ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 934/2008

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1352 din 23

octombrie 2006, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamanta G.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin primarul general, a anulat dispoziția nr. 5053 din 27 decembrie 2005 și a

fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție, în sensul atribuirii în

proprietate exclusivă, prin compensare, către reclamantă a imobilului situat în

București, în valoare de 349.902 RON, reprezentând echivalentul sumei de 99.830

Euro.

Reclamanta a fost obligată să

plătească pârâtului echivalentul în lei a sumei de 34.787 Euro, reprezentând

diferența de valoare față de imobilul atribuit în compensare.

A fost admisă cererea de majorare a

onorariului de expertiză formulată de expertul B.N. și a fost obligată

reclamanta la plata sumei de 200 RON către expert.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la

data de 14 iulie 1954, G.A. a dobândit în proprietate imobilul situat în

București, alcătuit din suprafața de 187 mp teren și o construcție compusă din

2 corpuri de clădire, imobil preluat de stat prin expropriere, în baza

Decretului nr. 6/1984.

Reclamanta este soția

supraviețuitoare a fostului proprietar și unica acceptantă a succesiunii

acestuia și, prin sentința civilă nr. 1297 din 9 noiembrie 2005, Tribunalul

București a obligat Municipiul București să răspundă la notificarea acesteia,

prin emiterea unei oferte de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului expropriat ori prin compensare cu un alt imobil.

S-a mai reținut că, în cauză, s-a

efectuat o expertiză tehnică prin care s-a stabilit că valoarea de circulație a

imobilului care a fost expropriat, alcătuit din teren și construcție, este de

98.314 dolari SUA, însă proprietarul a fost despăgubit în luna mai 1985 cu suma

de 66.471 lei, care reprezenta 15.211 dolari SUA.

În speță, sunt incidente prevederile

art. 1 alin. (2) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și, dată fiind diferența

de valoare între imobilul preluat de la soțul reclamantei și cel restituit prin

compensare, reclamanta are obligația să plătească pârâtului echivalentul în lei

a sumei de 34.787 Euro.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 164 A

din 15 martie 2007, a respins apelul declarat de Primăria municipiului

București, prin primarul general, împotriva acestei sentințe, reținând că pe

amplasamentul unde s-a aflat imobilul preluat de la soțul intimatei-reclamante,

în prezent se află „Casa Poporului”. Soțul reclamantei a primit despăgubiri,

iar în cauză sunt incidente prevederile art. 11 alin. (1) și (4) din Legea nr.

10/2001.

Măsurile reparatorii prin echivalent

vor consta, conform art. 1 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în compensare cu

alte bunuri sau servicii oferite de către autoritatea investită cu soluționarea

notificării.

S-a mai reținut că, potrivit noilor

reglementări, unitatea obligată să soluționeze notificarea trebuie să emită

dispoziție/decizie cu propunere de restituire prin acordarea de despăgubiri, cu

arătarea cuantumului acestora și că numai în acest fel devin aplicabile

dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 care fac vorbire de

cuantumul final al despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Municipiul București, prin primarul general și Primăria

municipiului București.

Municipiul București, invocând art.

304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că imobilul situat în București a fost

preluat de stat prin decizia de expropriere nr.6/1984 și că „instanța de

judecată ar fi trebuit să soluționeze cauza prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cap. 5, art. 16”, care sunt de imediată

aplicare.

Potrivit acestui text, valoarea

imobilului se stabilește de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Mai arată recurentul, că solicitarea

intimatei-contestatoare „de a i se repartiza un anumit spațiu nu are nici un

suport legal”, iar spațiul solicitat nu este liber, fiind închiriat unei societăți

comerciale. Atribuirea acestui spațiu creează grave prejudicii recurentului.

Primăria municipiului București,

invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că reclamanta a chemat în

judecată Municipiul București prin primarul general, sentința a fost pronunțată

în contradictoriu cu Municipiul București, apelul a fost declarat de Municipiul

București, iar instanța de apel a soluționat apelul cu nerespectarea formelor

de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 C. proc. civ.

Deși apelant era Municipiul

București, în citativ și dispozitivul deciziei este înscrisă ca apelantă-pârâtă

Primăria municipiului București, care nu a fost parte în proces.

Se mai arată că, în calitate de

pârâtă-apelantă a fost citată Primăria municipiului București și nu Municipiul

București, care a avut calitatea de apelant.

Recursurile declarate de Municipiul

București și Primăria municipiului București vor fi respinse, pentru

considerentele la care ne vom referi în continuare.

Susținerile recurentului Municipiul

București, prin primarul general, fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., însă dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză.

Sunt de imediată aplicare toate

dispozițiile Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificată și completată Legea

nr. 10/2001 și nu doar cele înscrise în Titlul VII cap. 5 art. 16 invocate de

recurent, iar, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

„dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după

caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării,

este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în

termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana

îndreptățită”.

Potrivit textului citat, atunci când

restituirea în natură nu este posibilă (cum este cazul în speță), unitatea

deținătoare sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea notificării are

obligația ca prin decizie/dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii, propunerea pentru acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv putând fi făcută

numai atunci când măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Față de dispozițiile art. 1 alin.

(2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, cererea intimatei-contestatoare de a-i fi

acordat un alt imobil în compensare are suport legal, iar susținerea

recurentului că nu era posibilă acordarea spațiului cerut de aceasta și că prin

atribuirea acestui spațiu i s-ar crea grave prejudicii nu a fost supusă

controlului instanței de apel, deoarece în apel nu s-a invocat imposibilitatea

atribuirii în compensare a imobilului solicitat de intimata-reclamantă.

Prin urmare, această critică

formulată

omisso medio

nu poate fi primită spre analiză.

În privința recursului declarat de

Primăria municipiului București, se constată că este formulat cu depășirea

termenului legal.

Conform art. 301 C. proc. civ.,

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel, iar, conform art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi

de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage

decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește

că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În prezenta cauză, deși Primăria

municipiului București nu a declarat apel, decizia atacată a fost pronunțată în

contradictoriu cu aceasta, iar, potrivit procesului-verbal aflat la fila 19 din

dosarul instanței de apel, decizia a fost comunicată Primăriei municipiului

București, fiind primită de O.A.M., funcționar însărcinat cu primirea

corespondenței, la data de 4 aprilie 2007.

Prin urmare, termenul în care

Primăria municipiului București putea declara recurs a început să curgă la data

de 4 aprilie 2007 și a expirat la data de 20 aprilie 2007.

Recurenta a declarat recurs la data

de 8 noiembrie 2007, iar în declarația de recurs nu a arătat vreo împrejurare

care a împiedicat-o să declare recursul în termenul legal.

Recursul fiind declarat cu depășirea

termenului legal, criticile formulate de această recurentă nu vor fi analizate.

De altfel, Primăria municipiului

București a formulat critici care privesc vătămarea adusă Municipiului

București (prin necitarea în proces și nepronunțarea asupra apelului declarat

de acesta), însă în recursul declarat de Municipiul București nu s-au formulat

asemenea susțineri.

Pentru considerentele expuse, ambele

recursuri vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

Municipiul București prin primarul general și Primăria municipiului București

împotriva deciziei nr. 164 A din 15 martie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie

2008.