ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1406/2011

Asupra contestației în anulare de

față;

Prin sentința comercială nr. 2.936/C/2008

din data de 28 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5.902/1285/2007 de

Tribunalul Comercial Cluj s-a admis acțiunea precizată formulată de către

reclamanta SC M. SRL Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca

și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de

141.500 lei cu titlu de diferență de preț, reprezentând contravaloarea parțială

a facturii fiscale nr. 3198894 din 19 decembrie 2006, suma de 8.661,34 lei cu

titlu de dobândă legală calculată asupra debitului principal (141.500 lei)

pentru perioada: de la scadență până la data introducerii acțiunii, 21

decembrie 2007 și în continuare, dobânda legală calculată până la data

achitării efective a debitului restant, precum și suma de 8.256 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință a fost respins

ca nefondată cererea reconvențională precizată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel, în termenul legal, pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca solicitând

admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii

introductive formulată de SC M. SRL și admiterii cererii reconvenționale

formulată de SC T.I.M.C. SA și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin decizia civilă nr. 60 din 14

aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, a fost respins apelul.

De asemenea, a fost respinsă cererea

de întoarcerea a executării silite, fiind obligată apelanta la 2000 lei

cheltuieli de judecată, către intimată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca.

Prin decizia nr. 1434 din 28 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost respins

recursul declarat de pârâtă, fiind obligată aceasta la 5780,59 lei cheltuieli

de judecată către intimata-reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel instanța

de recurs a reținut următoarele:

În ceea ce privește primul motiv de

recurs, Înalta Curte a apreciat ca acesta este nefondat, deoarece se încearcă

să se lărgească cadrul stabilit în mod foarte clar de

disp.

art. 304

pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că se poate invoca

acest motiv de recurs numai dacă a avut loc schimbarea naturii ori înțelesului

lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecații, prin

interpretarea greșita a acestuia.

Or, în speță, ne aflăm în prezența

unei facturi fiscale cu privire la care intimata a susținut, încă de la

început, că are caracterul unui contract de vânzare cumpărare, având ca obiect

utilajele înscrise în acest înscris.

Însă, cu privire la caracterul

acestui contract, recurenta a invocat faptul că, la data încheierii acestui

contract, reprezentantul său a fost indus în eroare, acesta crezând că este

vorba de o factură emisă în baza unui contract de închiriere, care avea ca

obiect aceleași utilaje.

Pe parcursul întregului litigiu

recurenta a încercat să determine instanța de judecată să achieseze la ideea că

factura a fost percepută ca fiind emisă în baza unui contract de închiriere (în

acest mod susținând recurenta că ar percepe caracterul scriptului dedus

judecații).

Practic, prin susținerile făcute în

fața instanței de judecată, atât în prima instanța, cat si in apel, recurenta a

invocat un dubiu cu privire la caracterul contractului.

În acest context, toată problema

caracterului contractului dedus judecații, reprezintă o chestiune de fapt, care

ține de aprecierea judecătorului și se referă la temeinicia hotărârii atacate,

astfel încât nu poate fi criticată în recurs, conform

prev.

art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Dar, chiar dacă s-ar putea analiza,

din nou, caracterul contractului dedus judecații, pe baza probelor administrate

în prezenta cauză, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în mod legal.

Astfel, s-a invocat în cadrul

motivelor de recurs faptul că acceptarea facturii, în cazul în care se

consideră că într-adevăr ne aflam în prezența unui contract de vânzare-cumpărare,

s-ar fi putut realiza numai la recepție.

O asemenea susținere este nefondată,

având în vedere că este un fapt general cunoscut, că în lipsa unor clauze

speciale, acordul de voință se realizează în momentul în care se întâlnește

cererea cu oferta.

Or, în cadrul contractului dedus

judecații nu există nici o clauza care sa întârzie manifestarea acordului de

voință.

Se mai face referire la faptul că

semnarea facturii a reprezentat doar un act de primire a facturii, nu și o

manifestare expresă de manifestare a unui acord de voința, în sensul cumpărării

bunurilor deduse judecații.

Instanța de recurs a considerat că o

asemenea interpretare este cel puțin forțată, având în vedere că, într-o

asemenea accepțiune, ar fi afectate absolut toate operațiunile comerciale care

au la bază o factură fiscală.

În ce privește referirea la faptul

că exemplarul original al facturii deduse judecații a rămas la reprezentatul intimatei,

s-au reținut următoarele.

Această afirmație a recurentei nu a

fost probată în nici un mod, fiind doar o simplă susținere făcută în cadrul

răspunsului la interogator, formulat de către aceasta.

Dar, această afirmație este

contrazisă tocmai de conținutul Adresei nr. 900/2007 deoarece, în cuprinsul

acesteia se indică clar faptul că „factura fiscală nr. 3198894 din 19 decembrie

2006 depusă la SC T.I.M.C. SA sub nr. 5743 din 28 decembrie 2006" este

refuzată la plata.

Pentru întâlnirea acordului de

voință a celor două părți nu are importanță la care dintre ele a rămas primul

exemplar al facturii fiscale.

Cât privește al doilea motiv, Înalta

Curte a apreciat că nu sunt incidente în cauză, nici

dispozițiile

art. 304

pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu ne aflam nici în

prezenta unei hotărâri lipsite de temei legal, temeiul juridic fiind indicat cu

mare precizie, respectiv art. 46 C. com. Totodată, nu ne aflăm în prezența unei

hotărâri care să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Acest motiv de recurs putea fi

invocat doar daca instanța a invocat textele de lege aplicabile spetei, dar,

fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Or, din întreg probatoriul rezultă

faptul că ne aflăm în prezența unui contract de vânzare-cumpărare comercial iar

instanța de apel a luat în considerare art. 46 C. com.

S-a mai invocat faptul că instanța

de judecată a reținut că nu s-a probat eroarea în care s-a aflat reprezentantul

recurentei la data semnării facturii fiscale dedusă judecății.

Instanța de recurs a apreciat că și

în cadrul acestui motiv, deși este întemeiat pe

prev.

art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se tinde la a se analiza

temeinicia hotărârii atacate și nu nelegalitatea acesteia.

Astfel, se susține faptul că ar fi

fost relevantă analiza semnării de primire a facturii, la acest moment trebuind

analizat dacă reprezentantul recurentei a avut sau nu o falsă reprezentare în

ceea ce privește semnificația juridică a facturii.

Totodată, s-a mai invocat faptul că

instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 948 pct. 2, art. 953 și art. 954

C. civ. care reglementează viciul de consimțământ, astfel încât, nu se contestă

starea de fapt, ci semnificația juridică dată de instanța de apel diferitelor

aspecte de fapt.

Toate eforturile recurentei de a

invoca aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate au fost găsite nefondate, deoarece

toate nemulțumirile acesteia legate de hotărârea respectivă se referă doar la

netemeinicia acesteia, și nicidecum la nelegalitatea ei.

Practic, invocarea faptului că

instanța de apel nu a aplicat

prev.

art. 948

pct. 2, art. 953 si art. 954 C. civ., nu

îndrituiește recurenta să apeleze la

prev.

art. 304

pct. 9 C. proc. civ., atâta timp cât instanța de

apel (ca și cea de fond) a considerat că este aplicabil în speță textul art. 46

C. com. pe baza probelor administrate în cauză.

Discutarea acestui motiv de recurs

în baza

prev. art. 304

pct. 9

C. proc. civ. ar determina efectuarea unei noi analize a probelor administrate

în cauză, ceea ce ar duce tot la analizarea temeiniciei și nu a legalității hotărârii

atacate.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare contestatoarea SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca, aducându-i

următoarele critici.

Instanța de recurs nu s-a pronunța

cu privire la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

considerând în mod greșit că recurenta tinde la a se analiza temeinicia

hotărârii atacate și nu nelegalitatea acesteia.

De asemenea, contestatoarea arată că

prin respectivul motiv de nelegalitate nu s-a tins la o reapreciere a probelor,

ci s-a subliniat rolul probei în greșita aplicare a legii.

Contestatoarea mai susține că nu a

contestat starea de fapt ci semnificația juridică dată de instanță diferitelor

aspecte de drept.

Analizând decizia recurată, prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că cererea de contestație în

anulare este nefondată pentru considerentele ce urmează.

Decizia instanței de recurs este

amplu motivată și răspunde la toate criticile formulate de către recurentă în

cererea de recurs.

Ceea ce invocă contestatoarea nu

este rezultatul unei greșeli materiale, aceasta invocând de fapt o greșeală de

judecată, dorind ca pe această cale să obțină reexaminarea recursului formulat

de ea împotriva deciziei instanței de apel.

Greșeală materială ar fi existat

dacă dezlegarea dată pricinii s-ar fi bazat pe o eroare de calcul, pe

neobservarea unui document, însă instanța de recurs a analizat motivele

invocate de contestatore în recursul pe care l-a formulat împotriva hotărârii

instanței de apel, spunându-și propria opinie cu privire la motivele de recurs

invocate.

Prin urmare contestatoarea nu invocă

o greșeală materială ci o greșeală de judecată, în cauză nefiind întrunite

condițiile cerute de art. 318 alin. (1) teza I, C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus,

Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

contestatoarea va fi obligată la 4960 lei cheltuieli de judecată către

intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare

formulată de contestatoarea SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 1434

din 28 aprilie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

în dosarul nr. 5902/1285/2007.

Obligă contestatorul la plata sumei de 4960 lei

reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC M. SRL Cluj-Napoca.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 31 martie 2011.