ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1406/2011

Asupra contestației în anulare de față; Prin sentința comercială nr. 2.936/C/2008 din data de 28 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5.902/1285/2007 de Tribunalul Comercial Cluj s-a admis acțiunea precizată formulată de către reclamanta SC M. SRL Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 141.500 lei cu titlu de diferență de preț, reprezentând contravaloarea parțială a facturii fiscale nr. 3198894 din 19 decembrie 2006, suma de 8.661,34 lei cu titlu de dobândă legală calculată asupra debitului principal (141.500 lei) pentru perioada: de la scadență până la data introducerii acțiunii, 21 decembrie 2007 și în continuare, dobânda legală calculată până la data achitării efective a debitului restant, precum și suma de 8.256 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință a fost respins ca nefondată cererea reconvențională precizată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii introductive formulată de SC M. SRL și admiterii cererii reconvenționale formulată de SC T.I.M.C. SA și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 60 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul. De asemenea, a fost respinsă cererea de întoarcerea a executării silite, fiind obligată apelanta la 2000 lei cheltuieli de judecată, către intimată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca. Prin decizia nr. 1434 din 28 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost respins recursul declarat de pârâtă, fiind obligată aceasta la 5780,59 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă. Pentru a se pronunța astfel instanța de recurs a reținut următoarele: În ceea ce privește primul motiv de recurs, Înalta Curte a apreciat ca acesta este nefondat, deoarece se încearcă să se lărgească cadrul stabilit în mod foarte clar de disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că se poate invoca acest motiv de recurs numai dacă a avut loc schimbarea naturii ori înțelesului lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecații, prin interpretarea greșita a acestuia.

Or, în speță, ne aflăm în prezența unei facturi fiscale cu privire la care intimata a susținut, încă de la început, că are caracterul unui contract de vânzare cumpărare, având ca obiect utilajele înscrise în acest înscris. Însă, cu privire la caracterul acestui contract, recurenta a invocat faptul că, la data încheierii acestui contract, reprezentantul său a fost indus în eroare, acesta crezând că este vorba de o factură emisă în baza unui contract de închiriere, care avea ca obiect aceleași utilaje. Pe parcursul întregului litigiu recurenta a încercat să determine instanța de judecată să achieseze la ideea că factura a fost percepută ca fiind emisă în baza unui contract de închiriere (în acest mod susținând recurenta că ar percepe caracterul scriptului dedus judecații).

Practic, prin susținerile făcute în fața instanței de judecată, atât în prima instanța, cat si in apel, recurenta a invocat un dubiu cu privire la caracterul contractului. În acest context, toată problema caracterului contractului dedus judecații, reprezintă o chestiune de fapt, care ține de aprecierea judecătorului și se referă la temeinicia hotărârii atacate, astfel încât nu poate fi criticată în recurs, conform prev. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Dar, chiar dacă s-ar putea analiza, din nou, caracterul contractului dedus judecații, pe baza probelor administrate în prezenta cauză, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în mod legal. Astfel, s-a invocat în cadrul motivelor de recurs faptul că acceptarea facturii, în cazul în care se consideră că într-adevăr ne aflam în prezența unui contract de vânzare-cumpărare, s-ar fi putut realiza numai la recepție.

O asemenea susținere este nefondată, având în vedere că este un fapt general cunoscut, că în lipsa unor clauze speciale, acordul de voință se realizează în momentul în care se întâlnește cererea cu oferta. Or, în cadrul contractului dedus judecații nu există nici o clauza care sa întârzie manifestarea acordului de voință. Se mai face referire la faptul că semnarea facturii a reprezentat doar un act de primire a facturii, nu și o manifestare expresă de manifestare a unui acord de voința, în sensul cumpărării bunurilor deduse judecații. Instanța de recurs a considerat că o asemenea interpretare este cel puțin forțată, având în vedere că, într-o asemenea accepțiune, ar fi afectate absolut toate operațiunile comerciale care au la bază o factură fiscală.

În ce privește referirea la faptul că exemplarul original al facturii deduse judecații a rămas la reprezentatul intimatei, s-au reținut următoarele. Această afirmație a recurentei nu a fost probată în nici un mod, fiind doar o simplă susținere făcută în cadrul răspunsului la interogator, formulat de către aceasta. Dar, această afirmație este contrazisă tocmai de conținutul Adresei nr. 900/2007 deoarece, în cuprinsul acesteia se indică clar faptul că „factura fiscală nr. 3198894 din 19 decembrie 2006 depusă la SC T.I.M.C. SA sub nr. 5743 din 28 decembrie 2006" este refuzată la plata. Pentru întâlnirea acordului de voință a celor două părți nu are importanță la care dintre ele a rămas primul exemplar al facturii fiscale.

Cât privește al doilea motiv, Înalta Curte a apreciat că nu sunt incidente în cauză, nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu ne aflam nici în prezenta unei hotărâri lipsite de temei legal, temeiul juridic fiind indicat cu mare precizie, respectiv art. 46 C. com. Totodată, nu ne aflăm în prezența unei hotărâri care să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Acest motiv de recurs putea fi invocat doar daca instanța a invocat textele de lege aplicabile spetei, dar, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit. Or, din întreg probatoriul rezultă faptul că ne aflăm în prezența unui contract de vânzare-cumpărare comercial iar instanța de apel a luat în considerare art. 46 C. com.

S-a mai invocat faptul că instanța de judecată a reținut că nu s-a probat eroarea în care s-a aflat reprezentantul recurentei la data semnării facturii fiscale dedusă judecății. Instanța de recurs a apreciat că și în cadrul acestui motiv, deși este întemeiat pe prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se tinde la a se analiza temeinicia hotărârii atacate și nu nelegalitatea acesteia. Astfel, se susține faptul că ar fi fost relevantă analiza semnării de primire a facturii, la acest moment trebuind analizat dacă reprezentantul recurentei a avut sau nu o falsă reprezentare în ceea ce privește semnificația juridică a facturii. Totodată, s-a mai invocat faptul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 948 pct. 2, art. 953 și art. 954 C. civ.

care reglementează viciul de consimțământ, astfel încât, nu se contestă starea de fapt, ci semnificația juridică dată de instanța de apel diferitelor aspecte de fapt. Toate eforturile recurentei de a invoca aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate au fost găsite nefondate, deoarece toate nemulțumirile acesteia legate de hotărârea respectivă se referă doar la netemeinicia acesteia, și nicidecum la nelegalitatea ei. Practic, invocarea faptului că instanța de apel nu a aplicat prev. art. 948 pct. 2, art. 953 si art. 954 C. civ., nu îndrituiește recurenta să apeleze la prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atâta timp cât instanța de apel (ca și cea de fond) a considerat că este aplicabil în speță textul art. 46 C. com.

pe baza probelor administrate în cauză. Discutarea acestui motiv de recurs în baza prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ar determina efectuarea unei noi analize a probelor administrate în cauză, ceea ce ar duce tot la analizarea temeiniciei și nu a legalității hotărârii atacate. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca, aducându-i următoarele critici. Instanța de recurs nu s-a pronunța cu privire la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând în mod greșit că recurenta tinde la a se analiza temeinicia hotărârii atacate și nu nelegalitatea acesteia. De asemenea, contestatoarea arată că prin respectivul motiv de nelegalitate nu s-a tins la o reapreciere a probelor, ci s-a subliniat rolul probei în greșita aplicare a legii.

Contestatoarea mai susține că nu a contestat starea de fapt ci semnificația juridică dată de instanță diferitelor aspecte de drept. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că cererea de contestație în anulare este nefondată pentru considerentele ce urmează. Decizia instanței de recurs este amplu motivată și răspunde la toate criticile formulate de către recurentă în cererea de recurs. Ceea ce invocă contestatoarea nu este rezultatul unei greșeli materiale, aceasta invocând de fapt o greșeală de judecată, dorind ca pe această cale să obțină reexaminarea recursului formulat de ea împotriva deciziei instanței de apel.

Greșeală materială ar fi existat dacă dezlegarea dată pricinii s-ar fi bazat pe o eroare de calcul, pe neobservarea unui document, însă instanța de recurs a analizat motivele invocate de contestatore în recursul pe care l-a formulat împotriva hotărârii instanței de apel, spunându-și propria opinie cu privire la motivele de recurs invocate. Prin urmare contestatoarea nu invocă o greșeală materială ci o greșeală de judecată, în cauză nefiind întrunite condițiile cerute de art. 318 alin. (1) teza I, C. proc. civ. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată. În baza art. 274 C. proc. civ., contestatoarea va fi obligată la 4960 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 1434 din 28 aprilie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 5902/1285/2007. Obligă contestatorul la plata sumei de 4960 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC M. SRL Cluj-Napoca. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 31 martie 2011.