ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 607/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 607/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 313 din 28

ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 6501/1285/2006

a fost admisă în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta

SC D.S. SRL, prin lichidator judiciar C.V.S., împotriva paratei SC A.I. SA.

A fost obligată pârâta

la plata sumei de 399.306 lei, cu titlu de restuire preț ( si T.V.A. )

vânzare-cumpărare stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 19 iulie 1999 de către BNP L.M., cu dobânda de la data de

23 noiembrie 2006 și pană la plata efectivă. A fost

obligată parata la plata sumei de 349.143,76 euro, în echivalent în lei,

la nivelul de referință al B.N.R. din ziua plății, cu titlu

de investiții efectuate la imobilul obiect al actului de

vânzare-cumpărare, autentificat din 19 iulie 1999 de către BNP L.M.,

cu dobânda legală de la data de 23 noiembrie 2006 și pană la

plata efectivă.

A fost obligată pârâta

la plata sumei de 107.799 euro, în echivalent în lei, la nivelul de

referința al B.N.R. din ziua plății, cu titlu de spor de valoare

al imobilului din litigiu (obiect al contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 19 iulie 1999 de către L.M., cu dobânda legală de la

data de 23 noiembrie 2006 și până la plata efectivă.

Prima instanță a

reținut că între SC D.S. SRL și SC A.I. SA s-a încheiat, la data

de 19 iulie 1999, contractul autentic de vânzare-cumpărare, autentificat,

prețul vânzării fiind stabilit la suma de 3.597.780.000 lei rol.

Prin sentința

penală nr. 760/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 102/R din 13 februarie 2004 a

Curții de Apel Cluj, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între părți, dispunându-se restabilirea situației

anterioare, în sensul obligării SC D.S. SRL la predarea activelor în

deplină proprietate și pașnică folosință

părții civile SC A.I. SA iar partea civilă să restituie

sumele încasate pentru aceste active.

Prin prezenta acțiune,

reclamanta SC D.S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.I. SA la restituirea

prețului contractului de vânzare-cumpărare anulat de către

instanța penală.

În ceea de privește

excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de

către pârâtă prin

“

concluziile

scrise” excepție care a fost pusă în discuția părților

(ca urmare a repunerii cauzei pe rol), instanța a respins-o având în

vedere următoarele:

Interesul reprezintă o

condiție de exercitare a acțiunii civile și el trebuie să

fie născut și actual, la momentul formulării ei.

În speță,

hotărârea penala menționată, deși soluționează

latura civila a cauzei în sensul că dispune anularea contractului și

repunerea părților în situația anterioara, nu conține

elementele necesare pentru punerea ei în executare.

Aceasta deoarece nici

considerentele și nici dispozitivul deciziei nr. 102/2004 nu fac referire

la sume certe, impuse a fi plătite în sarcina părții civile ( SC

A.I. SA ) și cu privire la care, în caz de neexecutare voluntară,

reclamanta SC D.S. SRL să poată cere executarea silită.

Acestea sunt rațiunile

avute în vedere la respingerea excepției, ca neîntemeiată,

apreciindu-se că reclamanta are un interes legitim, născut și

actual pentru a solicita, pe calea unei acțiuni separate, restituirea

prețului, în cuantumul legal.

În ceea ce privește

temeiul juridic al acțiunii promovate de reclamantă, acesta a fost raportat

de SC D.S. SRL la probele solicitate și administrate în cauză, care

au vizat stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat acesteia.

S-a reținut că

reclamanta a apreciat că temeiul invocat în susținerea acțiunii,

respectiv garanția pentru evicțiune, reglementată de art. 1337

și urm. C. civ., își găsește aplicabilitatea în

speță.

Evicțiunea este

definită în literatura de specialitate ca reprezentând pierderea în tot

sau în parte a proprietății lucrului sau tulburarea

cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.

Textul Codului civil prevede

că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe

cumpărător de evicțiune totală sau parțială a

lucrului vândut, precum și de sarcinile care nu au fost declarate la

încheierea contractului.

Instanța a mai avut în

vedere că, au mai fost indicate, drept temeiuri ale pretențiilor

reclamantei, principiul îmbogățirii fără justa cauză

și plata nedatorată.

Îmbogățirea

fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care

patrimoniul unei persoane este mărit pe seama diminuării

patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un

temei juridic.

În cazul

îmbunătățirilor făcute de locatarul (chiriașul) unui

imobil, acestea pot avea drept consecința creșterea valorii

imobilului, spre beneficiul proprietarului (locatorului) acestuia.

Creșterea valorii

reprezintă o mărire a patrimoniului locatorului pe seama

diminuării patrimoniului locatarului.

Consecința

îmbogățirii fără justă cauză constă in

obligarea celui al cărui patrimoniu s-a mărit de a restitui celeilalte

părți valoarea „îmbogățirii”.

Cu alte cuvinte, cel al

cărui patrimoniu s-a mărit va restitui: fie cheltuielile făcute,

fie diferența de valoare a bunului (creșterea de valoare datorata

acestor cheltuieli).

Cu privire la plata

nedatorată, potrivit Codului civil, orice plată presupune o datorie,

ceea ce s-a plătit fără sa fie credit este supus

„repetițiunii” (adică restituirii).

Plata lucrului nedatorat

presupune existenta a doua părți: o parte care efectuează plata,

denumita solvens și o parte care o acceptă, denumita accipiens.

Condițiile

esențiale pentru a fi în prezenta acestui fapt juridic licit sunt:

prestația solvens-ului să fi fost făcută cu titlu de plata;

datoria să nu existe (pentru că altminteri nu am fi în prezenta unei

stingeri a unei obligații).

Din plata lucrului nedatorat

ca fapt juridic licit se nasc obligații în sarcina ambelor

părți.

Delictul civil se

definește ca fiind acțiunea umană săvârșită

fără intenția de a produce efecte juridice si prin care sunt

încălcate norme imperative ale legii.

Analizând aceste temeiuri

invocate de către reclamantă, instanța a apreciat că

niciunul dintre ele nu subzistă în ceea ce privește restituirea

prețului vânzării ca urmare a anularii contractului.

Sub acest aspect,

susținerile pârâtei, formulate în întâmpinare au fost considerate ca fiind

întemeiate.

Temeiul juridic al repunerii

părților în situația anterioara ca efect al nulității

absolute a unui contract de vânzare-cumpărare nu poate fi răspunderea

contractuală.

În cazul

desființării, cu efect retroactiv, a unui act juridic, în

speță contractul de vânzare-cumpărare, temeiul juridic al

restituirii pretențiilor efectuate in temeiul acestuia nu mai poate fi

contractul întrucât acest act juridic se consideră a nu fi existat. Prin

desființarea actului juridic, dispare fundamentul prestațiilor, ceea

ce denotă că temeiul juridic al restituirii prestațiilor

efectuate in executarea actului nul nu mai poate fi acest act juridic.

Spre deosebire însă de

obiectul acțiunii, care nu poate fi modificat de către

instanță, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este

îndreptățită în temeiul rolului activ reglementat de art. 129

C.pr.civ. să dea acțiunii calificarea juridică necesară,

chiar dacă ea diferă de cea dată de reclamant prin cererea de

chemare în judecată.

Instanța a apreciat

că cererea reclamantei, de restituire a prețului ca urmare a

desființării, cu efect retroactiv, a contractului, își are ca

temei principiul restabilirii situației anterioare - restitutio in

integrum, potrivit căruia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat

trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic civil

să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

S-a constatat că, în 18

mai 1999 și 12 iulie 1999, în urma organizării unor licitații

având ca obiect vânzarea imobilelor „atelier mecanic” și „atelier de

întreținere” proprietatea SC A.I. SA, cele două imobile au fost

adjudecate de SC D.S. SRL.

În baza proceselor verbale

de licitație din 18 mai 1999 și din 12 iulie 1999 a fost semnat

contractul autentic de vânzare-cumpărare de active din 19 iulie 1999.

Prețul de adjudecare a

celor doua imobile - active a fost de 2.949.000.000 lei + T.V.A., potrivit art.

2 din contract (3.597.780.000 lei).

Prin Decizia penală nr.

102/R/2004, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între părți și restabilirea

situației anterioare.

Rezultă așadar

că, în vederea repunerii părților în situația

anterioară, se impune a fi restituit prețului vânzării respectiv

suma de 3.597.780.000 lei rol ( 359.778 ron ).

Din prețul

menționat, a fost dedusă suma de 1.830.000.000 lei, reprezentând

investiții recunoscute în favoarea cumpărătorului și

efectuate anterior adjudecării.

Raportul de expertiză

contabilă efectuat în faza de urmărire penală nu poate fi opus

părților în prezenta cauză întrucât a fost dispus într-o

fază secreta a procedurii penale, fără respectarea principiului

contradictorialității și fără ca părțile

implicate să poată lua cunoștință și formula

eventuale obiecțiuni la acesta.

Nu pot fi reținute

așadar susținerile pârâtei potrivit cărora operațiunea de

compensare a sumei de 1.500.000.000 lei rol +T.V.A.= 1.830.000.000 lei rol este

nelegală.

Justificarea experților

D.P. și P.P., care au efectuat, în faza de urmărire penală,

expertiza invocată de către pârâtă, a fost aceea ca „în

contractul de închiriere nu s-a prevăzut nici o obligație a

proprietarului de a deduce aceste cheltuieli iar aceste lucrări nu au

putut fi identificate integral, unele având caracter ascuns”.

Dincolo de aparenta de

superficialitate a acestor concluzii, lipsa posibilității de

combatere a expertizei, în fața organelor de urmărire penală,

face ca proba să nu poată fi opusă cu succes în prezentul dosar.

În ceea ce privește

contravaloarea investițiilor efectuate la imobile după încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, expertiza tehnica judiciară

dispusă de instanța si efectuată in cauza de expert M.A. a

concluzionat:

“

Datorita lipsei

situațiilor de lucrări și a faptului că facturile

evidențiază numai valori globale la nivelul întregului imobil,

evaluarea lucrărilor s-a făcut numai pe categorii de lucrări,

conform inscripțiilor sumare din facturi. Toate facturile luate in

considerare au fost luate în evidența si în expertiza contabilă cu

privire la conturile anuale ale SC D.S. SRL”.

Totalul investițiilor a

fost astfel stabilit de către expert la suma de 349.143,76 euro din care

168.400 euro reprezintă investiții in construcții instalații

și 180.743,76 euro, alte lucrări de investiții, precizate în

facturi.

Având în vedere principiul

îmbogățirii fără justă cauză, instanța a

apreciat că suma menționata, respectiv 349.143,76 euro, se impune a

fi plătită de către parată in favoarea reclamantei, cu

titlu de investiții aduse imobilului.

Sporul de valoare se

datorează în condițiile art. 1341, art. 1350 C. civ. și a fost

evidențiat de către expert în lucrare.

Astfel, valoarea imobilului

a fost stabilită pe de-o parte, fără luarea în considerare a

investițiilor, la nivelul lunii februarie 2004, la suma de 363.735 euro iar

pe de altă parte, cu luarea în considerare a investițiilor efectuate

în perioada iulie 1999-februarie 2004 la suma de 471.534 euro.

Sporul de valoare, indicat

de expert ca fiind de 22,86%, a fost apreciat de instanța ca fiind dat de

diferența dintre valoarea imobilului cu investiții: 471.534 euro și

valoarea imobilului fără investiții: 363.735 euro, rezultând un

spor efectiv de 107.799 euro ce se impune a fi pus în sarcina pârâtei.

Dată fiind natura

comercială a raporturilor dintre părți, în baza art. 43 C. com.,

art. 3 din Legea nr. 356/2002, tribunalul a obligat pârâtă la plata, în

favoarea reclamantei, a dobânzii legale în materie comercială la sumele

arătate anterior respectiv 3.597.780.000 lei rol (359.778 lei ron),

preț al vânzării, 349.143,76 euro, în echivalent în lei,

investiții și 107.799 euro, în echivalent în lei, spor de valoare, începând

cu data introducerii acțiunii, 23 noiembrie 2006 și pană la

plata efectivă a acestora.

Prin decizia nr. 119 din 6

iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte apelul declarat de

pârâta SC A.I. SA Cluj, împotriva sentinței comerciale nr. 313 din 28

ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr. 6501/1285/2006 al

Tribunalului Comercial Cluj pe care a schimbat-o în parte în sensul că

dobânda legală se va calcula de la data pronunțării

hotărârii, 28 ianuarie 2009 și până la plata efectivă,

menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța apelului a reținut că prima instanță

nu a soluționat un alt fond pentru a fi în situația asimilabilă

celei reglementate de art. 297 alin. (1) prin teză C. proc. civ. întrucât

a păstrat limitele investirii iar determinarea temeiului juridic s-a

realizat prin raportare la motivarea în fapt a acțiunii introductive de

instanță și că susținerile apelantei potrivit

cărora, în această modalitate i-au fost grav încălcate

drepturile prin pierderea apărărilor care ar fi putut fi realizate într-un

grad de jurisdicție, sunt contrazise de realitățile reflectate

din modalitatea de desfășurare a procesului în fața

instanței de fond.

S-a avut în vedre că

pârâta apelantă, atât prin întâmpinare cât și prin scriptul denumit

note de ședință înregistrat la 8 aprilie 2008, a formulat toate

apărările în raport cu acțiunea introductivă de

instanță astfel cum a fost aceasta redactată, completată

și modificată, iar cuprinsul considerentelor și fundamentarea

soluției pronunțate în raport de principiile de drept care au

justificat admiterea acțiunii a fost realizată de judecătorul

cauzei tocmai prin raportare la argumentele cuprinse în înscrisurile care

reflectau poziția procesuală a pârâtei și motivele pentru care

aceasta a apreciat că acțiunea introductivă de

instanță este nefondată.

Cu privire la excepția

lipsei de interes s-a constatat că a fost soluționată în mod

corect întrucât interesul, ca și condiție de exercitare a

acțiunii civile a fost justificat prin raportare la împrejurarea că

sentința penală prin care s-a dispus anularea contractului și

repunerea părților în situația anterioară este chiar

temeiul pe care poate fi justificat interesul în promovarea prezentei

acțiuni.

S-a mai reținut

că, prima instanță a apreciat în mod corect că, în cauza

dedusă judecății răspunderea pârâtei nu poate fi

circumscrisă sferei răspunderii contractuale,

împărtășind astfel poziția exprimată de pârâtă

potrivit căreia, răspunderea nu poate fi în acest context decât o

răspundere extracontractuală fără însă ca prin

trimiterile realizate în justificarea aplicării acestor principii să

realizeze o greșită aplicare a acestora așa cum susține

apelanta.

S-a considerat că prima

instanță s-a raportat la principii care fundamentează

răspunderea extracontractuală, circumscriind în mod corect

determinarea prejudiciului atât principiului îmbogățirii

fără justă cauză cât și celuilalt principiul

fundamental.

Cu privire la

prescripția dreptului la acțiune s-a avut în vedere că dreptul

de creanță reprezentând contravaloarea pretinselor investiții nu

s-a născut pe măsura efectuării lucrărilor și în consecință

nașterea dreptului nu s-a născut la data încetării

locațiunii, ci la momentul la care reclamanta a cunoscut că aceste

investiții nu mai sunt în patrimoniul său, acesta fiind momentul de

la care a început să curgă termenul de prescripție și care

în mod corect a fost apreciat a nu se fi epuizat până la momentul

promovării acțiunii introductive de instanță, respectiv 23

noiembrie 2006.

Considerentele care au stat

la baza pronunțării hotărârii atacate relevă că prima

instanță a apreciat că în corelarea limitei dintre

îmbogățirea pârâtei și însărăcirea reclamantei că

acestea sunt egale și că răspunderea stabilită de

instanță în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sporului

de valoare nu a fost circumscrisă sferei răspunderii contractuale,

aceasta rămânând o răspundere întemeiată pe răspunderea

extracontrcatuală așa cum susține de altfel și apelanta

invocarea prevederilor art. 1341 și art. 1350 C. civ. fiind realizată

doar pentru a evidenția care sunt condițiile pe care Ie-a apreciat ca

fiind îndeplinite pentru a antrena răspunderea extracontractuală.

S-a considerat a fi

întemeiată și critica apelantei pârâte în ceea ce privește

greșita aplicare a prevederilor art. 43 C. com. întrucât prima

instanță subsecvent determinării caracterului comercial al raporturilor

juridice trebuia să determine dacă sunt prezente și celelalte

condiții pentru a fi incidente dispozițiile art. 43 C. com. dat fiind

că, justificarea interesului în promovarea prezentei acțiuni s-a

fundamentat tocmai pe inexistența unei creanțe certe astfel că,

doar de la momentul determinării acesteia, care s-a realizat prin

hotărârea primei instanțe pot deveni incidente prevederile art. 43.

Instanța de apel a mai

reținut că determinarea sporului de valoare de către tribunal

s-a realizat în mod corect prin raportare în timp la cele două momente

diferite respectiv cel al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului

de către reclamantă și cel al pierderii dreptului de proprietate

asupra acestuia de către pârâtă.

Sporul de valoare stabilit de

prima instanță a vizat înscrierea acestuia în limitele

răspunderii și asigurării repunerii părților în

situația anterioară astfel că apelul declarat de reclamantă

a fost considerat ca fiind nefondat cu consecința respingerii lui în

temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. iar cererea de

intervenție formulată în interesul reclamantei apelante de către

R.P. IPURL, în calitate de administrator special al SC D.S. SRL, a fost

respinsă ca atare în considerarea argumentelor expuse mai sus și a

prevederilor art. 49 și următoarele C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs ambele părți, criticând-o ca fiind nelegală.

Recurenta SC D.S. SRL prin

lichidator judiciar și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în susținerea cărora arată următoarele:

Recurenta susține

că hotărârea instanței de fond este netemeinică, aceasta

procedând la o greșită interpretare și aplicare a normelor de

drept ce guvernează speța dedusă judecății pentru următoarele

motive:

Cu privire la momentul

calcului dobânzii legale se susține că instanța de apel a

reținut temeinicia apelului declarat de către pârâtă pe acest

aspect însă, concluzia instanței de fond – potrivit cu care dobânda

legală urmează a fi calculată doar de la data

pronunțării hotărârii instanței de fond întrucât, numai de

la această dată au fost determinate obligațiile de plată

ale pârâtei este netemeinică prin raportare la natura sumelor solicitate,

precum și a raporturilor de drept material dintre părți.

Recurenta consideră

că, în calitate de parte contractantă – în cadrul actului de vânzare

– cumpărare a cărui anulare a fost confirmată în mod irevocabil

prin decizia penală nr. 102/2/2004 a Curții de Apel Cluj – pârâta

avea deplină cunoștință despre întinderea plății

și, totodată, în calitate de parte în cadrul procesului penal,

aceasta a avut pe deplin cunoștință, fiindu-i opozabile

dispozițiile de repunere în situația anterioară.

De asemenea, prin

același raționament se arată că potrivit convenției a

cărei anulare s-a dispus obligațiile erau cunoscute pârâtei, fiind de

netegăduit caracterul cert și lichid al creanței, constând în

contravaloarea prețului încasat și nerestituit, iar obligația de

restituire a luat naștere la momentul pronunțării irevocabile a

hotărârii penale prin care s-a anulat contractul de vânzare –

cumpărare și prin care s-a dispus repunerea părților în

situația anterioară.

Cu privire la calculul

sporului de valoare se susține că ambele instanțe au procedat în

mod eronat, ignorând constatările expertului care a considerat justificată

argumentația reclamantei privind stabilirea sporului ca

diferență dintre prețul imobilului din anul 1999 și din

anul 2004.

Se susține că

instanța de fond nu a argumentat opțiunea sa în stabilirea sporului

de valoare, împrejurare necenzurată de instanța apelului și

că, în mod evident, pentru a se stabili valoarea bunului vândut trebuie

avută în vedere starea bunului, astfel cum aceasta se prezenta la momentul

vânzării, inclusiv a lucrărilor de îmbunătățire,

amenajare, extindere, realizate, întrucât toate aceste lucrări se

constituie ca elemente ce generează plus de valoare și, în mod

implicit influențează asupra valorii bunului calculată la

momentul vânzării.

În fine se apreciază

instanțele aveau obligația să ia în considerare valoarea

reținută de expert și anume 329.673 euro, aceasta reprezentând

sporul de valoare real al imobilului deținut în prezent de pârâtă.

Prin cererea de recurs,

recurenta SC A.I. SA Cluj Napoca a invocat motivele de nelegalitate

reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 1, 7 și 9 C. proc. civ.,

în argumentarea cărora susține următoarele:

Instanța nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct. 1 C.

proc. civ.).

Recurenta susține

că, inițial, dosarul a fost repartizat completului 1A a cărui

compunere s-a modificat la ultimul termen de judecată, fără a se

face cunoscut motivul acestei modificări, fiind astfel încălcate

prevederile art. 52 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 și art. 95 din

Regulamentul de ordine interioară a instanțelor.

Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, fiind încălcate prevederile art. 261 pct.

5 și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Se susține că,

raportat la motivele de apel invocate în decizia atacată nu se

regăsește o verificare a modului de stabilire a situației de

fapt, prezentându-se in terminis pasaje largi din cuprinsul sentinței, din

acțiunea introductivă, din întâmpinare și notele

ședință, pasaje ce sunt preluate mecanic.

Prin considerentele deciziei

nu se respectă exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sub

aspectul motivelor de fapt și de drept care au format convingerea

instanței.

Motivarea superficială

a deciziei echivalează cu o lipsă a motivării și în

consecință cu o necercetare a fondului pricinii ceea ce impune casarea

cu trimitere a cauzei.

Decizia este dată cu

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În susținerea acestui

motiv de nelegalitate se arată următoarele:

A fost aplicat greșit art.

297 alin. (1) coroborat cu art. 129 alin. (2) C. proc. civ., precum și

principiul contradictorialității al disponibilității

și al principiului respectării dreptului la apărare.

Recurenta consideră

că argumentele instanței de apel cu privire la faptul că prima

instanță a soluționat un alt fond decât cel dedus judecății

sunt eronate, în contextul în care a reținut că au fost păstrate

limitele investirii, iar determinarea temeiului juridic s-a realizat prin

raportate la motivarea în fapt a acțiunii introductive și că,

prin întâmpinare și notele scrise, pârâta și-a formulat toate

apărările posibile, neputându-se susține încălcarea

drepturilor sale procesuale.

Se mai susține că

reclamanta a cerut restituirea prețului și daune bazându-și

cererea pe răspunderea pentru evicțiune, iar prima instanță

a soluționat o cerere de restituire a prețului și plata

contravalorii investițiilor fundamentată pe alt temei juridic

respectiv principiul restabilirii situației anterioare și

îmbogățirea fără justă cauză.

Au fost aplicare greșit

prevederile art. 251 pct. 5 C. proc. civ., neargumentându-se înlăturarea

motivelor aduse în susținerea excepției lipsei de interes în

promovarea acțiunii, în condițiile în care reclamanta avea un titlu

executoriu, concretizat în decizia penală.

A fost aplicat greșit

principiul restabilirii situației anterioare, în ce privește

soluționarea primului petit al cererii, principiu ce nu se aplică

autonom fiind circumstanțiat de principiul plății nedatorate

ori, după caz, de cel al îmbogățirii fără just temei.

Se susține că,

instanța trebuia să aibă în vedere că nu se putea dispune

obligarea decât la restituirea a ceea ce efectiv s-a încasat cu referire la

compensația a cărei nelegalitate s-a constatat și la

contravaloarea tva-ului care nu a fost încasată de pârâtă, ci doar

colectată și virată la bugetul de stat.

A fost aplicat greșit

principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Recurenta consideră

că principiul menționat, luat în considerare în soluționarea

petilului al doilea a fost aplicat greșit și că s-ar fi impus o

analiză punctuală a condițiilor pe care doctrina și

jurisprudența le-a sintetizat.

De asemenea, se mai

susține că nu s-a argumentat opțiunea pentru una din cele

două variante ale raportului de expertiză, ignorându-se actele de

control ale Curții de Conturi a României, care au statuat că nu

există practic o însărăcire a reclamantei.

Recurenta apreciază

că prin respingerea acestei critici, instanța anterioară a

considerat că îmbogățirea și însărăcirea ca fiind

egale, omițând a se arăta de unde se deduce aceasta.

Față de

generalitatea considerentelor instanței de apel, recurenta arată

că se vede în postura de a repeta această critică, considerând

că nu au fost analizate condițiile răspunderii în actio de in

rem verso, aplicarea acestui principiu fiind greșită și pentru motivele

arătate în apel.

Au fost aplicate greșit

prevederile art. 1341 și art. 1350 C. civ., în soluționarea celui

de-al treilea petit, privind acordarea sporului de valoare.

Se consideră că,

în mod greșit, instanța de apel a respins critica pe acest aspect,

apreciind eronat că invocarea art. 1341 și art. 1350 C. civ. a fost

realizată de prima instanță doar pentru a evidenția care

sunt condițiile pe care le-a apreciat ca fiind îndeplinite pentru a

antrena răspunderea extracontractuală.

Din modul de argumentare,

recurenta susține că se poate deduce că, răspunderea

extracontractuală avută în vedere de către instanța

anterioară are condiții identice cu răspundere pentru

evicțiune.

Prin întâmpinarea

depusă la 20 ianuarie 2010, recurenta reclamantă a solicitat

respingerea recursului promovat de pârâta SC A.I. SA.

Ambele părți au

depus note scrise.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurente,

Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC D.S. SRL este

nefondat, iar recursul declarat de pârâta SC A.I. SA este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de nelegalitate

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este nefondat, în

contextul în care completul de judecată a fost compus din numărul de

judecători prevăzut în normele de organizare judecătorească

(art. 54 din Legea nr. 304/2004) respectiv, din 2 judecători în calea de

atac a apelului.

Faptul că, în cursul

judecății la instanța de apel ar fi intervenit o modificare

nejustificată în compunerea completului ar fi atras incidența prevederilor

art. 304 pct. 2 C. proc. civ., întrucât s-ar fi nesocotit principiul

continuității, dacă această modificare s-ar fi produs

după începerea dezbaterilor în fond, ceea ce nu este cazul în prezenta

cauză.

În cauză, a intervenit

o modificare în compunerea completului înainte de începerea dezbaterilor

dată fiind pensionarea unui judecător din compunerea

inițială a completului.

Astfel, prin Hotărârea nr.

1052 din 18 iunie 2009, Consiliul Superior al Magistraturii a propus eliberarea

din funcție a judecătorului în cauză, începând cu data de 15

iunie 2009, această situație fiind de natură a justifica numirea

unui alt judecător în compunerea completului căruia i s-a repartizat

spre soluționare cauza.

Nici critica întemeiată

pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită în

condițiile în care decizia cuprinde o motivare amplă din care rezultă

în mod clar că s-a reținut aceeași situație de fapt ca

și cea avută în vedere de prima instanță.

Faptul că argumentele

folosite de instanța apelului în justificarea soluției

pronunțate nu sunt mulțumitoare ori îndestulătoare pentru

recurentă nu este de natură a atrage incidența pct. 7 al art. 304

C. proc. civ., neputându-se reține lipsa motivării și nici o

motivare superficială, în contextul în care criticile din apel sunt

analizate punctual, respectându-se prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. se constată, în raport de argumentele aduse în dezvoltarea acestuia,

următoarele:

Pretinsa încălcare a

principiului disponibilității părții prin stabilirea unui

alt temei juridic al acțiunii deduse judecății decât cel indicat

de parte este nefondată întrucât, de o asemenea încălcare s-ar fi

putut prevala doar reclamanta – ceea ce nu a făcut – iar, pe de altă

parte, temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța, fiind

atributul acesteia – ca, în virtutea rolului său activ, ținând seama

de motivele invocate prin cererea de sesizare – să dea calificarea

juridică corectă demersului judiciar al reclamantei.

De asemenea, este

nefondată și critica prin care se susține încălcarea

principiului contradictorialității și al dreptului la

apărare, în condițiile în care ambele părți și-au spus

punctul de vedere cu privire la încadrarea juridică a acțiunii prin

întâmpinare, notele ședinței depuse la instanța fondului la mai

multe termene, cât și cu prilejul dezbaterilor.

Nici critica ce vizează

pretinsa aplicare greșită a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi

primită întrucât instanța apelului a argumentat - în cuprinsul

deciziei atacate – menținerea rezolvării dată de prima

instanță, excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea

acțiunii deduse judecății;

În ce privește critica

prin care s-a susținut aplicarea greșită a principiului

restabilirii situației anterioare – în privința primului petit se

constată că este fondată.

Astfel, demersul juridic al

reclamantei – ca de altfel, și interesul în promovarea acestuia – s-a

fundamentat pe sentința penală nr. 760 din 17 iunie 2003 a

Judecătoriei Cluj - Napoca, rămasă definitivă și

irevocabilă prin decizia penală nr. 102 din 13 februarie 2004 a

Curții de Apel Cluj.

Prin hotărârea

dată în penal s-a soluționat și latura civilă, în sensul

că s-au anulat licitațiile din 22 aprilie, 21 mai, 18 mai și 12

iulie 1999, precum și contractul de vânzare – cumpărare încheiat

între SC A.I. SA Cluj Napoca și SC D.S. SRL, dispunându-se restabilirea

situației anterioare cu obligarea cumpărătoarei de a preda

activele ce au făcut obiectul contractului, în deplină proprietate

și pașnică folosință vânzătoarei, iar aceasta

să restituie sumele încasate pentru aceste active.

Cum, prin hotărârea

penală s-au stabilit limitele restituirii fără a se determina,

în concret cuantumul datorat de pârâta din prezenta cauză, instanțele

anterioare erau ținute a respecta cele deja statuate cu privire la

restituirea prețului.

De vreme ce acțiunea

civilă s-a alăturat celei penale, renunțându-se la principiul

repartiției de competență între instanța civilă

și cea penală, iar instanța penală a făcut o

verificare pe baza probelor, asupra acestui aspect, nepronunțându-se „in

abstracto”, instanțele aveau a observa că hotărârea penală

se impunea în fața celei civile.

Ambele părți din

prezenta cauză au avut calitatea de părți în cauza penală

și au avut de deplin cunoștință de cele statuate în

cuprinsul hotărârii penale, fiindu-le opozabile dispozițiile de

repunere în situația anterioară, aspect susținut în mod

consecvent și de reclamantă chiar și prin cererea de recurs.

Ceea ce nu s-a determinat în

mod cert prin hotărârea penală a fost cuantumul prețului ce urma

a fi restituit, aspect ce trebuia rezolvat de instanțele anterioare în

cadrul primului petit al acțiunii deduse judecății.

Așa fiind, raportat la

cerea ce s-a tranșat în procesul penal respectiv faptul că din

totalul sumei compensate de (1.500.00.000 rol) 150.000 lei, doar (328.380.000 rol)

32.838 lei reprezintă investiția reclamantei, diferența neavând

acoperire în investiții – pentru motivele reținute în hotărârea

penală – cuantumul sumei la care trebuia obligată pârâta, concretizat

în „sumele încasate” așa cum s-a dispus prin menționata hotărâre

trebuia să fie compus din suma de (1.618.080.000 rol) 161.808 lei, efectiv

încasată de pârâtă la care se adaugă cuantumul

investițiilor reale efectuate 32.838 lei (328.380.000 rol) deci,

obligația de plată constând în suma de 194.646 lei (1.946.460.000 rol).

În privința

obligației de plată a pârâtei se impune a se arăta că

totalul acesteia reprezintă prețul achitat în baza contractului de

vânzare – cumpărare sancționat cu nulitatea absolută, preț

a cărui compunere a fost stabilită de părți.

Raționamentul

instanței derivă din modul în care părțile au stabilit

prețul contractului și anume, parte din acesta fiind format dintr-o

sumă achitată de cumpărător iar cealaltă parte din

compensarea diferenței cu îmbunătățirile efectuate la

imobil de către reclamantă (cumpărătoarea din contract)

până la data efectuării contractului de vânzare – cumpărare.

Cum, în procesul penal s-a

stabilit că din totalul sumei compensate doar 32.838 lei reprezintă

investițiile reale efectuate de reclamantă (investiții ce nu au

legătură cu cele solicitate prin petitul doi al acțiunii) atunci

această sumă, alături de cea efectiv plătită va intra

în compunerea prețului contractului pentru care se va dispune restituirea,

totalul sumei datorate fiind de 194.646 lei (1.946.460.000 rol).

În ce privește critica

ce vizează aplicarea greșită a principiului

îmbogățirii fără justă cauză se constată, de

asemenea, că este fondată, în contextul în care condițiile

juridice ale „actio de in rem verso” nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Astfel, instanța

reamintește că o acțiune în restituire poate fi intentată

dacă sunt îndeplinite atât condițiile materiale cât și

condițiile juridice.

Condițiile juridice ce

se impun a fi îndeplinite cumulativ în promovarea unei astfel de acțiuni

constau în: absența unui cauze legitime a măririi patrimoniului unei

persoane în detrimentul alteia și absența oricărui alt mijloc juridic

pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul,

a pierderii suferite.

Cea de-a doua condiție,

aceea a absenței oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea – de

către cel ce și-a micșorat patrimoniul – a pierderii suferite,

atrage caracterul subsidiar al actio de in rem verso – cel sărăcit,

având posibilitatea de a apela la o astfel de acțiune numai atunci când nu

are și nici nu a avut la îndemână o altă cale în justiție,

pentru valorificarea dreptului său la reparațiune.

Ori, în contextul în care

dezechilibrul dintre patrimoniile părților au constatat într-un fapt

juridic ilicit rezultat din activitatea infracțională

reținută prin hotărârea penală este evident că

reclamanta avea la îndemână o acțiune în atragerea răspunderii

delictuale.

Instanțele anterioare

au omis a avea în vedere că îmbogățirea fără

justă cauză își are izvorul într-un fapt juridic licit, pe când

răspunderea delictuală are la origine un fapt juridic ilicit, ceea ce

atrage deosebiri și sub raportul întinderii celor două

răspunderi.

În atare situație,

instanța constată că prin decizia atacată aplicarea principiului

îmbogățirii fără just temei –în privința petitului al

doilea al acțiunii cel ce a avut ca obiect restituirea

îmbunătățirilor aduse la imobilul pârâtei –s-a făcut cu

nesocotirea condițiilor juridice necesare a fi îndeplinite, pentru ca

reclamanta să-și poată valorifica dreptul său la

reparațiune, aceasta având la îndemână alte mijloace juridice.

Cum, reclamanta nu a

criticat sub acest aspect calificarea juridică dată de

instanță acțiunii sale nici în apel și nici în recurs

alegându-și astfel calea juridică de urmat ca fiind cea

stabilită de instanță și cum, în raport de prevederile art.

316 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în

acest stadiu procesual nu se poate schimba cauza cererii de chemare în

judecată se impunea respingerea petitului doi al cererii de chemare în

judecată.

Și în privința

acestei critici, ca și în cazul celei precedente, se constată

incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. ce atrage modificarea deciziei atacate cu consecința

schimbării sentinței, în sensul admiterii în parte a acțiunii,

în limitele menționate.

Cu privire la ultima

critică ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1341 și art. 1350 C. civ. în soluționarea celui de-al treilea

petit nu se mai impune a fi analizată, rămânând fără obiect

față de considerentele anterioare.

Cu privire la recursul

declarat de recurenta SC D.S. SRL.

O primă critică

vizează momentul calculului dobânzii legale, recurenta considerând că

aceasta se datorează de la momentul hotărârii penale prin care s-a

dispus repunerea părților în situația anterioară, fiindu-i

cunoscute obligațiile, precum și caracterul cert și lichid al creanței.

Instanța nu poate primi

acest raționament, care vine în contradicție chiar cu rațiunea

demersului judiciar al reclamantei, concretizat în prezenta cauză și

cu susținerile constante ale acesteia potrivit cărora, creanța

nu a fost individualizată în mod cert prin hotărârea penală,

susțineri aduse tocmai în justificarea acestui demers.

Instanța de apel a

reținut în mod corect că prevederile art. 43 C. com. devin incidente

doar la momentul determinării în mod cert a creanței, în contextul în

care justificarea interesului în promovarea prezentei acțiuni s-a

fundamentat pe inexistența unui creanțe certe.

Cu privire la modul de

calcul al sporului de valoare, în raport de argumentele folosite de

recurentă în susținerea criticii, se constată că acestea

exced prevederilor art. 304 C. proc. civ., neconstituind un veritabil motiv de

nelegalitate în condițiile în care se antamează aspecte ce țin

de stabilirea situației de fapt și de aprecierea dată unor

probe.

Pe de altă parte,

față de considerentele expuse anterior – în cadrul analizei criticii,

pe același aspect, din recursul pârâtei – oricum, nu s-ar mai fi impus a

fi analizate.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de SC A.I. SA Cluj

Napoca este fondat, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar recursul declarat de SC D.S. SRL Cluj Napoca este

nefondat.

Prin urmare, Înalte Curte va

admite recursul pârâtei și va modifica decizia atacată în sensul

admiterii apelului acesteia împotriva sentinței pe care o va schimba

și, în consecință va admite în parte acțiunea

precizată, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 194.646 lei cu titlu de

restituire a prețului efectiv achitat și la plata dobânzii legale

aferente acestei sume de la data prezentei hotărâri (când s-a determinat

caracterul cert al acesteia) și până la îndeplinirea obligației

de plată.

De asemenea, vor fi respinse

petitele privind acordarea contravalorii îmbunătățirilor și

a sporului de valoare privind imobilul ce a format obiectul contractului de

vânzare – cumpărare din 19 iulie 1999.

Având în vedere

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., precum și facturile depuse la

dosar se va dispune obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 52.626 lei, în favoarea recurentei – pârâte,

cheltuieli ce au constat în: onorariu de avocat (factura din 25 iunie 2009

și din 16 decembrie 2009) cheltuieli efectuate cu cazarea și

deplasarea (factura din 5 februarie 2010 și din 11 februarie 2010).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC A.I. SA Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 119 din 6 iulie 2009 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, modifică decizia recurată în sensul

că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 313

din 28 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Cluj pe care o schimbă

și, în consecință, admite în parte acțiunea precizată

și obligă pârâta la plata sumei de 194.646 lei cu titlu de restituire

de preț efectiv achitat precum și la plata dobânzii legale aferente

acestei sume de la data prezentei hotărâri și până la

îndeplinirea obligației de plată.

Respinge petitele privind

acordarea contravalorii îmbunătățirilor și a sporului de

valoare privind imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare –

cumpărare din 19 iulie 1999.

Obligă recurenta –

reclamantă la plata cheltuielilor din recurs în cuantum de 52.626 lei.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar S.C.V.

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.