ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1841/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1841/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cererii de recurs

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată că, prin decizia 493 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei SC T.B. SRL

împotriva sentinței comerciale nr. 5718 din 25 aprilie 2007 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul

că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de control judiciar a reținut următoarele:

Prin sentința comercială nr.

5718 din 25 aprilie 2007 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, s-a luat act de renunțarea la judecata cererii principale formulată

de către reclamanta-pârâtă SC T.B. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A.D.S.,

s-a admis cererea reconvențională formulată și completată de către

pârâta-reclamantă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de arendă nr.

1 din 28 august 2001, încheiat între părți și s-a mai dispus evacuarea

reclamantei-pârâtă arendaș din perimetrul Insulei Mari a Brăilei în suprafață

de 56.955 ha, teren cu destinație agricolă, cu obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată în favoarea A.D.S.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sector 1

București sub nr. 9825/2005 reclamanta SC T.B. SRL a chemat în judecată pe pârâta

A.D.S. solicitând instanței să anuleze măsura unilaterală de reziliere a

contractului părților de arendă cu nr. 1 din 28 august 2001 dispusă de către

pârâtă și că aceasta din urmă la rândul ei a formulat în cauză cerere

reconvențională prin care a solicitat instanței să constate nulitatea absolută

a contractului de arendă pentru neînregistrarea convenției părților în termen

de 15 zile de la încheiere la consiliul local în al cărui rază teritorială se

află bunurile arendate și pentru împrejurarea că A.D.S. nu ar fi avut dreptul

să încheie un asemenea contract de arendă având ca obiect un teren proprietate

publică a statului. Ulterior, pârâtul-reclamant și-a completat cererea

reconvențională solicitând și evacuarea societății de pe terenul dat în arendă.

S-a mai reținut că, prin

sentința civilă nr. 6265/2005, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. După înregistrarea

dosarului la tribunal s-a formulat întâmpinare și la cererea reconvențională

completată. În continuare se precizează că s-a luat act de renunțarea

reclamantei-pârâte la judecata acțiunii principale și că cererea

reconvențională astfel cum a fost formulată și completată apare ca fiind

întemeiată câtă vreme reclamanta - pârâtă În calitate de arendaș nu a procedat

la Înregistrarea în termenul legal a contractului de arendă cu nr. 1/2001 în

condițiile art. 6 din Legea nr. 16/1 9994 cum de altfel s-a și obligat prin

articolul 4.2. litera "s" din cap. IV din contractul de arendă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta ­pârâtă care solicită admiterea apelului și

schimbarea sentinței comerciale atacate în sensul respingerii cererii

reconvenționale ca neîntemeiată.

Analizând actele și

lucrările dosarelor în raport de conținutul cererii reconvenționale, de

hotărârea atacată și motivele de apel invocate de către societatea reclamantă -

pârâtă, Curtea de apel a apreciat că apelul este fondat pentru următoarele

considerente:

Părțile au încheiat un

contract de arendă cu nr. 1/28 august 2001 în cuprinsul căruia a fost inserată

și clauza potrivit cu care arendașul SC TCE 3 BRAZI SRL se obligă față de

A.D.S. arendator să înregistreze convenția la consiliul local în a cărui rază

teritorială se află terenul arendat și să suporte cheltuielile de înregistrare

a acestuia.

La data încheierii

contractului de arendă erau aplicabile dispozițiile articolului 6 alineat 1 din

Legea nr. 16/1994, legea arendei, incidente și în prezent, care prevedeau ca

amintitul contract să se încheie în forma scrisă în câte un exemplar pentru

fiecare parte și un exemplar care să se depună la consiliul local în a cărei

rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data

încheierii. Contractul urma a se înregistra între-un registrul special ținut de

secretarul consiliului local.

În alin. (4) al aceluiași

articol, se arată că sunt valabile și opozabile numai contractele de arendă

încheiate în scris și înregistrate la consiliul local în condițiile prezentei

legi.

Pe de o parte societatea

arendaș susține că în anul 2001 nu existau încă registre speciale care să fi

fost înființate în considerarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 16/1995

sens în care a și depus la dosar corespondență purtată cu Primăria comunei

Frecăței și Primăria comunei Marașu și extrase din Hotărâri ale Guvernului iar

pe de altă parte A.D.S. arendator susține că în urma verificărilor sale a

rezultat că, în perioada 28-30 august 2001, SC T.B. SRL a omis să își

Înregistreze contractul de arendă potrivit clauzelor contractuale și

dispozițiilor legale, sens în care a depus la dosar o adresă a Primăriei comune

Frecăței care învederează că exemplarul original al contractului de arendă nr. 1/2001

nu se regăsește în arhiva Primăriei, și o adresă a Primăriei comunei Mărașu

Afirmațiile și

argumentele prezentate de către părțile litigante trebuie însă avute în vedere

în contextul legii, cu respectarea normelor referitoare la ocrotirea unui

interes general și la condițiile de valabilitate ale actului juridic.

Reține că părțile au

încheiat contractul de arendă în formă scrisă cerută de Legea nr. 16/1994 și că

prin aceasta s-a respectat condiția cerută pentru valabilitatea înscrisului.

Prin decizia nr. 740/2006

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1)

și (4) din Legea arendării nr. 16/1994, Curtea Constituțională a respins

excepția invocată de către SC T.B. SRL dar a subliniat că prin derogare de la

principiul consensualismului actului juridic civil, legiuitorul a prevăzut

forma scrisă și înregistrarea actului alături de condițiile art. 948 C. civ.,

ca fiind condiții de validitate ale contractului de arendare și ca atare

sancțiunea nerespectării acestor condiții la încheierea contractului este

nulitatea absolută.

Curtea de apel reține că

înregistrarea convenției de arendare trebuie să se facă într-un anumit termen

de la încheierea contractului părților și că nu a fost dovedită în cauză

existența și corecta ținere a registrelor speciale de către secretarii

Consiliilor locale pentru a-și putea găsi justificare pretențiile arendatorului

A.D.S.

Din adresa nr. 693 din 6

martie 2007 emisă de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale reiese că la data întocmirii adresei nu exista încă un act normativ,

emis de un organ al Administrației Publice Centrale care să reglementeze „registrul

special pentru evidența contractelor de arendă”.

Acest răspuns se

coroborează cu celelalte înscrisuri depuse la dosar de către apelantă și cu

adresa nr. 965/2005 emisă de Primăria Comune Frecăței și adresa nr. 1918/2005

emisă de Primăria comunei Marașu pe a căror rază teritorială se află terenul ce

face obiectul contractului de arendă nr. 1/2001.

Reține și că adresa nr. 198

din 15 februarie 2006 a Primăriei Comunei Frecăței de care se prevalează A.D.S.

în susținerea pretențiilor sale este tot în sensul celor declarate de către

apelantă deoarece amintita adresă face referire la un registru general de

intrare-ieșire al Primăriei/Consiliului Local Frecăței iar nu la registrul

special indicat În art. 6 alin. (1) din Legea nr. 16/1994.

Din adresa nr. 495/2006 a

Primăriei Comunei Marașu rezultă că există chiar o copie a contractului de

arendă și a actelor adiționale la acesta în arhiva Primăriei. Din nici un

înscris prezentat de către A.D.S. nu a reieșit că verificările efectuate de

către arendator au privit registrele speciale pentru evidența contractelor de

arendă. Mențiunile din Procesele verbale de constatare încheiate În anul 2005

de către A.D.S. cu reprezentanții comunelor Mărașu și Frecăței referitoare la

verificarea „registrelor speciale” sunt contradicție cu cele din adresa emisă

În anul 2007 de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de nulitate al contractului de arendă nr. 1/2001 invocat de către

arendatorul A.D.S. și anume faptul că nu pot fi date în arendă terenuri

agricole aparținând proprietății publice Curtea de apel reține în cauză

incidența dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 privind

privatizarea societăților comerciale ce dețin În administrare terenuri

proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și Înființarea

A.D.S. din care rezultă că prevederile prezentei legi reglementează regimul

juridic al terenurilor cu destinație agricolă, proprietate publică sau privată

a statului, aflate În administrarea A.D.S.

Dispozițiile art. 4 din

aceeași lege, enumără printre atribuțiile A.D.S. concesionarea sau arendarea

terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau privat al

statului. Reține Curtea de apel și că Secțiunea a 3-a legii amintite mai sus

este intitulată „Concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație

agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a

statului și a activităților și serviciilor publice”.

Potrivit art. 1413 C.

civ., se chemă închiriere locațiunea edificiilor și aceea a mișcătoarelor, iar

arendare, locațiunea fondurilor rurale. Astfel fiind, nu se poate reține nici

că prin contractul de arendare nr. 1/2001 ar fi fost nesocotite dispozițiile

constituționale referitoare la Închirierea bunurilor proprietate publică cum

pretinde arendatorul A.D.S. Acesta din urmă susține că „bunurile din

proprietatea publică nu pot fi arendate” cu motivarea că în Constituție prin

art. 135 (actual art. 136) se face referire numai la: administrare,

concesionare, închiriere și dare în folosință gratuită a bunurilor proprietatea

publică, fără a se folosi și cuvântul „arendare”.

Așa cum s-a arătat mai

sus dispozițiile constituționale referitoare la închirierea bunurilor

proprietate publică a statului trebuie avute în vedere în considerarea

prevederilor Codului Civil și în considerarea Legii nr. 16/1994 prin care

contractul de arendă a primit o reglementare specială.

În ceea ce privește

pretenția arendatorului A.D.S. de a se constata nulitatea contractului de

arendă nr. 1 din 28 august 2001 ca urmare a faptului că la data încheierii

acestuia erau încă în vigoare prevederile ar. 4 din Legea arendării care făceau

trimitere la sintagma „alte unități” (printre care se numără și A.D.S.) cărora

la era interzis să dea în arendă terenuri cu destinație agricolă proprietate de

stat, Curtea de apel retine următoarele:

La data Încheierii contractului

de arendă nr. 1 din 28 august 2001 intrase în vigoare Legea nr. 268/2001 prin

care se reglementa statutul juridic al A.D.S. și regimul juridic al terenurilor

cu destinație agricolă (cu înțelesul arătat de către legiuitor prin art. 2 alin.

(1) din aceeași lege), proprietate publică sau privată a statului aflate în

administrarea A.D.S. căruia i-au fost stabilite printre alte atribuții și cea

privind studierea oportunității și încheierea de contracte de concesionare sau

arendare a terenurilor cu destinație agricolă proprietate publică sau privată a

statului.

Reiese că amintita lege

conține norme derogatorii cu caracter special față de Legea arendării, fiind

ulterioară acesteia și de imediată aplicare.

De altfel, a fost atașată

la dosar adresa A.D.S. cu nr. 31.163 din 1 februarie 2005 emisă către arendatul

SC T.B. SRL Piatra Neamț prin care i se aduce la cunoștință acestuia faptul

valabilității convenției părților cu nr. 1/2001 și împrejurarea că societatea

și-a respectat până la data întocmirii adresei obligațiile asumate prin

contract. În raport de cele reținute mai sus pretențiile arendatorului A.D.S.

de constatare a nulității contractului de arendă cu nr. 1/2001 încheiat cu SC T.B.

SRL apar ca fiind nefondate iar Curtea de apel, văzând și dispozițiile legale

invocate în cauză și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., admis apelul și a

schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins cererea

reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă A.D.S. ca neîntemeiată și

a păstrat celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva deciziei Curții

de apel a formulat recurs reclamanta care a solicitat modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii apelului promovat de SC T.B. SRL ca nefondat și,

pe cale de consecință, să fie menținută Sentința comercială nr. 5718 din 25

aprilie 2007 ca temeinică și legală.

În motivarea recursului

recurenta a învederat că, instanța de apel, aplicând în mod discreționar

principiul rolului activ și aplicând prevederile art. 129 C. proc. civ., a

pronunțat o hotărâre criticabilă sub aspectul legalității.

Recurenta a susținut că

instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a următoarelor

dispoziții legale:

- art. 136 alin. (4) din

Constituția in vigoare, respectiv art. 135 alin. (5) din Constituția în vigoare

la data semnării contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001;

- art. 11 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia;

- art. 4 alin. (1) și (3)

și art. 6 alin. (1) și (4) din Legea nr. 16/1994 a arendării;

- art. 4 alin. (1) lit. d)

teza a II-a din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale

ce dețin În administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu

destinație agricolă și înființarea A.D.S.

De asemenea, Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, a încălcat Decizia Curții

Constituționale nr. 740/2006, definitivă și general obligatorie, prin care s-a

respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) și (4)

din Legea arendării nr. 16/1994, ar, astfel cum s-a statuat În doctrină nicio

autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepția de

neconstituționalitate a fost respinsă.

Recurenta a mai susținut

că, în cazul dedus judecății, încălcarea rolului activ constă în faptul că

hotărârea se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt și de drept, decurgând

dintr-o apreciere eronată a probelor administrate .

În drept, recurenta a invocat

art. 299 și urm. C. proc. civ., art. 304 pct. 9, Constituția României, Decizia

Curții Constituționale nr. 740/2006 (M. Of., nr. 8/05.01.2007), Legea nr. 213/1998,

Legea nr. 16/1994, Legea nr. 268/2001 modificată.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta susține, în

esență, că neînregistrarea în termen de 15 zile a contractului de arendă

determina nulitatea lui absolută.

O atare opinie nu rezista

unei examinări aprofundate a textului legal, începând cu precizarea înțelesului

termenilor utilizați și a relației dintre ei. Valabilitatea sau validitatea

unui act juridic, deci și a unui contract, se definește ca o calitate a

acestuia de a întruni toate condițiile și de a produce toate efectele prevăzute

de lege. În cazul anumitor contracte, denumite solemne, prin excepție de la

principiul consensualismului care constituie regula în materie, consimțământul,

pentru a avea eficienta juridica, trebuie sa fie exteriorizat într-o anumita

forma, care, astfel, devine o condiție de validitate. Contractele solemne nu

sunt, toate, contracte care trebuie încheiate prin act autentic. Pentru unele

dintre ele, solemnitatea constă în necesitatea de a redacta un înscris, care

poate la fel de bine să fie în formă autentică sau sub semnătură privată. În

absenta înscrisului, actul nu are existenta legala. Este, fără îndoiala, cazul

contractului de arendare, a cărui încheiere, în dreptul nostru, este guvernată

de acest „formalism atenuat”.

Efectele juridice produse

de un contract valid sunt limitate, în virtutea principiului relativității, la

părțile între care s-a încheiat, în persoana cărora instituie drepturi si

obligații. În ceea ce-i privește pe terți, respectivul contract nu le este

opozabil (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodese potest), în

sensul ca nu sunt ținuți sa ia act de existenta lui si, deci, nici sa își

adapteze conduita, in consecința. Ori de cate ori, insa, pentru anumite rațiuni,

cum ar fi constituirea sau transmiterea unor drepturi reale, care fiind

drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes, contractul sau, mai exact spus,

situația juridica pe care o creează, trebuie sa fie opozabila si terților, se

impune îndeplinirea unor formalitatea de publicitate. Se are in vedere, in

acest sens, ca opozabilitatea unei anumite realități de facto sau de iure, este

de neconceput fără ca, in prealabil, cel căruia i se opune sa fi avut

posibilitatea sa ia cunoștintă de ea. Or, publicitatea este cea care asigura o

asemenea posibilitate. În cazul contractului de arendare, aceasta se realizează

pe calea înregistrării intr-un registru special ținut de secretarul consiliului

local. Întrucât formalitatea înregistrării se cere îndeplinita după încheierea

contractului, așa dar, post factum, ea nu are nici o influenta asupra

validității respectivului contract, care există si se menține independent de

înregistrarea sa. Deci, chiar daca aceasta formalitate nu este îndeplinita,

contractul de arendare continua să-și producă efectele între părți, dar

situația juridica în derulare nu este opozabila terțelor persoane care sunt îndreptățit

s-o ignore.

Așa fiind, sintagma „sunt

valabile si opozabile numai contractele de arendare încheiate in scris si

înregistrate ..” nu trebuie înțeleasa in sensul ca atât valabilitatea cat si

opozabilitatea unui atare contract, cumulate, sunt condiționate de încheierea

in scris si înregistrarea lui, de asemenea, cumulate, ci in acela ca,

independent una de alta, valabilitatea este dependenta de întocmirea unui

înscris, iar opozabilitatea de înregistrarea acestuia.

Lipsa de rigoare in

redactarea prevederilor legale nu își găsește expresie doar in carenta

semnalata, ci si in inadvertenta dintre alin. (1) si (2) ale art. 6 din lege;

astfel, daca primul alineat impune redactarea contractului in trei exemplare,

dintre care doua pentru părți si unul pentru a fi depus la consiliul local in a

cărui raza teritoriala se afla bunurile arendate, alineatul al doilea prevede

ca, in situația in care acestea sunt situate pe raza teritoriala a mai multor

consilii locale, la fiecare dintre ele trebuie depus cate un exemplar din

contract. Evident ca, intr-o atare ipoteza, prevederea din alin. (1) trebuie

amendata, contractul urmând a fi întocmit intr-un număr de exemplare suficient.

În condițiile in care

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de arendare, fusese

formulata la un moment la care contractul fusese înregistrat, s-a susținut si

se susține de câtre A.D.S., ca, in afara formei scrise, valabilitatea

contractului de arendare este îndeplinirea acesteia in interiorul termenului de

15 zile de la încheiere.

Printr-o interpretare pro

causa, termenul de recomandare, prevăzut de lege, având ca finalitate

urgentarea înregistrării contractului a fost transformat intr-un termen

imperativ. Termenul de 15 zile nu poate fi decât un termen de recomandare si nu

unul de decădere, intenția legiuitorului fiind ca părțile sa îndeplinească si

formalitatea înregistrării înainte de a trece la executarea contractului. Nu

exista, practic, nici o rațiune in considerarea căreia legiuitorul sa

sancționeze cu nulitatea absoluta un contract încheiat cu respectarea

exigențelor legale, doar pentru ca nu a fost înregistrat in termen de 15 zile

de la încheiere. Este evident ca interesul public care, in accepțiunea pe care

recurenta i-o conferă in cererea reconvenționala „înseamnă conservarea si

îmbunătățirea calității solului, a apelor de suprafața si a celor subterane,

corespunzător destinației si categoriei de folosința, conservarea patrimoniului

natural, realizarea obiectivelor si programelor naționale in domeniul

agriculturii, in condițiile respectării tuturor normelor legale in vigoare”, nu

poate oferi o asemenea rațiune. Nu o poate oferi, întrucât este de neconceput

ca obiectivele majore menționate ar putea fi puse in pericol de neînregistrarea

contractului in interiorul termenului prevăzut de lege si absurd sa consideri

ca unica soluție pentru evitarea acestui risc o constituie nulitatea sa

absoluta.

Mai mult decât atât, daca

de înregistrare depindea însăși valabilitatea contractului de arendare, așa cum

se pretinde, nu se poate explica cum, fata de semnificația esențiala a acestei

formalități, a fost posibil ca autoritățile centrale sa fi rămas in pasivitate

o perioada atât de îndelungata, fără să depună nici o diligență pentru

organizarea registrului special destinat acestor înregistrări, prevăzut de

lege; or, este ceea ce rezulta din adresa nr. 693 din 6 martie 2007 a

Ministerului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale - Cabinetul

Ministrului, potrivit căreia, „la data prezentei nu exista un act normativ emis

de un organ al Administrației Publice Centrale care sa reglementeze registrul

Special pentru evidenta contractelor de arenda”. Si din acest punct de vedere,

teza recurente este neconvingătoare.

Nulitatea nu constituie o

stare organica, ci o sancțiune constând in invalidarea unui act viciat ca

urmare a încălcării unor dispoziții legale imperative. Ea nu este incompatibila

de plano cu principiul salvgardării actelor juridice. Așa fiind, chiar in

ipoteza unei nulități absolute, efectul distructiv al acesteia poate fi

prevenit, daca condiția de validitate nesocotita este îndeplinita,

realizându-se, astfel, o restabilire subsecventa a legalității si, drept

urmare, o asanare a nulității, mai înainte de constatarea sa prin hotărâre judecătorească.

Confruntata cu un asemenea risc, decurgând din invocarea nulității absolute a

contractului de arendare, la un moment când exigenta înregistrării fusese

satisfăcuta, reclamanta A.D.S., pentru a evita o eventuala asanare a nulității,

a interes sa o facă sa depindă de neînregistrarea contractului in interiorul

termenului de 15 zile, transformat pentru rațiuni pro causa, din termen de

recomandare, in termen imperativ. Nulitatea a devenit astfel ireversibila,

înainte de constatarea sa pe cale judecătorească, fiind sustrasa oricărei

eventuale asanări, contrar principiului salvgardării actelor juridice.

În argumentarea pretinsei

nulități absolute a contractului de arendare recurenta invoca, alături de

neînregistrarea acestuia in termen de 15 zile de la încheiere si apartenența

terenului, obiect al contractului de arendare la proprietatea publica a

statului, ceea ce ar constitui un impediment peremptoriu la arendarea sa.

Chiar admițând ca, în

materia nulității absolute, principiul nemo auditur propriam turpitudinem

allegans nu constituie un fine de neprimire a acțiunii in constatare a unei

asemenea nulități, reaua credința a A.D.S. este evidenta, fiind ilustrata nu

doar de împrejurarea ca a încheiat un contract despre care pretinde ca este

lovit de nulitate, deși a știut sau ar fi trebuit sa știe ca astfel inculca o

serie de dispoziții legale imperative, ci, si de perioada îndelungata de timp

in care a permis ca acesta sa-si producă efectele, fără sa intervină, cu toate

ca, a fortiori, ar fi avut posibilitatea sa ia cunoștință de nelegalitatea sa.

În opinia

recurentei-reclamante, contractul de arendare contravine art. 136 alin. (4) din

Constituție potrivit căruia, „bunurile proprietate publica sunt inalienabile.

In condițiile legii organice, ele pot fi .. concesionate ori închiriate”.

Omisiunea din text a arendării, se considera, are semnificația prohibirii

acesteia.

O asemenea susținere nu

poate fi însușita întrucât se întemeiază pe o interpretare strict formala si

restrictiva a normei constituționale, fără sa ofere nici o explicație logica si

credibila a pretinsei opțiuni a legiuitorului constituant, căreia i se conferă

un caracter arbitrar; devine, astfel, de neînțeles de ce închirierea, așadar,

locațiunea construcțiilor si a bunurilor imobile, in accepțiunea art. 1413 C.

civ., aflate in proprietate publica, ar fi permisa, in schimb, arendarea, adică

locațiunea bunurilor agricole, in primul rând, terenuri, in termenii aceluiași

text, de asemenea, proprietate publica, ar fi prohibita.

Ca nu acesta este interesul

art. 136 alin. (4) din Constituție rezulta per a contrario din prevederile

Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin in

administrare terenuri in proprietate publica si privata cu destinație agricola

si înființarea A.D.S. Potrivit art. 1 lit. c), legea menționata reglementează

"administrarea societăților comerciale si regimul concesionarii sau

arendării terenurilor proprietate publica si privata a statului, aflate in

exploatarea acestora." De asemenea, art. 4 consacrat atribuțiilor A.D.S.,

include printre ele, la lit. d) „concesionarea sau arendarea terenurilor cu

destinație agricola aparținând domeniului public sau privat al statului, aflate

in exploatarea societăților naționale, a institutelor si stațiunilor de

cercetare si producție agricolă si a unităților de învățământ agricol si silvic”.

Consacrarea in terminis,

in articolele din Legea nr. 268/2001 reproduse, a posibilității de arendare a

terenurilor proprietatea publica a statului, vine in contradicție cu

interpretarea art. 136 alin. (4) din Constituție, susținuta de recurenta. In

condițiile in care, insa, orice lege, pana la constatarea

neconstituționalității sale, prin decizie a Curții Constituționale, beneficiază

de prezumția de constituționalitate, se impune concluzia ca, in realitate,

contradicția este numai aparenta, omisiunea arendării din cuprinsul textului

constituțional nefiind de natura sa impună concluzia ca, astfel, s-a

intenționat prohibirea acesteia.

Mai mult decât atât,

încheierea contractului de arendare in cauza a avut loc la 28 august 2001,

așadar, sub imperiul Legii nr. 268/2001, ale cărei prevederi, la care ne-am

referit in cele ce preceda, lipsesc de temei susținerea A.D.S. referitoare la

nulitatea absoluta a contractului, ca urmare a apartenenței terenului arendat

la domeniul public.

Așa fiind, Decizia nr. 493

din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, este

la adăpost de orice critici de nelegalitate, ceea ce impune respingerea, ca

nefondat, a recursului A.D.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 493 din

30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 28 mai 2008.