ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1472/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1472/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială

nr. 12.565 din 19 noiembrie 2008 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială,

– dată în urma

declinării competenței dispuse prin Sentința comercială nr. 967 din 2 mai 2006

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

irevocabilă prin respingerea recursului dispusă prun Decizia nr. 2127 din 20

aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, – a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei

SC T.C.E.B. SRL Piatra

Neamț prin care solicitase obligarea A.D.S. ca în termen de 10 zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii, să procedeze la recalcularea cuantumului

total al arendei calculat pentru anul 2005 pentru suprafața real arendată.

Pentru a hotărî

astfel instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de arendă nr. 1/2001

vizând exploatarea terenului cu destinație agricolă din perimetrul Insulei Mari

a Brăilei, că acest contract a fost modificat prin actele adiționale nr. 1/2002

și nr. 3/2004, că invocând prevederile art. 2.4, art. 2.5 și art. 9.2 din

contract reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i comunice cuantumul

corect al arendei pentru anul 2005, raportat la suprafața de teren real

arendată și la calamitățile naturale ce au afectat recolta în acel an, invocând

forța majoră.

Instanța de fond nu a

primit această apărare a reclamantei reținând că, potrivit art. 8.2 din

contract, aceasta avea obligația asigurării culturilor, așa încât nu poate

solicita renegocierea arendei, ea primind totodată și despăgubiri de la stat în

temeiul unor acte normative speciale.

Totodată, instanța a

reținut că la 13 februarie 2003 pârâta a reziliat unilateral contractul de

arendă în temeiul art. 6.5 pentru că reclamanta nu a achitat arenda pe perioada

2001 – 2002 și chiar dacă reclamanta și-a manifestat intenția de a achita

restanța de 25.364.267.829 lei și și-a recunoscut culpa prin plățile efectuate,

efectul rezilierii nu a fost înlăturat, el formând de altfel obiectul unei alte

judecăți aflat pe rolul Tribunalului București (Dosar nr. 3839/2005 al secției a

VI-a comerciale).

În consecință,

apreciind că raporturile contractuale au încetat ca efect al rezilierii

unilaterale din partea A.D.S. încă din 2003 și că reclamanta nu se mai poate

prevala de dispozițiile art. 9.2 din respectivul contract pentru a putea

solicita renegocierea arendei, a respins acțiunea acesteia.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia comercială nr. 342

din 29 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, urmare

respingerii excepției tardivității apelului – iar sentința de fond a fost

schimbată în tot în sensul admiterii cererii principale și obligării pârâtei ca

în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a

hotărârii să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei pentru anul

2005 pentru suprafața reală arendată, comunicând modalitatea de calcul

utilizată, cu precizarea tuturor elementelor de referință avute în vedere

.

Prin aceeași decizie

pârâta a fost obligată ca, în aplicarea art. 9.2 din contractul de arendă nr. 1/2001,

în același termen de 10 zile, să procedeze la renegocierea cuantumului

diferenței de arendă datorate pentru anul 2005 și a ultimei rate contractuale,

cu luarea în calcul a efectului calamităților naturale confirmate prin act

normativ, pârâta-intimată fiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată

în sumă de 21.943 lei.

Instanța de apel a

reținut în legătură cu tardivitatea apelului invocată de A.D.S. București că

sentința de fond a fost comunicată la sediul social al reclamantei din Piatra

Neamț și nu la sediul indicat de aceasta la 28 aprilie 2006 (fila 99 Dosar nr. 1827/2/2006

al Curții de Apel București, înaintea declinării competenței) așa încât, fiind

încălcate dispozițiile art. 93 și 86 C. proc. civ. s-a apreciat că termenul de

apel nici nu a început să curgă, apelul fiind considerat ca declarat în termen.

Pe fondul cauzei

instanța de apel a reținut că declararea calamităților naturale pentru anul

2005 pentru terenul arendat reclamantei nu poate fi pusă la îndoială deoarece

prin H.G. nr. 827 din 21 iulie 2005, ce modifică H.G. nr. 446/2005, Jud. Brăila

a fost declarat ca făcând parte din zona calamitată, actul normativ făcând

referire chiar în titlul său că are în vedere „culturile însămânțate în toamna

anului 2004 și în primăvara anului 2005”.

În consecință nu a

primit apărarea intimatei cum că respectivele acte normative nu ar avea

incidență în cauză.

Declararea stării de

calamitate prin H.G. și stabilirea unui nivel maxim al sumelor ce se pot acorda

drept despăgubiri a fost apreciată a nu înlătura incidența art. 9.2 din

contractul părților în temeiul căruia să se poată proceda la renegocierea

cuantumului arendei într-o atare situație, nefiind primită susținerea pârâtei în

sensul că, procedându-se astfel, s-ar ajunge la o dublă despăgubire a

reclamantei.

Instanța de apel a

considerat că cele două forme de reducere a pierderilor suferite de reclamantă

– despăgubirea din partea statului și renegocierea arendei în temeiul contractului

– pot coexista, deoarece privesc trei categorii de consecințe ale calamităților

naturale: prejudiciul efectiv (pierderea culturii calamitate), beneficiul

nerealizat (din exploatarea terenului arendat reclamanta urmărind obținerea

unui profit), dar și evitarea unei pierderi considerabile prin plata unei

arende într-un cuantum convenit de părți numai pentru situația în care cultura

valorificată corespunzător a produs roade și nu a fost distrusă de calamități.

Cele convenite de

părți în art. 9.2 din contract s-au apreciat a fi un element al bunei-credințe

din partea contractanților la momentul încheierii lui și care, în situația

intervenirii unui caz de forță majoră – cum este cazul calamităților naturale –

să poată permite părților să renegocieze contractul și să reechilibreze

prestațiile.

Refuzul pârâtei de a

renegocia contractul într-un astfel de caz reprezintă rea-credință, reținută de

altfel și prin Decizia nr. 1841 din 28 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, decizie prin care s-a stabilit că reclamanta și-a

îndeplinit toate obligațiile rezultate din contractul de arendă în discuție

până la 1 februarie 2005, deci până la emiterea adresei de reziliere

unilaterală de către A.D.S., așa încât în cauză nu poate fi vorba de rezilierea

contractului, cum greșit a reținut instanța de fond, contrar unei decizii

irevocabile.

În consecință,

reținând încălcarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., pe de-o parte, cât și a

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., art. 969 și 970 C. proc. civ.,

instanța de apel, considerând contractul viabil și având în vedere argumentarea

cererii reclamantului, care nu a invocat calamitățile naturale analizate de

instanța de fond, a apreciat că în contract nu s-a stipulat vreo condiție care

să împiedice renegocierea contractului, așa încât, dând eficiență celor

stipulate în art. 9.2 din contract, a admis cererea reclamantei, având în

vedere probele dosarului, inclusiv o expertiză extrajudiciară, efectuată

într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Neamț (Dosar nr. 3820/2006) și

căreia i-a conferit valoarea probatorie a unui înscris pe care l-a coroborat cu

celelalte probe.

În legătură cu

obligația asumată de reclamantă prin art. 4.2 lit. q) de a-și asigura culturile

instanța de apel a reținut că între această obligație și cea convenită în art. 9.2

nu există interdependență deoarece ele privesc efecte diferite ale

calamităților, despăgubirile acordate în temeiul asigurării nefiind același

lucru cu arenda datorată pârâtei în temeiul contractului. Pe de altă parte

instanța a reținut că reclamanta a încheiat contracte de asigurare pentru

culturile anului agricol 2004 – 2005, contracte depuse la fila 63-70 dosar

apel.

Cât privește

obligarea pârâtei la recalcularea cuantumului arendei din cauza diminuării

suprafeței arendate (în condițiile art. 2.5), respectiv ca urmare a

transmiterii lacului Z. și lacului B. în domeniul public al Jud. Brăila în

temeiul H.G. nr. 2158/2004 și H.G. nr. 2118/2004, ce însumează în total 427,35

ha, instanța de apel, complinind lipsa argumentării instanței de fond pe acest

aspect, a apreciat că se impunea ca părțile să procedeze la încheierea unui act

adițional, astfel cum s-a convenit prin art. 2.5 din contract, și să diminueze

corespunzător și arenda, schimbarea situației avută în vedere la negocierea

contractului, nefiind imputabilă arendașului.

În consecință, apelul

reclamantei a fost admis, iar sentința de fond schimbată în sensul admiterii

acțiunii, cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei-intimate.

Nemulțumită de această

decizie A.D.S. a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate,

respingerea apelului reclamantei și păstrarea soluției de fond.

În motivarea

recursului, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.,

recurenta critică decizia din apel pentru respingerea tardivității apelului,

apreciind că excepția a fost soluționată cu aplicarea greșită a legii,

respectiv a dispozițiilor art. 90 și 93 C. proc. civ.

Astfel, instanța ar

fi trebuit să rețină că sentința de fond s-a comunicat reclamantei la sediul ei

social la 22 ianuarie 2009, retransmisă apoi la punctul său de lucru din Brăila

la 9 februarie 2009 iar apelul s-a declarat la 11 februarie 2009.

Chiar dacă reclamanta

a avut un sediu ales asta nu înseamnă că și instanța avea obligația de a-i

comunica actele de procedură la acel sediu, câtă vreme nu a fost indicată și

persoana desemnată să le primească.

Pe fondul litigiului

recurenta apreciază că apelul reclamatei și acțiunea sa au fost admise cu

aplicarea greșită a legii și a clauzelor contractuale, respectiv a art. 9.2 și

a art. 969 C. civ.

potrivit cărora părțile au convenit condițiile renegocierii arendei.

Astfel, instanța de

apel ar fi trebuit să țină seama, atunci când a obligat-o să renegocieze arenda

în caz de calamitate naturală, că, potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002,

calamitatea ar fi trebuit să fie declarată prin H.G, iar arendașul să

dovedească îndeplinirea condițiilor stipulate în alin. (2) din

art. 9.2 din

contract, adică asigurarea culturilor, aspecte pentru care recurenta reiterează

apărările făcute în apel și pe care consideră că greșit i-au fost înlăturate.

În acest context

recurenta apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat

art. 9.2 cu ignorarea

prevederilor art. 4.2 lit. a) din contract privind obligația arendașului de a

plăti arenda, arendă care se varsă la bugetul consolidat al statului și care a

virat reclamantei subvenții pentru culturi și despăgubiri pentru calamitățile

invocate.

Cât privește

expertiza extrajudiciară efectuată într-un alt dosar, recurenta, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susține că decizia recurată este

pronunțată și cu interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză,

expertiza nefiindu-i opozabilă întrucât ea nu a fost parte în proces, ci D.G.F.P.

Neamț, iar cererea reclamantei

SC T.C.E.B. SRL formulată în acel dosar având ca obiect

anularea Deciziei nr. 1/2006 a

D.G.F.P. Neamț și a Procesului-verbal de control financiar

D.G.F.P. din 8 decembrie 2005 – a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 859

din 12 noiembrie 2007 a Curții de Apel Bacău. În consecință, acea expertiză nu

are nici o valoare juridică.

Cât privește

obligarea sa de a recalcula cuantumul total al arendei pentru anul 2005 în

termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, recurenta apreciază

că greșit a fost admisă cererea reclamantei deoarece aceasta are la îndemână și

alte pârghii juridice, cum ar fi refuzul plății arendei calculată abuziv,

invocarea unei eventuale excepții de neexecutare a contractului într-un alt

proces sau chiar solicitarea rezilierii contractului.

Câtă vreme reclamanta

intimată a semnat la 1 octombrie 2001 procesul-verbal de predare-primire a

suprafeței arendate fără obiecțiuni, afirmațiile acesteia cum că nu i-a fost

predată întreaga suprafață a exploatației agricole este neîntemeiată, ea

semnând de fiecare dată fără obiecțiuni și actele adiționale.

Împrejurarea că din

patrimoniul său au ieșit suprafețele celor două lacuri – 427,35 ha – s-a

datorat unor acte normative iar în actul adițional nr. 3/2004 s-a menționat

acordarea unei înlesniri la plată a arendei de 3 ani, fără însă a se încheia

vreun act adițional după 19 aprilie 2005 în legătură cu această suprafață, fapt

datorat și litigiilor aflate pe rolul instanțelor și care vizau valabilitatea

contractului de arendă.

Or, din moment ce

reclamanta a încasat subvențiile acordate de stat producătorilor agricoli

pentru întreaga suprafață, apreciază că aceasta a dovedit rea-credință și nu

ea.

În consecință,

solicită admiterea recursului și respingerea apelului ca tardiv sau, în

subsidiar, ca nefondat.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta:

Anterior analizării

criticilor invocate se impune, în considerarea dispozițiilor art. 306 alin. (3)

C. proc. civ. o reîncadrare a dezvoltărilor făcute în motivarea recursului de

către recurentă, prin prisma motivelor de recurs reglementate în art. 304 C.

proc. civ.

Astfel, deși

recurenta invocă în recursul formulat critici pe care le încadrează în motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar în final invocă

și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Curtea apreciază că

motivele invocate pot fi încadrate doar parțial în motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv criticile privind tardivitatea

apelului și interpretarea clauzelor contractuale, doar aceste aspecte vizând

nelegalitatea deciziei și care pot forma obiectul recursului, nu și cele ce

vizează apărări înlăturate de instanța de apel, aprecierea probelor sau

netemeinicia deciziei, inclusiv cele vizând alte pârghii juridice pe care

reclamanta le-ar fi avut la dispoziție, aspecte ce vizează netemeinicia

soluției recurate și care, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C.

proc. civ. nu mai pot fi invocate.

De asemenea Curtea

constată că deși recurenta invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (fila

11 dosar recurs) încadrează în acest motiv de recurs „interpretarea greșită a

probatoriului administrat” aspect ce nu mai poate forma obiectul controlului

judiciar pe calea recursului, iar dispozițiile art. 304

1

C. proc.

civ. nu sunt incidente în cauză, hotărârea recurată fiind supusă apelului.

Critica recurentei

privitoare la greșita soluționare a excepției tardivității recursului este

nefondată deoarece, așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta și-a

ales sediul unde să-i fie comunicate actele de procedură la punctul său de

lucru situat în Brăila, (a se vedea fila 99 Dosar nr. 1827/2/2006 al Curții de

Apel București, secția a VIII-a) în timp ce sentința i s-a comunicat la 22

ianuarie 2009 la sediul său din Piatra Neamț.

În consecință,

instanța de apel corect a aplicat dispozițiile art. 93 C. proc. civ. și nu cele

ale art. 90 alin. (1) C. proc. civ., reținând că din moment ce sentința nu s-a

comunicat reclamantei la sediul ales termenul de apel nu a început să curgă și

a considerat apelul declarat la 11 februarie 2009 ca fiind formulat în termen.

Cât privește fondul

apelului, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a

clauzelor contractuale, respectiv a dispozițiilor art. 9.2 referitoare la

condițiile în care părțile puteau solicita renegocierea arendei, aspect ce

formează obiectul prezentului litigiu.

Astfel, potrivit

acestei clauze: „în cazul calamităților naturale declarate ca atare prin act

normativ, pentru suprafețele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat în

raport de cota stabilită în actul normativ. Renegocierea cuantumului arendei

stabilite la aliniatul precedent va fi condiționată de calitatea și eficiența

măsurilor de prevenire și de limitare a urmărilor calamităților naturale care

erau previzibile specificului zonei, terenului ori amplasării acestuia sau a

căror manifestare a fost anunțată din timp de autorități, iar diminuarea

urmărilor acestora ar fi putut fi realizată prin măsuri

administrativ-gospodărești și amenajări pe care arendașul trebuie să le dispună

din timp util”.

Criticile recurentei

privind neîntrunirea cerințelor convenite în această clauză contractuală pentru

renegocierea arendei nu sunt întemeiate deoarece declararea zonei arendate

reclamantei ca fiind calamitată a avut loc prin H.G. nr. 827 din 21 iulie 2005,

de modificare a H.G. nr. 446 din 2005, Jud. Brăila fiind menționat în anexa

acestei hotărâri (fila 31-33 Dosar nr. 1827/2/2006) hotărârea având ca obiect,

așa cum rezultă din titlul său, „declararea stării de calamitate în agricultură

pentru culturile însămânțate în toamna anului 2004 și în primăvara anului 2005”,

ea reglementând în același timp și nivelul maxim al sumei ce poate fi acordată

drept despăgubire în funcție de tipul de cultură afectat.

Cât privește

neîndeplinirea celei de-a doua condiții – stipulată în partea finală a clauzei

– referitoare la luarea de către arendaș a măsurilor de prevenire și limitare a

urmărilor calamităților, apreciată de recurentă a nu fi fost îndeplinită de

către reclamantă, Curtea apreciază că părțile au avut în vedere, la momentul

negocierii acestei clauze doar acele calamități naturale „care erau previzibile

conform specificului zonei” sau care au fost anunțate din timp de autorități,

nu și cele imprevizibile, ce au afectat întreaga țară, cum au fost inundațiile

din 2005, anexa hotărârii de guvern sus-amintită privind toate zonele țării.

Critica recurentei

referitoare la ignorarea obligației stabilită în sarcina reclamantei, prin art.

4.2 lit. a) din contract, de a plăti arenda, nu poate fi primită deoarece

instanța de apel, prin soluția dată, nu a dispus exonerarea de plata arenzii,

ci obligarea pârâtei de a renegocia diferența de arendă datorată pentru anul

2005, renegocierea impusă atât de producerea inundațiilor din perioada aprilie

– mai 2005, cât și de reducerea suprafeței arendate prin trecerea suprafeței

luciului de apă a lacurilor B. și Z. în domeniul public al Jud. Brăila, dispusă

prin H.G. nr. 2118/2004 și H.G. nr. 2158/2004, aspect, de altfel, necontestat

de recurentă, dar care a justificat neîncheierea unor acte adiționale pe

existența unor litigii pe rol în legătură cu valabilitatea contractului de

arendă.

Cum celelalte critici

ale recurentei, referitoare la expertiza extrajudiciară, la înlăturarea

apărărilor sale privind dubla despăgubire a reclamantei, la alte pârghii

juridice pe care aceasta le-ar fi avut la îndemână sau la reaua credință a

acesteia vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate ce nu mai pot fi

analizate în recurs, Curtea apreciază, în raport de argumentele privitoare la

nelegalitatea soluției recurate, că recursul este nefondat, motiv pentru care

îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta

A.D.S.

București

împotriva Deciziei comerciale nr. 342 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

aprilie 2010.