ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1472/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 12.565 din 19 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, – dată în urma declinării competenței dispuse prin Sentința comercială nr. 967 din 2 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului dispusă prun Decizia nr. 2127 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, – a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamț prin care solicitase obligarea A.D.S. ca în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei calculat pentru anul 2005 pentru suprafața real arendată.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de arendă nr. 1/2001 vizând exploatarea terenului cu destinație agricolă din perimetrul Insulei Mari a Brăilei, că acest contract a fost modificat prin actele adiționale nr. 1/2002 și nr. 3/2004, că invocând prevederile art. 2.4, art. 2.5 și art. 9.2 din contract reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i comunice cuantumul corect al arendei pentru anul 2005, raportat la suprafața de teren real arendată și la calamitățile naturale ce au afectat recolta în acel an, invocând forța majoră. Instanța de fond nu a primit această apărare a reclamantei reținând că, potrivit art. 8.2 din contract, aceasta avea obligația asigurării culturilor, așa încât nu poate solicita renegocierea arendei, ea primind totodată și despăgubiri de la stat în temeiul unor acte normative speciale.

Totodată, instanța a reținut că la 13 februarie 2003 pârâta a reziliat unilateral contractul de arendă în temeiul art. 6.5 pentru că reclamanta nu a achitat arenda pe perioada 2001 – 2002 și chiar dacă reclamanta și-a manifestat intenția de a achita restanța de 25.364.267.829 lei și și-a recunoscut culpa prin plățile efectuate, efectul rezilierii nu a fost înlăturat, el formând de altfel obiectul unei alte judecăți aflat pe rolul Tribunalului București (Dosar nr. 3839/2005 al secției a VI-a comerciale). În consecință, apreciind că raporturile contractuale au încetat ca efect al rezilierii unilaterale din partea A.D.S. încă din 2003 și că reclamanta nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 9.2 din respectivul contract pentru a putea solicita renegocierea arendei, a respins acțiunea acesteia.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia comercială nr. 342 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, urmare respingerii excepției tardivității apelului – iar sentința de fond a fost schimbată în tot în sensul admiterii cererii principale și obligării pârâtei ca în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei pentru anul 2005 pentru suprafața reală arendată, comunicând modalitatea de calcul utilizată, cu precizarea tuturor elementelor de referință avute în vedere . Prin aceeași decizie pârâta a fost obligată ca, în aplicarea art. 9.2 din contractul de arendă nr. 1/2001, în același termen de 10 zile, să procedeze la renegocierea cuantumului diferenței de arendă datorate pentru anul 2005 și a ultimei rate contractuale, cu luarea în calcul a efectului calamităților naturale confirmate prin act normativ, pârâta-intimată fiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 21.943 lei.

Instanța de apel a reținut în legătură cu tardivitatea apelului invocată de A.D.S. București că sentința de fond a fost comunicată la sediul social al reclamantei din Piatra Neamț și nu la sediul indicat de aceasta la 28 aprilie 2006 (fila 99 Dosar nr. 1827/2/2006 al Curții de Apel București, înaintea declinării competenței) așa încât, fiind încălcate dispozițiile art. 93 și 86 C. proc. civ. s-a apreciat că termenul de apel nici nu a început să curgă, apelul fiind considerat ca declarat în termen. Pe fondul cauzei instanța de apel a reținut că declararea calamităților naturale pentru anul 2005 pentru terenul arendat reclamantei nu poate fi pusă la îndoială deoarece prin H.G. nr. 827 din 21 iulie 2005, ce modifică H.G.

nr. 446/2005, Jud. Brăila a fost declarat ca făcând parte din zona calamitată, actul normativ făcând referire chiar în titlul său că are în vedere „culturile însămânțate în toamna anului 2004 și în primăvara anului 2005”. În consecință nu a primit apărarea intimatei cum că respectivele acte normative nu ar avea incidență în cauză. Declararea stării de calamitate prin H.G. și stabilirea unui nivel maxim al sumelor ce se pot acorda drept despăgubiri a fost apreciată a nu înlătura incidența art. 9.2 din contractul părților în temeiul căruia să se poată proceda la renegocierea cuantumului arendei într-o atare situație, nefiind primită susținerea pârâtei în sensul că, procedându-se astfel, s-ar ajunge la o dublă despăgubire a reclamantei.

Instanța de apel a considerat că cele două forme de reducere a pierderilor suferite de reclamantă – despăgubirea din partea statului și renegocierea arendei în temeiul contractului – pot coexista, deoarece privesc trei categorii de consecințe ale calamităților naturale: prejudiciul efectiv (pierderea culturii calamitate), beneficiul nerealizat (din exploatarea terenului arendat reclamanta urmărind obținerea unui profit), dar și evitarea unei pierderi considerabile prin plata unei arende într-un cuantum convenit de părți numai pentru situația în care cultura valorificată corespunzător a produs roade și nu a fost distrusă de calamități. Cele convenite de părți în art. 9.2 din contract s-au apreciat a fi un element al bunei-credințe din partea contractanților la momentul încheierii lui și care, în situația intervenirii unui caz de forță majoră – cum este cazul calamităților naturale – să poată permite părților să renegocieze contractul și să reechilibreze prestațiile.

Refuzul pârâtei de a renegocia contractul într-un astfel de caz reprezintă rea-credință, reținută de altfel și prin Decizia nr. 1841 din 28 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, decizie prin care s-a stabilit că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile rezultate din contractul de arendă în discuție până la 1 februarie 2005, deci până la emiterea adresei de reziliere unilaterală de către A.D.S., așa încât în cauză nu poate fi vorba de rezilierea contractului, cum greșit a reținut instanța de fond, contrar unei decizii irevocabile. În consecință, reținând încălcarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., pe de-o parte, cât și a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., art. 969 și 970 C. proc. civ., instanța de apel, considerând contractul viabil și având în vedere argumentarea cererii reclamantului, care nu a invocat calamitățile naturale analizate de instanța de fond, a apreciat că în contract nu s-a stipulat vreo condiție care să împiedice renegocierea contractului, așa încât, dând eficiență celor stipulate în art. 9.2 din contract, a admis cererea reclamantei, având în vedere probele dosarului, inclusiv o expertiză extrajudiciară, efectuată într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Neamț (Dosar nr. 3820/2006) și căreia i-a conferit valoarea probatorie a unui înscris pe care l-a coroborat cu celelalte probe.

În legătură cu obligația asumată de reclamantă prin art. 4.2 lit. q) de a-și asigura culturile instanța de apel a reținut că între această obligație și cea convenită în art. 9.2 nu există interdependență deoarece ele privesc efecte diferite ale calamităților, despăgubirile acordate în temeiul asigurării nefiind același lucru cu arenda datorată pârâtei în temeiul contractului. Pe de altă parte instanța a reținut că reclamanta a încheiat contracte de asigurare pentru culturile anului agricol 2004 – 2005, contracte depuse la fila 63-70 dosar apel. Cât privește obligarea pârâtei la recalcularea cuantumului arendei din cauza diminuării suprafeței arendate (în condițiile art. 2.5), respectiv ca urmare a transmiterii lacului Z. și lacului B. în domeniul public al Jud. Brăila în temeiul H.G.

nr. 2158/2004 și H.G. nr. 2118/2004, ce însumează în total 427,35 ha, instanța de apel, complinind lipsa argumentării instanței de fond pe acest aspect, a apreciat că se impunea ca părțile să procedeze la încheierea unui act adițional, astfel cum s-a convenit prin art. 2.5 din contract, și să diminueze corespunzător și arenda, schimbarea situației avută în vedere la negocierea contractului, nefiind imputabilă arendașului. În consecință, apelul reclamantei a fost admis, iar sentința de fond schimbată în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei-intimate. Nemulțumită de această decizie A.D.S. a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate, respingerea apelului reclamantei și păstrarea soluției de fond.

În motivarea recursului, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel pentru respingerea tardivității apelului, apreciind că excepția a fost soluționată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 90 și 93 C. proc. civ. Astfel, instanța ar fi trebuit să rețină că sentința de fond s-a comunicat reclamantei la sediul ei social la 22 ianuarie 2009, retransmisă apoi la punctul său de lucru din Brăila la 9 februarie 2009 iar apelul s-a declarat la 11 februarie 2009. Chiar dacă reclamanta a avut un sediu ales asta nu înseamnă că și instanța avea obligația de a-i comunica actele de procedură la acel sediu, câtă vreme nu a fost indicată și persoana desemnată să le primească.

Pe fondul litigiului recurenta apreciază că apelul reclamatei și acțiunea sa au fost admise cu aplicarea greșită a legii și a clauzelor contractuale, respectiv a art. 9.2 și a art. 969 C. civ. potrivit cărora părțile au convenit condițiile renegocierii arendei. Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să țină seama, atunci când a obligat-o să renegocieze arenda în caz de calamitate naturală, că, potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002, calamitatea ar fi trebuit să fie declarată prin H.G, iar arendașul să dovedească îndeplinirea condițiilor stipulate în alin. (2) din art. 9.2 din contract, adică asigurarea culturilor, aspecte pentru care recurenta reiterează apărările făcute în apel și pe care consideră că greșit i-au fost înlăturate.

În acest context recurenta apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat art. 9.2 cu ignorarea prevederilor art. 4.2 lit. a) din contract privind obligația arendașului de a plăti arenda, arendă care se varsă la bugetul consolidat al statului și care a virat reclamantei subvenții pentru culturi și despăgubiri pentru calamitățile invocate. Cât privește expertiza extrajudiciară efectuată într-un alt dosar, recurenta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susține că decizia recurată este pronunțată și cu interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză, expertiza nefiindu-i opozabilă întrucât ea nu a fost parte în proces, ci D.G.F.P. Neamț, iar cererea reclamantei SC T.C.E.B.

SRL formulată în acel dosar având ca obiect anularea Deciziei nr. 1/2006 a D.G.F.P. Neamț și a Procesului-verbal de control financiar D.G.F.P. din 8 decembrie 2005 – a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 859 din 12 noiembrie 2007 a Curții de Apel Bacău. În consecință, acea expertiză nu are nici o valoare juridică. Cât privește obligarea sa de a recalcula cuantumul total al arendei pentru anul 2005 în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, recurenta apreciază că greșit a fost admisă cererea reclamantei deoarece aceasta are la îndemână și alte pârghii juridice, cum ar fi refuzul plății arendei calculată abuziv, invocarea unei eventuale excepții de neexecutare a contractului într-un alt proces sau chiar solicitarea rezilierii contractului.

Câtă vreme reclamanta intimată a semnat la 1 octombrie 2001 procesul-verbal de predare-primire a suprafeței arendate fără obiecțiuni, afirmațiile acesteia cum că nu i-a fost predată întreaga suprafață a exploatației agricole este neîntemeiată, ea semnând de fiecare dată fără obiecțiuni și actele adiționale. Împrejurarea că din patrimoniul său au ieșit suprafețele celor două lacuri – 427,35 ha – s-a datorat unor acte normative iar în actul adițional nr. 3/2004 s-a menționat acordarea unei înlesniri la plată a arendei de 3 ani, fără însă a se încheia vreun act adițional după 19 aprilie 2005 în legătură cu această suprafață, fapt datorat și litigiilor aflate pe rolul instanțelor și care vizau valabilitatea contractului de arendă.

Or, din moment ce reclamanta a încasat subvențiile acordate de stat producătorilor agricoli pentru întreaga suprafață, apreciază că aceasta a dovedit rea-credință și nu ea. În consecință, solicită admiterea recursului și respingerea apelului ca tardiv sau, în subsidiar, ca nefondat. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta: Anterior analizării criticilor invocate se impune, în considerarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. o reîncadrare a dezvoltărilor făcute în motivarea recursului de către recurentă, prin prisma motivelor de recurs reglementate în art. 304 C. proc. civ. Astfel, deși recurenta invocă în recursul formulat critici pe care le încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., iar în final invocă și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Curtea apreciază că motivele invocate pot fi încadrate doar parțial în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv criticile privind tardivitatea apelului și interpretarea clauzelor contractuale, doar aceste aspecte vizând nelegalitatea deciziei și care pot forma obiectul recursului, nu și cele ce vizează apărări înlăturate de instanța de apel, aprecierea probelor sau netemeinicia deciziei, inclusiv cele vizând alte pârghii juridice pe care reclamanta le-ar fi avut la dispoziție, aspecte ce vizează netemeinicia soluției recurate și care, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ.

nu mai pot fi invocate. De asemenea Curtea constată că deși recurenta invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (fila 11 dosar recurs) încadrează în acest motiv de recurs „interpretarea greșită a probatoriului administrat” aspect ce nu mai poate forma obiectul controlului judiciar pe calea recursului, iar dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, hotărârea recurată fiind supusă apelului. Critica recurentei privitoare la greșita soluționare a excepției tardivității recursului este nefondată deoarece, așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta și-a ales sediul unde să-i fie comunicate actele de procedură la punctul său de lucru situat în Brăila, (a se vedea fila 99 Dosar nr. 1827/2/2006 al Curții de Apel București, secția a VIII-a) în timp ce sentința i s-a comunicat la 22 ianuarie 2009 la sediul său din Piatra Neamț.

În consecință, instanța de apel corect a aplicat dispozițiile art. 93 C. proc. civ. și nu cele ale art. 90 alin. (1) C. proc. civ., reținând că din moment ce sentința nu s-a comunicat reclamantei la sediul ales termenul de apel nu a început să curgă și a considerat apelul declarat la 11 februarie 2009 ca fiind formulat în termen. Cât privește fondul apelului, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor contractuale, respectiv a dispozițiilor art. 9.2 referitoare la condițiile în care părțile puteau solicita renegocierea arendei, aspect ce formează obiectul prezentului litigiu. Astfel, potrivit acestei clauze: „în cazul calamităților naturale declarate ca atare prin act normativ, pentru suprafețele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat în raport de cota stabilită în actul normativ.

Renegocierea cuantumului arendei stabilite la aliniatul precedent va fi condiționată de calitatea și eficiența măsurilor de prevenire și de limitare a urmărilor calamităților naturale care erau previzibile specificului zonei, terenului ori amplasării acestuia sau a căror manifestare a fost anunțată din timp de autorități, iar diminuarea urmărilor acestora ar fi putut fi realizată prin măsuri administrativ-gospodărești și amenajări pe care arendașul trebuie să le dispună din timp util”. Criticile recurentei privind neîntrunirea cerințelor convenite în această clauză contractuală pentru renegocierea arendei nu sunt întemeiate deoarece declararea zonei arendate reclamantei ca fiind calamitată a avut loc prin H.G.

nr. 827 din 21 iulie 2005, de modificare a H.G. nr. 446 din 2005, Jud. Brăila fiind menționat în anexa acestei hotărâri (fila 31-33 Dosar nr. 1827/2/2006) hotărârea având ca obiect, așa cum rezultă din titlul său, „declararea stării de calamitate în agricultură pentru culturile însămânțate în toamna anului 2004 și în primăvara anului 2005”, ea reglementând în același timp și nivelul maxim al sumei ce poate fi acordată drept despăgubire în funcție de tipul de cultură afectat.

Cât privește neîndeplinirea celei de-a doua condiții – stipulată în partea finală a clauzei – referitoare la luarea de către arendaș a măsurilor de prevenire și limitare a urmărilor calamităților, apreciată de recurentă a nu fi fost îndeplinită de către reclamantă, Curtea apreciază că părțile au avut în vedere, la momentul negocierii acestei clauze doar acele calamități naturale „care erau previzibile conform specificului zonei” sau care au fost anunțate din timp de autorități, nu și cele imprevizibile, ce au afectat întreaga țară, cum au fost inundațiile din 2005, anexa hotărârii de guvern sus-amintită privind toate zonele țării.

Critica recurentei referitoare la ignorarea obligației stabilită în sarcina reclamantei, prin art. 4.2 lit. a) din contract, de a plăti arenda, nu poate fi primită deoarece instanța de apel, prin soluția dată, nu a dispus exonerarea de plata arenzii, ci obligarea pârâtei de a renegocia diferența de arendă datorată pentru anul 2005, renegocierea impusă atât de producerea inundațiilor din perioada aprilie – mai 2005, cât și de reducerea suprafeței arendate prin trecerea suprafeței luciului de apă a lacurilor B. și Z. în domeniul public al Jud. Brăila, dispusă prin H.G. nr. 2118/2004 și H.G. nr. 2158/2004, aspect, de altfel, necontestat de recurentă, dar care a justificat neîncheierea unor acte adiționale pe existența unor litigii pe rol în legătură cu valabilitatea contractului de arendă.

Cum celelalte critici ale recurentei, referitoare la expertiza extrajudiciară, la înlăturarea apărărilor sale privind dubla despăgubire a reclamantei, la alte pârghii juridice pe care aceasta le-ar fi avut la îndemână sau la reaua credință a acesteia vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate ce nu mai pot fi analizate în recurs, Curtea apreciază, în raport de argumentele privitoare la nelegalitatea soluției recurate, că recursul este nefondat, motiv pentru care îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. București împotriva Deciziei comerciale nr. 342 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.