ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 607/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 313 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 6501/1285/2006 a fost admisă în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC D.S. SRL, prin lichidator judiciar C.V.S., împotriva paratei SC A.I. SA. A fost obligată pârâta la plata sumei de 399.306 lei, cu titlu de restuire preț ( si T.V.A. ) vânzare-cumpărare stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 1999 de către BNP L.M., cu dobânda de la data de 23 noiembrie 2006 și pană la plata efectivă. A fost obligată parata la plata sumei de 349.143,76 euro, în echivalent în lei, la nivelul de referință al B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de investiții efectuate la imobilul obiect al actului de vânzare-cumpărare, autentificat din 19 iulie 1999 de către BNP L.M., cu dobânda legală de la data de 23 noiembrie 2006 și pană la plata efectivă. A fost obligată pârâta la plata sumei de 107.799 euro, în echivalent în lei, la nivelul de referința al B.N.R. din ziua plății, cu titlu de spor de valoare al imobilului din litigiu (obiect al contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 iulie 1999 de către L.M., cu dobânda legală de la data de 23 noiembrie 2006 și până la plata efectivă. Prima instanță a reținut că între SC D.S. SRL și SC A.I. SA s-a încheiat, la data de 19 iulie 1999, contractul autentic de vânzare-cumpărare, autentificat, prețul vânzării fiind stabilit la suma de 3.597.780.000 lei rol.

Prin sentința penală nr. 760/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 102/R din 13 februarie 2004 a Curții de Apel Cluj, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, dispunându-se restabilirea situației anterioare, în sensul obligării SC D.S. SRL la predarea activelor în deplină proprietate și pașnică folosință părții civile SC A.I. SA iar partea civilă să restituie sumele încasate pentru aceste active. Prin prezenta acțiune, reclamanta SC D.S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.I. SA la restituirea prețului contractului de vânzare-cumpărare anulat de către instanța penală.

În ceea de privește excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de către pârâtă prin “ concluziile scrise” excepție care a fost pusă în discuția părților (ca urmare a repunerii cauzei pe rol), instanța a respins-o având în vedere următoarele: Interesul reprezintă o condiție de exercitare a acțiunii civile și el trebuie să fie născut și actual, la momentul formulării ei. În speță, hotărârea penala menționată, deși soluționează latura civila a cauzei în sensul că dispune anularea contractului și repunerea părților în situația anterioara, nu conține elementele necesare pentru punerea ei în executare. Aceasta deoarece nici considerentele și nici dispozitivul deciziei nr. 102/2004 nu fac referire la sume certe, impuse a fi plătite în sarcina părții civile ( SC A.I.

SA ) și cu privire la care, în caz de neexecutare voluntară, reclamanta SC D.S. SRL să poată cere executarea silită. Acestea sunt rațiunile avute în vedere la respingerea excepției, ca neîntemeiată, apreciindu-se că reclamanta are un interes legitim, născut și actual pentru a solicita, pe calea unei acțiuni separate, restituirea prețului, în cuantumul legal. În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii promovate de reclamantă, acesta a fost raportat de SC D.S. SRL la probele solicitate și administrate în cauză, care au vizat stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat acesteia. S-a reținut că reclamanta a apreciat că temeiul invocat în susținerea acțiunii, respectiv garanția pentru evicțiune, reglementată de art. 1337 și urm. C. civ., își găsește aplicabilitatea în speță.

Evicțiunea este definită în literatura de specialitate ca reprezentând pierderea în tot sau în parte a proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Textul Codului civil prevede că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care nu au fost declarate la încheierea contractului. Instanța a mai avut în vedere că, au mai fost indicate, drept temeiuri ale pretențiilor reclamantei, principiul îmbogățirii fără justa cauză și plata nedatorată. Îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama diminuării patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

În cazul îmbunătățirilor făcute de locatarul (chiriașul) unui imobil, acestea pot avea drept consecința creșterea valorii imobilului, spre beneficiul proprietarului (locatorului) acestuia. Creșterea valorii reprezintă o mărire a patrimoniului locatorului pe seama diminuării patrimoniului locatarului. Consecința îmbogățirii fără justă cauză constă in obligarea celui al cărui patrimoniu s-a mărit de a restitui celeilalte părți valoarea „îmbogățirii”. Cu alte cuvinte, cel al cărui patrimoniu s-a mărit va restitui: fie cheltuielile făcute, fie diferența de valoare a bunului (creșterea de valoare datorata acestor cheltuieli). Cu privire la plata nedatorată, potrivit Codului civil, orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără sa fie credit este supus „repetițiunii” (adică restituirii).

Plata lucrului nedatorat presupune existenta a doua părți: o parte care efectuează plata, denumita solvens și o parte care o acceptă, denumita accipiens. Condițiile esențiale pentru a fi în prezenta acestui fapt juridic licit sunt: prestația solvens-ului să fi fost făcută cu titlu de plata; datoria să nu existe (pentru că altminteri nu am fi în prezenta unei stingeri a unei obligații). Din plata lucrului nedatorat ca fapt juridic licit se nasc obligații în sarcina ambelor părți. Delictul civil se definește ca fiind acțiunea umană săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice si prin care sunt încălcate norme imperative ale legii. Analizând aceste temeiuri invocate de către reclamantă, instanța a apreciat că niciunul dintre ele nu subzistă în ceea ce privește restituirea prețului vânzării ca urmare a anularii contractului.

Sub acest aspect, susținerile pârâtei, formulate în întâmpinare au fost considerate ca fiind întemeiate. Temeiul juridic al repunerii părților în situația anterioara ca efect al nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare nu poate fi răspunderea contractuală. În cazul desființării, cu efect retroactiv, a unui act juridic, în speță contractul de vânzare-cumpărare, temeiul juridic al restituirii pretențiilor efectuate in temeiul acestuia nu mai poate fi contractul întrucât acest act juridic se consideră a nu fi existat. Prin desființarea actului juridic, dispare fundamentul prestațiilor, ceea ce denotă că temeiul juridic al restituirii prestațiilor efectuate in executarea actului nul nu mai poate fi acest act juridic.

Spre deosebire însă de obiectul acțiunii, care nu poate fi modificat de către instanță, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită în temeiul rolului activ reglementat de art. 129 C.pr.civ. să dea acțiunii calificarea juridică necesară, chiar dacă ea diferă de cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Instanța a apreciat că cererea reclamantei, de restituire a prețului ca urmare a desființării, cu efect retroactiv, a contractului, își are ca temei principiul restabilirii situației anterioare - restitutio in integrum, potrivit căruia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic civil să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

S-a constatat că, în 18 mai 1999 și 12 iulie 1999, în urma organizării unor licitații având ca obiect vânzarea imobilelor „atelier mecanic” și „atelier de întreținere” proprietatea SC A.I. SA, cele două imobile au fost adjudecate de SC D.S. SRL. În baza proceselor verbale de licitație din 18 mai 1999 și din 12 iulie 1999 a fost semnat contractul autentic de vânzare-cumpărare de active din 19 iulie 1999. Prețul de adjudecare a celor doua imobile - active a fost de 2.949.000.000 lei + T.V.A., potrivit art. 2 din contract (3.597.780.000 lei). Prin Decizia penală nr. 102/R/2004, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți și restabilirea situației anterioare.

Rezultă așadar că, în vederea repunerii părților în situația anterioară, se impune a fi restituit prețului vânzării respectiv suma de 3.597.780.000 lei rol ( 359.778 ron ). Din prețul menționat, a fost dedusă suma de 1.830.000.000 lei, reprezentând investiții recunoscute în favoarea cumpărătorului și efectuate anterior adjudecării. Raportul de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală nu poate fi opus părților în prezenta cauză întrucât a fost dispus într-o fază secreta a procedurii penale, fără respectarea principiului contradictorialității și fără ca părțile implicate să poată lua cunoștință și formula eventuale obiecțiuni la acesta. Nu pot fi reținute așadar susținerile pârâtei potrivit cărora operațiunea de compensare a sumei de 1.500.000.000 lei rol +T.V.A.= 1.830.000.000 lei rol este nelegală.

Justificarea experților D.P. și P.P., care au efectuat, în faza de urmărire penală, expertiza invocată de către pârâtă, a fost aceea ca „în contractul de închiriere nu s-a prevăzut nici o obligație a proprietarului de a deduce aceste cheltuieli iar aceste lucrări nu au putut fi identificate integral, unele având caracter ascuns”. Dincolo de aparenta de superficialitate a acestor concluzii, lipsa posibilității de combatere a expertizei, în fața organelor de urmărire penală, face ca proba să nu poată fi opusă cu succes în prezentul dosar. În ceea ce privește contravaloarea investițiilor efectuate la imobile după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, expertiza tehnica judiciară dispusă de instanța si efectuată in cauza de expert M.A.

a concluzionat: “ Datorita lipsei situațiilor de lucrări și a faptului că facturile evidențiază numai valori globale la nivelul întregului imobil, evaluarea lucrărilor s-a făcut numai pe categorii de lucrări, conform inscripțiilor sumare din facturi. Toate facturile luate in considerare au fost luate în evidența si în expertiza contabilă cu privire la conturile anuale ale SC D.S. SRL”. Totalul investițiilor a fost astfel stabilit de către expert la suma de 349.143,76 euro din care 168.400 euro reprezintă investiții in construcții instalații și 180.743,76 euro, alte lucrări de investiții, precizate în facturi. Având în vedere principiul îmbogățirii fără justă cauză, instanța a apreciat că suma menționata, respectiv 349.143,76 euro, se impune a fi plătită de către parată in favoarea reclamantei, cu titlu de investiții aduse imobilului.

Sporul de valoare se datorează în condițiile art. 1341, art. 1350 C. civ. și a fost evidențiat de către expert în lucrare. Astfel, valoarea imobilului a fost stabilită pe de-o parte, fără luarea în considerare a investițiilor, la nivelul lunii februarie 2004, la suma de 363.735 euro iar pe de altă parte, cu luarea în considerare a investițiilor efectuate în perioada iulie 1999-februarie 2004 la suma de 471.534 euro. Sporul de valoare, indicat de expert ca fiind de 22,86%, a fost apreciat de instanța ca fiind dat de diferența dintre valoarea imobilului cu investiții: 471.534 euro și valoarea imobilului fără investiții: 363.735 euro, rezultând un spor efectiv de 107.799 euro ce se impune a fi pus în sarcina pârâtei.

Dată fiind natura comercială a raporturilor dintre părți, în baza art. 43 C. com., art. 3 din Legea nr. 356/2002, tribunalul a obligat pârâtă la plata, în favoarea reclamantei, a dobânzii legale în materie comercială la sumele arătate anterior respectiv 3.597.780.000 lei rol (359.778 lei ron), preț al vânzării, 349.143,76 euro, în echivalent în lei, investiții și 107.799 euro, în echivalent în lei, spor de valoare, începând cu data introducerii acțiunii, 23 noiembrie 2006 și pană la plata efectivă a acestora. Prin decizia nr. 119 din 6 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta SC A.I.

SA Cluj, împotriva sentinței comerciale nr. 313 din 28 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr. 6501/1285/2006 al Tribunalului Comercial Cluj pe care a schimbat-o în parte în sensul că dobânda legală se va calcula de la data pronunțării hotărârii, 28 ianuarie 2009 și până la plata efectivă, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța apelului a reținut că prima instanță nu a soluționat un alt fond pentru a fi în situația asimilabilă celei reglementate de art. 297 alin. (1) prin teză C. proc. civ.

întrucât a păstrat limitele investirii iar determinarea temeiului juridic s-a realizat prin raportare la motivarea în fapt a acțiunii introductive de instanță și că susținerile apelantei potrivit cărora, în această modalitate i-au fost grav încălcate drepturile prin pierderea apărărilor care ar fi putut fi realizate într-un grad de jurisdicție, sunt contrazise de realitățile reflectate din modalitatea de desfășurare a procesului în fața instanței de fond.

S-a avut în vedre că pârâta apelantă, atât prin întâmpinare cât și prin scriptul denumit note de ședință înregistrat la 8 aprilie 2008, a formulat toate apărările în raport cu acțiunea introductivă de instanță astfel cum a fost aceasta redactată, completată și modificată, iar cuprinsul considerentelor și fundamentarea soluției pronunțate în raport de principiile de drept care au justificat admiterea acțiunii a fost realizată de judecătorul cauzei tocmai prin raportare la argumentele cuprinse în înscrisurile care reflectau poziția procesuală a pârâtei și motivele pentru care aceasta a apreciat că acțiunea introductivă de instanță este nefondată.

Cu privire la excepția lipsei de interes s-a constatat că a fost soluționată în mod corect întrucât interesul, ca și condiție de exercitare a acțiunii civile a fost justificat prin raportare la împrejurarea că sentința penală prin care s-a dispus anularea contractului și repunerea părților în situația anterioară este chiar temeiul pe care poate fi justificat interesul în promovarea prezentei acțiuni. S-a mai reținut că, prima instanță a apreciat în mod corect că, în cauza dedusă judecății răspunderea pârâtei nu poate fi circumscrisă sferei răspunderii contractuale, împărtășind astfel poziția exprimată de pârâtă potrivit căreia, răspunderea nu poate fi în acest context decât o răspundere extracontractuală fără însă ca prin trimiterile realizate în justificarea aplicării acestor principii să realizeze o greșită aplicare a acestora așa cum susține apelanta.

S-a considerat că prima instanță s-a raportat la principii care fundamentează răspunderea extracontractuală, circumscriind în mod corect determinarea prejudiciului atât principiului îmbogățirii fără justă cauză cât și celuilalt principiul fundamental.

Cu privire la prescripția dreptului la acțiune s-a avut în vedere că dreptul de creanță reprezentând contravaloarea pretinselor investiții nu s-a născut pe măsura efectuării lucrărilor și în consecință nașterea dreptului nu s-a născut la data încetării locațiunii, ci la momentul la care reclamanta a cunoscut că aceste investiții nu mai sunt în patrimoniul său, acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție și care în mod corect a fost apreciat a nu se fi epuizat până la momentul promovării acțiunii introductive de instanță, respectiv 23 noiembrie 2006. Considerentele care au stat la baza pronunțării hotărârii atacate relevă că prima instanță a apreciat că în corelarea limitei dintre îmbogățirea pârâtei și însărăcirea reclamantei că acestea sunt egale și că răspunderea stabilită de instanță în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sporului de valoare nu a fost circumscrisă sferei răspunderii contractuale, aceasta rămânând o răspundere întemeiată pe răspunderea extracontrcatuală așa cum susține de altfel și apelanta invocarea prevederilor art. 1341 și art. 1350 C. civ.

fiind realizată doar pentru a evidenția care sunt condițiile pe care Ie-a apreciat ca fiind îndeplinite pentru a antrena răspunderea extracontractuală. S-a considerat a fi întemeiată și critica apelantei pârâte în ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 43 C. com. întrucât prima instanță subsecvent determinării caracterului comercial al raporturilor juridice trebuia să determine dacă sunt prezente și celelalte condiții pentru a fi incidente dispozițiile art. 43 C. com.

dat fiind că, justificarea interesului în promovarea prezentei acțiuni s-a fundamentat tocmai pe inexistența unei creanțe certe astfel că, doar de la momentul determinării acesteia, care s-a realizat prin hotărârea primei instanțe pot deveni incidente prevederile art. 43. Instanța de apel a mai reținut că determinarea sporului de valoare de către tribunal s-a realizat în mod corect prin raportare în timp la cele două momente diferite respectiv cel al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului de către reclamantă și cel al pierderii dreptului de proprietate asupra acestuia de către pârâtă. Sporul de valoare stabilit de prima instanță a vizat înscrierea acestuia în limitele răspunderii și asigurării repunerii părților în situația anterioară astfel că apelul declarat de reclamantă a fost considerat ca fiind nefondat cu consecința respingerii lui în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ. iar cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei apelante de către R.P. IPURL, în calitate de administrator special al SC D.S. SRL, a fost respinsă ca atare în considerarea argumentelor expuse mai sus și a prevederilor art. 49 și următoarele C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți, criticând-o ca fiind nelegală. Recurenta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în susținerea cărora arată următoarele: Recurenta susține că hotărârea instanței de fond este netemeinică, aceasta procedând la o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept ce guvernează speța dedusă judecății pentru următoarele motive: Cu privire la momentul calcului dobânzii legale se susține că instanța de apel a reținut temeinicia apelului declarat de către pârâtă pe acest aspect însă, concluzia instanței de fond – potrivit cu care dobânda legală urmează a fi calculată doar de la data pronunțării hotărârii instanței de fond întrucât, numai de la această dată au fost determinate obligațiile de plată ale pârâtei este netemeinică prin raportare la natura sumelor solicitate, precum și a raporturilor de drept material dintre părți.

Recurenta consideră că, în calitate de parte contractantă – în cadrul actului de vânzare – cumpărare a cărui anulare a fost confirmată în mod irevocabil prin decizia penală nr. 102/2/2004 a Curții de Apel Cluj – pârâta avea deplină cunoștință despre întinderea plății și, totodată, în calitate de parte în cadrul procesului penal, aceasta a avut pe deplin cunoștință, fiindu-i opozabile dispozițiile de repunere în situația anterioară. De asemenea, prin același raționament se arată că potrivit convenției a cărei anulare s-a dispus obligațiile erau cunoscute pârâtei, fiind de netegăduit caracterul cert și lichid al creanței, constând în contravaloarea prețului încasat și nerestituit, iar obligația de restituire a luat naștere la momentul pronunțării irevocabile a hotărârii penale prin care s-a anulat contractul de vânzare – cumpărare și prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Cu privire la calculul sporului de valoare se susține că ambele instanțe au procedat în mod eronat, ignorând constatările expertului care a considerat justificată argumentația reclamantei privind stabilirea sporului ca diferență dintre prețul imobilului din anul 1999 și din anul 2004. Se susține că instanța de fond nu a argumentat opțiunea sa în stabilirea sporului de valoare, împrejurare necenzurată de instanța apelului și că, în mod evident, pentru a se stabili valoarea bunului vândut trebuie avută în vedere starea bunului, astfel cum aceasta se prezenta la momentul vânzării, inclusiv a lucrărilor de îmbunătățire, amenajare, extindere, realizate, întrucât toate aceste lucrări se constituie ca elemente ce generează plus de valoare și, în mod implicit influențează asupra valorii bunului calculată la momentul vânzării.

În fine se apreciază instanțele aveau obligația să ia în considerare valoarea reținută de expert și anume 329.673 euro, aceasta reprezentând sporul de valoare real al imobilului deținut în prezent de pârâtă. Prin cererea de recurs, recurenta SC A.I. SA Cluj Napoca a invocat motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 1, 7 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora susține următoarele: Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Recurenta susține că, inițial, dosarul a fost repartizat completului 1A a cărui compunere s-a modificat la ultimul termen de judecată, fără a se face cunoscut motivul acestei modificări, fiind astfel încălcate prevederile art. 52 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 și art. 95 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind încălcate prevederile art. 261 pct. 5 și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Se susține că, raportat la motivele de apel invocate în decizia atacată nu se regăsește o verificare a modului de stabilire a situației de fapt, prezentându-se in terminis pasaje largi din cuprinsul sentinței, din acțiunea introductivă, din întâmpinare și notele ședință, pasaje ce sunt preluate mecanic. Prin considerentele deciziei nu se respectă exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Motivarea superficială a deciziei echivalează cu o lipsă a motivării și în consecință cu o necercetare a fondului pricinii ceea ce impune casarea cu trimitere a cauzei.

Decizia este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În susținerea acestui motiv de nelegalitate se arată următoarele: A fost aplicat greșit art. 297 alin. (1) coroborat cu art. 129 alin. (2) C. proc. civ., precum și principiul contradictorialității al disponibilității și al principiului respectării dreptului la apărare. Recurenta consideră că argumentele instanței de apel cu privire la faptul că prima instanță a soluționat un alt fond decât cel dedus judecății sunt eronate, în contextul în care a reținut că au fost păstrate limitele investirii, iar determinarea temeiului juridic s-a realizat prin raportate la motivarea în fapt a acțiunii introductive și că, prin întâmpinare și notele scrise, pârâta și-a formulat toate apărările posibile, neputându-se susține încălcarea drepturilor sale procesuale.

Se mai susține că reclamanta a cerut restituirea prețului și daune bazându-și cererea pe răspunderea pentru evicțiune, iar prima instanță a soluționat o cerere de restituire a prețului și plata contravalorii investițiilor fundamentată pe alt temei juridic respectiv principiul restabilirii situației anterioare și îmbogățirea fără justă cauză. Au fost aplicare greșit prevederile art. 251 pct. 5 C. proc. civ., neargumentându-se înlăturarea motivelor aduse în susținerea excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii, în condițiile în care reclamanta avea un titlu executoriu, concretizat în decizia penală. A fost aplicat greșit principiul restabilirii situației anterioare, în ce privește soluționarea primului petit al cererii, principiu ce nu se aplică autonom fiind circumstanțiat de principiul plății nedatorate ori, după caz, de cel al îmbogățirii fără just temei.

Se susține că, instanța trebuia să aibă în vedere că nu se putea dispune obligarea decât la restituirea a ceea ce efectiv s-a încasat cu referire la compensația a cărei nelegalitate s-a constatat și la contravaloarea tva-ului care nu a fost încasată de pârâtă, ci doar colectată și virată la bugetul de stat. A fost aplicat greșit principiul îmbogățirii fără justă cauză. Recurenta consideră că principiul menționat, luat în considerare în soluționarea petilului al doilea a fost aplicat greșit și că s-ar fi impus o analiză punctuală a condițiilor pe care doctrina și jurisprudența le-a sintetizat. De asemenea, se mai susține că nu s-a argumentat opțiunea pentru una din cele două variante ale raportului de expertiză, ignorându-se actele de control ale Curții de Conturi a României, care au statuat că nu există practic o însărăcire a reclamantei.

Recurenta apreciază că prin respingerea acestei critici, instanța anterioară a considerat că îmbogățirea și însărăcirea ca fiind egale, omițând a se arăta de unde se deduce aceasta. Față de generalitatea considerentelor instanței de apel, recurenta arată că se vede în postura de a repeta această critică, considerând că nu au fost analizate condițiile răspunderii în actio de in rem verso, aplicarea acestui principiu fiind greșită și pentru motivele arătate în apel. Au fost aplicate greșit prevederile art. 1341 și art. 1350 C. civ., în soluționarea celui de-al treilea petit, privind acordarea sporului de valoare. Se consideră că, în mod greșit, instanța de apel a respins critica pe acest aspect, apreciind eronat că invocarea art. 1341 și art. 1350 C. civ.

a fost realizată de prima instanță doar pentru a evidenția care sunt condițiile pe care le-a apreciat ca fiind îndeplinite pentru a antrena răspunderea extracontractuală. Din modul de argumentare, recurenta susține că se poate deduce că, răspunderea extracontractuală avută în vedere de către instanța anterioară are condiții identice cu răspundere pentru evicțiune. Prin întâmpinarea depusă la 20 ianuarie 2010, recurenta reclamantă a solicitat respingerea recursului promovat de pârâta SC A.I. SA. Ambele părți au depus note scrise. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC D.S. SRL este nefondat, iar recursul declarat de pârâta SC A.I.

SA este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este nefondat, în contextul în care completul de judecată a fost compus din numărul de judecători prevăzut în normele de organizare judecătorească (art. 54 din Legea nr. 304/2004) respectiv, din 2 judecători în calea de atac a apelului. Faptul că, în cursul judecății la instanța de apel ar fi intervenit o modificare nejustificată în compunerea completului ar fi atras incidența prevederilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ., întrucât s-ar fi nesocotit principiul continuității, dacă această modificare s-ar fi produs după începerea dezbaterilor în fond, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

În cauză, a intervenit o modificare în compunerea completului înainte de începerea dezbaterilor dată fiind pensionarea unui judecător din compunerea inițială a completului. Astfel, prin Hotărârea nr. 1052 din 18 iunie 2009, Consiliul Superior al Magistraturii a propus eliberarea din funcție a judecătorului în cauză, începând cu data de 15 iunie 2009, această situație fiind de natură a justifica numirea unui alt judecător în compunerea completului căruia i s-a repartizat spre soluționare cauza. Nici critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită în condițiile în care decizia cuprinde o motivare amplă din care rezultă în mod clar că s-a reținut aceeași situație de fapt ca și cea avută în vedere de prima instanță.

Faptul că argumentele folosite de instanța apelului în justificarea soluției pronunțate nu sunt mulțumitoare ori îndestulătoare pentru recurentă nu este de natură a atrage incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., neputându-se reține lipsa motivării și nici o motivare superficială, în contextul în care criticile din apel sunt analizate punctual, respectându-se prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

se constată, în raport de argumentele aduse în dezvoltarea acestuia, următoarele: Pretinsa încălcare a principiului disponibilității părții prin stabilirea unui alt temei juridic al acțiunii deduse judecății decât cel indicat de parte este nefondată întrucât, de o asemenea încălcare s-ar fi putut prevala doar reclamanta – ceea ce nu a făcut – iar, pe de altă parte, temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța, fiind atributul acesteia – ca, în virtutea rolului său activ, ținând seama de motivele invocate prin cererea de sesizare – să dea calificarea juridică corectă demersului judiciar al reclamantei. De asemenea, este nefondată și critica prin care se susține încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, în condițiile în care ambele părți și-au spus punctul de vedere cu privire la încadrarea juridică a acțiunii prin întâmpinare, notele ședinței depuse la instanța fondului la mai multe termene, cât și cu prilejul dezbaterilor.

Nici critica ce vizează pretinsa aplicare greșită a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită întrucât instanța apelului a argumentat - în cuprinsul deciziei atacate – menținerea rezolvării dată de prima instanță, excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii deduse judecății; În ce privește critica prin care s-a susținut aplicarea greșită a principiului restabilirii situației anterioare – în privința primului petit se constată că este fondată. Astfel, demersul juridic al reclamantei – ca de altfel, și interesul în promovarea acestuia – s-a fundamentat pe sentința penală nr. 760 din 17 iunie 2003 a Judecătoriei Cluj - Napoca, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia penală nr. 102 din 13 februarie 2004 a Curții de Apel Cluj.

Prin hotărârea dată în penal s-a soluționat și latura civilă, în sensul că s-au anulat licitațiile din 22 aprilie, 21 mai, 18 mai și 12 iulie 1999, precum și contractul de vânzare – cumpărare încheiat între SC A.I. SA Cluj Napoca și SC D.S. SRL, dispunându-se restabilirea situației anterioare cu obligarea cumpărătoarei de a preda activele ce au făcut obiectul contractului, în deplină proprietate și pașnică folosință vânzătoarei, iar aceasta să restituie sumele încasate pentru aceste active. Cum, prin hotărârea penală s-au stabilit limitele restituirii fără a se determina, în concret cuantumul datorat de pârâta din prezenta cauză, instanțele anterioare erau ținute a respecta cele deja statuate cu privire la restituirea prețului.

De vreme ce acțiunea civilă s-a alăturat celei penale, renunțându-se la principiul repartiției de competență între instanța civilă și cea penală, iar instanța penală a făcut o verificare pe baza probelor, asupra acestui aspect, nepronunțându-se „in abstracto”, instanțele aveau a observa că hotărârea penală se impunea în fața celei civile. Ambele părți din prezenta cauză au avut calitatea de părți în cauza penală și au avut de deplin cunoștință de cele statuate în cuprinsul hotărârii penale, fiindu-le opozabile dispozițiile de repunere în situația anterioară, aspect susținut în mod consecvent și de reclamantă chiar și prin cererea de recurs. Ceea ce nu s-a determinat în mod cert prin hotărârea penală a fost cuantumul prețului ce urma a fi restituit, aspect ce trebuia rezolvat de instanțele anterioare în cadrul primului petit al acțiunii deduse judecății.

Așa fiind, raportat la cerea ce s-a tranșat în procesul penal respectiv faptul că din totalul sumei compensate de (1.500.00.000 rol) 150.000 lei, doar (328.380.000 rol) 32.838 lei reprezintă investiția reclamantei, diferența neavând acoperire în investiții – pentru motivele reținute în hotărârea penală – cuantumul sumei la care trebuia obligată pârâta, concretizat în „sumele încasate” așa cum s-a dispus prin menționata hotărâre trebuia să fie compus din suma de (1.618.080.000 rol) 161.808 lei, efectiv încasată de pârâtă la care se adaugă cuantumul investițiilor reale efectuate 32.838 lei (328.380.000 rol) deci, obligația de plată constând în suma de 194.646 lei (1.946.460.000 rol). În privința obligației de plată a pârâtei se impune a se arăta că totalul acesteia reprezintă prețul achitat în baza contractului de vânzare – cumpărare sancționat cu nulitatea absolută, preț a cărui compunere a fost stabilită de părți.

Raționamentul instanței derivă din modul în care părțile au stabilit prețul contractului și anume, parte din acesta fiind format dintr-o sumă achitată de cumpărător iar cealaltă parte din compensarea diferenței cu îmbunătățirile efectuate la imobil de către reclamantă (cumpărătoarea din contract) până la data efectuării contractului de vânzare – cumpărare. Cum, în procesul penal s-a stabilit că din totalul sumei compensate doar 32.838 lei reprezintă investițiile reale efectuate de reclamantă (investiții ce nu au legătură cu cele solicitate prin petitul doi al acțiunii) atunci această sumă, alături de cea efectiv plătită va intra în compunerea prețului contractului pentru care se va dispune restituirea, totalul sumei datorate fiind de 194.646 lei (1.946.460.000 rol).

În ce privește critica ce vizează aplicarea greșită a principiului îmbogățirii fără justă cauză se constată, de asemenea, că este fondată, în contextul în care condițiile juridice ale „actio de in rem verso” nu sunt îndeplinite în mod cumulativ. Astfel, instanța reamintește că o acțiune în restituire poate fi intentată dacă sunt îndeplinite atât condițiile materiale cât și condițiile juridice. Condițiile juridice ce se impun a fi îndeplinite cumulativ în promovarea unei astfel de acțiuni constau în: absența unui cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite.

Cea de-a doua condiție, aceea a absenței oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea – de către cel ce și-a micșorat patrimoniul – a pierderii suferite, atrage caracterul subsidiar al actio de in rem verso – cel sărăcit, având posibilitatea de a apela la o astfel de acțiune numai atunci când nu are și nici nu a avut la îndemână o altă cale în justiție, pentru valorificarea dreptului său la reparațiune. Ori, în contextul în care dezechilibrul dintre patrimoniile părților au constatat într-un fapt juridic ilicit rezultat din activitatea infracțională reținută prin hotărârea penală este evident că reclamanta avea la îndemână o acțiune în atragerea răspunderii delictuale. Instanțele anterioare au omis a avea în vedere că îmbogățirea fără justă cauză își are izvorul într-un fapt juridic licit, pe când răspunderea delictuală are la origine un fapt juridic ilicit, ceea ce atrage deosebiri și sub raportul întinderii celor două răspunderi.

În atare situație, instanța constată că prin decizia atacată aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei –în privința petitului al doilea al acțiunii cel ce a avut ca obiect restituirea îmbunătățirilor aduse la imobilul pârâtei –s-a făcut cu nesocotirea condițiilor juridice necesare a fi îndeplinite, pentru ca reclamanta să-și poată valorifica dreptul său la reparațiune, aceasta având la îndemână alte mijloace juridice. Cum, reclamanta nu a criticat sub acest aspect calificarea juridică dată de instanță acțiunii sale nici în apel și nici în recurs alegându-și astfel calea juridică de urmat ca fiind cea stabilită de instanță și cum, în raport de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în acest stadiu procesual nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată se impunea respingerea petitului doi al cererii de chemare în judecată. Și în privința acestei critici, ca și în cazul celei precedente, se constată incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce atrage modificarea deciziei atacate cu consecința schimbării sentinței, în sensul admiterii în parte a acțiunii, în limitele menționate. Cu privire la ultima critică ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1341 și art. 1350 C. civ. în soluționarea celui de-al treilea petit nu se mai impune a fi analizată, rămânând fără obiect față de considerentele anterioare. Cu privire la recursul declarat de recurenta SC D.S.

SRL. O primă critică vizează momentul calculului dobânzii legale, recurenta considerând că aceasta se datorează de la momentul hotărârii penale prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, fiindu-i cunoscute obligațiile, precum și caracterul cert și lichid al creanței. Instanța nu poate primi acest raționament, care vine în contradicție chiar cu rațiunea demersului judiciar al reclamantei, concretizat în prezenta cauză și cu susținerile constante ale acesteia potrivit cărora, creanța nu a fost individualizată în mod cert prin hotărârea penală, susțineri aduse tocmai în justificarea acestui demers. Instanța de apel a reținut în mod corect că prevederile art. 43 C. com. devin incidente doar la momentul determinării în mod cert a creanței, în contextul în care justificarea interesului în promovarea prezentei acțiuni s-a fundamentat pe inexistența unui creanțe certe.

Cu privire la modul de calcul al sporului de valoare, în raport de argumentele folosite de recurentă în susținerea criticii, se constată că acestea exced prevederilor art. 304 C. proc. civ., neconstituind un veritabil motiv de nelegalitate în condițiile în care se antamează aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt și de aprecierea dată unor probe. Pe de altă parte, față de considerentele expuse anterior – în cadrul analizei criticii, pe același aspect, din recursul pârâtei – oricum, nu s-ar mai fi impus a fi analizate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de SC A.I. SA Cluj Napoca este fondat, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar recursul declarat de SC D.S. SRL Cluj Napoca este nefondat. Prin urmare, Înalte Curte va admite recursul pârâtei și va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului acesteia împotriva sentinței pe care o va schimba și, în consecință va admite în parte acțiunea precizată, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 194.646 lei cu titlu de restituire a prețului efectiv achitat și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data prezentei hotărâri (când s-a determinat caracterul cert al acesteia) și până la îndeplinirea obligației de plată. De asemenea, vor fi respinse petitele privind acordarea contravalorii îmbunătățirilor și a sporului de valoare privind imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare din 19 iulie 1999. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., precum și facturile depuse la dosar se va dispune obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 52.626 lei, în favoarea recurentei – pârâte, cheltuieli ce au constat în: onorariu de avocat (factura din 25 iunie 2009 și din 16 decembrie 2009) cheltuieli efectuate cu cazarea și deplasarea (factura din 5 februarie 2010 și din 11 februarie 2010).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A.I. SA Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 119 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 313 din 28 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Cluj pe care o schimbă și, în consecință, admite în parte acțiunea precizată și obligă pârâta la plata sumei de 194.646 lei cu titlu de restituire de preț efectiv achitat precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data prezentei hotărâri și până la îndeplinirea obligației de plată. Respinge petitele privind acordarea contravalorii îmbunătățirilor și a sporului de valoare privind imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare din 19 iulie 1999. Obligă recurenta – reclamantă la plata cheltuielilor din recurs în cuantum de 52.626 lei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar S.C.V. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.