litigiul de față nu reprezintă o contestație formulată în condițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, așa cum s-a arătat deja, procedura

de soluționare a notificării formulate de autorul său în legătură cu imobilul

în litigiu a fost finalizată prin dispoziția amintită.

Tocmai,

în baza acestei dispoziții, rămasă irevocabilă, este posibilă parcurgerea fazei

ulterioare, reglementată de Legea nr. 247/2005 și care are natură

administrativă, toate nemulțumirile părții în ceea ce privește actele specifice

acestei faze putând fi valorificate în condițiile Legii contenciosului

administrativ, deci și pretențiile supuse judecății în prezentul dosar.

Prin

urmare, cererea de chemare în judecată nu vizează o simplă obligație de a face,

prevăzută de legea specială în sarcina pârâtelor, care să fi atras competența

de soluționare a cauzei în favoarea instanței civile, ci obligarea unei

autorități administrative publice centrale de a îndeplini o obligație în

legătură cu un act administrativ, ceea ce determină, în caz de refuz,

competența de soluționare a cererii în favoarea secției de contencios

administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei rază teritorială se află

domiciliul reclamantului, în speță, Curții de Apel București, secția

specializată.

Cum

instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare, în cauză, a

dispozițiilor în materie de competență, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat,

nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva deciziei nr. 604/ A

din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.