ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3587/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Reclamanta

SC T.C.E.B. SRL, a chemat în judecată pe pârâta A.D.S. solicitând

să pună în acord contractul de arendă din 2002 cu realitatea de

pe teren privind suprafețele închiriate și cuantumul arendei, să

încheie act adițional la contract, în care să cuprindă modificările

rezultate din întocmirea lucrărilor cadastrale și reeșalonarea

plăților restante ale arendei.

În motivarea acțiunii

reclamanta a susținut că predarea primirea suprafețelor de teren

s-a făcut cu întârziere de 22 zile față de termenul

prevăzut în contract, fără a fi scăzut luciul de apă

și suprafețele trecute în proprietatea publică a Consiliului

Județean Brăila prin H.G. nr. 2118/2007 și H.G. nr. 2158/2007.

Tribunalul București, prin

sentința comercială nr. 9537 din 22 septembrie 2008, a respins cererea

reclamantei considerând că art. 2.4 din contract opera o modificare de

drept privind suprafețele de teren arendate și cuantumul

prețului arendei așa încât nimic nu poate obliga pe pârâtă la

verificarea comună solicitată de reclamantă.

Curtea de Apel București, prin

decizia comercială nr. 612 din 16 decembrie 2008 a admis excepția de

necompetență materială a tribunalului, a anulat sentința

atacată și a trimis cauza la Judecătoria sector 1

București, considerând că art. 5 C. com. relevă că

agricultorul nu este comerciant iar Legea nr. 16/1994 reglementează

contractul de arendă cu natură juridică civilă.

Prin decizia nr. 2238 din 1

octombrie 2009 a secției comerciale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, au fost admise recursurile părților,

casată decizia curții de apel și trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că

instanța de apel a ignorat calitatea de societate comercială a

reclamantei, legea instituind prezumția de comercialitate a actelor

încheiate de aceasta.

Reluând judecata apelului, curtea de

apel prin decizia comercială nr. 184 din 6 aprilie 2010 a respins ca

nefondat apelul reclamantei.

Instanța a reținut în

esență că verificarea situației de fapt cade în sarcina

pârâtei intimate, însă reclamanta a semnat fără obiecțiuni

procesul verbal de predare primire a terenului, probele relevând o realitate pe

care reclamanta încearcă să o conteste, implicând autoritatea

judecătorească în suplinirea acordului de voință al

părților, fără a dovedi refuzul pârâtei de a da curs

încheierii unui act adițional.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

instanța de apel își motivează hotărârea pe aspecte

contradictorii, arătând că din art. 2.5 din contract obligă

părțile ca în cazul modificării situației de fapt să

încheie act adițional și în baza unei Hotărâri de Guvern unele

suprafețe de teren au fost luate din patrimoniul intimatei, totuși nu

a probat refuzul încheierii unui act adițional.

Mai susține recurenta că

instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 2.4 și art.

2.5 din contract, pretinzând că a operat de drept o modificare a

suprafeței de teren și a prețului arendei iar instanța nu

se poate substitui voinței părților.

Critica întemeiată pe

greșita interpretare și aplicare a legii este motivată de

recurentă pe încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 16/1994 potrivit cărora arendatorul este obligat să predea bunul

să garanteze de evicțiune și să execute obligațiile

asumate în contract.

Recursul este fondat și va fi

admis pentru considerentele ce se vor expune.

Prin contractul de arendă

încheiat în anul 2001, părțile s-au obligat ca în cazul în care

suprafața de teren va fi diminuată ca urmare a reconstituirii

dreptului de proprietate în temeiul unor acte normative sau hotărâri judecătorești,

prevederile contractului se modifică de drept – art. 2.4. Însă în art.

2.5 se prevedea modalitatea în care va opera această modificare: prin

notificare privind diminuarea suprafețelor urmată de încheierea unui

act adițional.

Astfel, urmare a H.G. nr. 2105, nr.

2114 și nr. 2118 din 24 noiembrie 2004 au fost transmise suprafețe de

teren administrate de A.D.S., din domeniul public și privat al statului,

județului Brăila și RN P.R., situație în care în

conformitate cu prevederile art. 2.5 din contractul de arendă din 2001,

părțile urmau să încheie un act adițional. Greșit

instanțele de fond au considerat că semnarea fără

obiecțiuni procesul verbal de predare primire și demersurile

ulterioare ale reclamantei nu dovedesc refuzul pârâtei de a întocmni actul adițional.

Atât scrisoarea din 28 noiembrie 2007 cât și notificarea din 18 martie

2008 și răspunsul din 9 aprilie 2008 (dosar fond) lămuresc

asupra poziției pârâtei față de aspectele semnalate de

reclamantă.

Interpretarea dată

atribuțiilor autorității judecătorești este

contrară prevederilor constituționale. Instanțele

judecătorești au competența să judece în orice materie

dată de lege ca atribut al autorității judecătorești,

iar litigiul generat de neînțelegeri contractuale este dat după

materie în competență de prima instanță a judecătoriilor,

tribunalelor sau curților de apel.

Cât timp părțile au

prevăzut procedura de urmat în condițiile unor modificări a

suprafețelor de teren arendate, instanțele judecătorești

sunt competente a soluționa litigiile astfel ivite inclusiv a obliga

părțile să respecte obligațiile asumate prin contract.

Pacta sunt servanda reprezintă acordul de voință al

părților, care s-au obligat să respecte cuvântul dat, iar

instanța de judecată nu suplinește consimțământul

niciuneia dintre ele când obligă la respectarea contractului, ci își

îndeplinește rolul de forță publică implicată în

respectarea ordinii de drept.

Contrar celor reținute de

instanța de apel refuzul A.D.S. de a încheia actul adițional la care

s-a obligat este evidențiat în răspunsul la notificarea primită

susținând că punctul său de vedere este consemnat în Raportul de

audit privind analiza și evaluarea consecințelor patrimoniale ale

contractului de arendă.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție va admite recursul reclamantei, declarat

împotriva deciziei nr. 184 din 6

aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, va modifica

decizia în sensul că va admite apelul, va schimba în tot sentința

comercială nr. 9537 din 22 septembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul București și pe fond va admite acțiunea reclamantei,

obligând pe pârâta A.D.S. să procedeze la verificarea modificărilor

surverite pe suprafața de teren arendată și la verificarea cuantumului

arendei datorate într-un act adițional la contractul din 2001.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta

SC T.C.E.B.

SRL Piatra Neamț împotriva deciziei nr. 184 din 6 aprilie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care

o modifică, admite apelul declarat de aceeași parte împotriva

sentinței comerciale nr. 9537 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului

București pe care o schimbă în tot în sensul că admite

acțiunea și o obligă pe pârâta A.D.S. București să

procedeze la verificarea în comun a modificărilor suferite de

suprafața arendată și a cuantumului real al arendei datorate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.