ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 153/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din 21 septembrie 2009, sub nr. 21695/3/2009, reclamantul N.G. a chemat în judecată pe pârâtele P.M.B., prin P.G., I.P.M.B., prin P., și A.N.R.P. pentru a fi obligate să emită decizie privind titlu de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și la plata daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la data îndeplinirii obligației. Prin cererea completatoare de la termenul din 11 decembrie 2009, reclamantul a chemat în judecată și C.C.S.D.

La data de 15 decembrie 2009, reclamantul a decedat, în proces fiind introdusă în calitate de legatară universală, conform certificatului de legatar nr. 4 din 27 ianuarie 2009 emis de B.N.P. M.M.E., numita N.V. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 340 din 12 martie 2010, a respins excepțiile tardivității formulării cererii precizatoare de la termenul din 11 decembrie 2009 și a necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea cauzei, ca nefondate. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a I.P.M.B. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. A admis acțiunea în contradictoriu cu P.M.B., A.N.R.P.

și C.C.S.D. A fost obligată pârâta C.C.S.D. să emită titlu de despăgubire, până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1000 mp și construcție demolată în suprafață construită desfășurată de 387 m.p., imposibil de restituit în natură, conform dispoziției 10988 din 15 decembrie 2008 emisă de P.G.M.B., sub sancțiunea unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, calculate până la data aducerii la îndeplinire a obligației de a face începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri. Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea cauzei, această excepție a fost respinsă, ca nefondată, întrucât nu sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, și anume atunci când se atacă deciziile adoptate de către C.C.S.D.

în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale obligației de a face, care atrag competența în primă instanță a tribunalului în circumscripția căruia își are sediul persoana notificată. Pe fondul cauzei, Tribunalul a admis cererea reclamantului așa cum a fost formulată și completată și a obligat C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafață de 1000 m.p. și construcția demolată, situat în București, Șoseaua Pipera, imposibil de restituit în natură contestatorului, potrivit art. 13 din Capitolul III al Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva sentinței au declarat apel pârâta A.N.R.P. și C.C.S.D.

Prin decizia nr. 604/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, s-au admis apelurile formulate de apelantele-pârâte, s-a anulat sentința atacată și s-a trimis cauza Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru judecata în primă instanță. La pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În explicitarea termenului de contencios administrativ, prin art. 2 alin. (1) lit. f) din aceeași lege, se stipulează că acesta vizează activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente, potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut, fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Reclamantul pretinde că A.N.R.P. și C.C.S.D. refuză să emită titlul de despăgubire pentru măsurile reparatorii acordate conform Legii nr. 10/2001, prin dispoziția 10988 din 15 decembrie 2008 a P.G.M.B.

Conform art. 3 lit. a) din Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra S.R. În acest sens, deciziile/dispozițiile emise de unitățile deținătoare, conținând propuneri de acordare a despăgubirilor, se transmit împreună cu notificarea Secretariatului C.C.S.D. în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a acestora, astfel cum se prevede prin art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005. După evaluarea despăgubirilor, C.C.S.D. va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri [(art. 16 alin. (7) din aceeași lege)].

A.N.R.P. va emite, pe baza titlurilor de despăgubire emise de C.C.S.D., un titlu de conversie sau un titlu de plată. Împotriva deciziilor adoptate de C.C.S.D. se pot formula plângeri conform art. 19 din aceeași lege, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar competența de soluționare a acestora revine Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, art. 19 și 20 din aceeași lege. Conform prevederilor aceleiași legi, atât C.C.S.D., cât și A.N.R.P. sunt organe centrale ale administrației de stat. Este evident, astfel, că atât decizia de despăgubire, cât și titlul de plată emise de C.C.S.D. și, respectiv, A.N.R.P., sunt acte emise de organe administrative în exercitarea atribuțiunilor lor, strict reglementate prin Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Atât aceste acte, cât și refuzul de emitere a acestora sunt supuse, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cât și art. 19 și 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, controlului contenciosului administrativ, respectiv Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantului, în speță, a Curții de Apel București. Jurisdicția instanței civile în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum este ea reglementată prin art. 26 alin. (3) din Lege, încetează după rămânerea definitivă a dispoziției prin care unitatea deținătoare a soluționat notificarea.

În speță, nu ne aflăm în prezența unei contestații împotriva unei astfel de dispoziții pentru a deveni incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum greșit a reținut prima instanță, ci în faza de punere în executare pe cale administrativă și în condițiile Legii nr. 247/2005 a deciziei emise de unitatea deținătoare, rămasă definitivă. Așa fiind, constatând că prima instanță s-a declarat competentă și a judecat pricina în fond, cu încălcarea textelor de lege sus citate din legile speciale nr. 10/2001 și 247/2005, precum și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., în baza art. 297 alin. (2) din același cod, instanța de apel a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru judecata în primă instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.V., criticând-o pentru următoarele motive: Emiterea deciziei privind titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se află în raport de subsidiaritate față de obligația emiterii dispoziției de acordare a despăgubirilor. Cele două acte distincte sunt emise în baza unei proceduri speciale, instituite prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. În speța de față, atât timp cât decizia C.C.S.D. nu a fost emisă, nu poate fi angajată procedura contenciosului administrativ. În condițiile în care este pusă în discuție legalitatea dispoziției nr. 10988 din 15 decembrie 2008 a P.G.M.B., instanța de contencios administrativ nu este competentă să se pronunțe, competența aparținând secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Reclamantul nu a învestit C.C.S.D. printr-o cerere distinctă în vederea emiterii unui act administrativ, obligația de a face fiind instituită prin legea specială, actul de sesizare care constituie și angajarea procedurii administrative fiind notificarea nr. 3015 din 26 aprilie 2001, ce face obiectul dosarul P.M.B. Norma specială de procedură este supusă următoarelor două principii, ignorate de instanța de apel, și anume exceptio est strictissimae interpretationis și ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, principii care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimata I.P.M.B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește excepția invocată mai sus, prezenta instanță nu se poate pronunța față de obiectul recursului, care pune în discuție o excepție prioritară față de excepția lipsei calității procesuale pasive, respectiv excepția de necompetență materială a primei instanțe învestită cu soluționarea cauzei și care va fi analizată în cadrul prezentului recurs, urmând ca excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care va fi reiterată de partea interesată, să fie verificată de instanța competentă material și care este instanța Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie de competență, atunci când a considerat că instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată, în raport de obiectul ei, este Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, iar nu Tribunalul București, secția civilă. Astfel, reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere de obligare a pârâtelor sus-menționate să emită titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflație, conform dispoziției nr. 10988 din 15 decembrie 2008, invocând, în esență, refuzul pârâtelor de a emite un astfel de titlu.

Contrar susținerilor recurentei, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării formulate de autorul său s-a finalizat prin emiterea dispoziției sus-menționate, de către unitatea deținătoare, astfel încât cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar nu este de competența în primă instanță a secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unității deținătoare, în condițiile art. 26 alin. (3) din actul normativ enunțat. De asemenea, chiar dacă faza ulterioară soluționării notificării prin dispoziție motivată a unității deținătoare, în cadrul căreia se emite decizia privind titlul de despăgubire, de către C.C.S.D., în condițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, poate fi considerată o fază de executare a dispoziției, așa cum a susținut recurenta, aceasta nu înseamnă că instanța competentă să dispună cu privire la pretențiile reclamantei în acest sens este instanța civilă.

Astfel, cum a reținut în mod corect și Curtea de Apel, pârâtele sunt autorități ale administrației publice centrale, însărcinate potrivit legii speciale (art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) cu emiterea deciziei privind titlul de despăgubire (C.C.S.D.), ulterior, a titlului de conversie/de plată (A.N.R.P.), în funcție de opțiunea solicitantului. Potrivit art. 19 alin. (1) din aceeași lege, deciziile adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența de soluționare a plângerii revenind, în primă instanță, Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, conform art. 20 alin. (1) din aceeași lege.

Dacă decizia privind titlul de despăgubire emisă de C.C.S.D. poate fi atacată la instanța de contencios administrativ sus arătată, conform principiului simetriei juridice, atunci și refuzul de a emite o asemenea decizie aparține aceleiași instanțe. De asemenea, și din perspectiva calității persoanelor (C.C.S.D., într-o primă fază), precum și a naturii actului care se solicită a fi emis (decizia privind titlul de despăgubire), sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la care instanța de apel a făcut în mod corect referire, reclamanta invocând ipoteza specifică acestui text de lege, și anume nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat al autorității administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim cu privire la emiterea unui act administrativ.

Aceasta independent dacă reclamanta s-a adresat sau nu, în prealabil, instituției competente să emită decizie privind titlul de despăgubire, chestiune care nu influențează competența instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, contrar susținerilor recurentei, în prezenta cauză nu se mai pune în discuție legalitatea dispoziției nr. 10988 din 15 decembrie 2008 emisă de P.G.M.B., iar litigiul de față nu reprezintă o contestație formulată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, așa cum s-a arătat deja, procedura de soluționare a notificării formulate de autorul său în legătură cu imobilul în litigiu a fost finalizată prin dispoziția amintită.

Tocmai, în baza acestei dispoziții, rămasă irevocabilă, este posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de Legea nr. 247/2005 și care are natură administrativă, toate nemulțumirile părții în ceea ce privește actele specifice acestei faze putând fi valorificate în condițiile Legii contenciosului administrativ, deci și pretențiile supuse judecății în prezentul dosar.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată nu vizează o simplă obligație de a face, prevăzută de legea specială în sarcina pârâtelor, care să fi atras competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței civile, ci obligarea unei autorități administrative publice centrale de a îndeplini o obligație în legătură cu un act administrativ, ceea ce determină, în caz de refuz, competența de soluționare a cererii în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului, în speță, Curții de Apel București, secția specializată. Cum instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare, în cauză, a dispozițiilor în materie de competență, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva deciziei nr. 604/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.