ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1841/2008

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin decizia 493 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei SC T.B. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 5718 din 25 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut următoarele: Prin sentința comercială nr. 5718 din 25 aprilie 2007 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a luat act de renunțarea la judecata cererii principale formulată de către reclamanta-pârâtă SC T.B.

SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A.D.S., s-a admis cererea reconvențională formulată și completată de către pârâta-reclamantă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001, încheiat între părți și s-a mai dispus evacuarea reclamantei-pârâtă arendaș din perimetrul Insulei Mari a Brăilei în suprafață de 56.955 ha, teren cu destinație agricolă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în favoarea A.D.S. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sector 1 București sub nr. 9825/2005 reclamanta SC T.B. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.D.S.

solicitând instanței să anuleze măsura unilaterală de reziliere a contractului părților de arendă cu nr. 1 din 28 august 2001 dispusă de către pârâtă și că aceasta din urmă la rândul ei a formulat în cauză cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de arendă pentru neînregistrarea convenției părților în termen de 15 zile de la încheiere la consiliul local în al cărui rază teritorială se află bunurile arendate și pentru împrejurarea că A.D.S. nu ar fi avut dreptul să încheie un asemenea contract de arendă având ca obiect un teren proprietate publică a statului. Ulterior, pârâtul-reclamant și-a completat cererea reconvențională solicitând și evacuarea societății de pe terenul dat în arendă.

S-a mai reținut că, prin sentința civilă nr. 6265/2005, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. După înregistrarea dosarului la tribunal s-a formulat întâmpinare și la cererea reconvențională completată. În continuare se precizează că s-a luat act de renunțarea reclamantei-pârâte la judecata acțiunii principale și că cererea reconvențională astfel cum a fost formulată și completată apare ca fiind întemeiată câtă vreme reclamanta - pârâtă În calitate de arendaș nu a procedat la Înregistrarea în termenul legal a contractului de arendă cu nr. 1/2001 în condițiile art. 6 din Legea nr. 16/1 9994 cum de altfel s-a și obligat prin articolul 4.2.

litera "s" din cap. IV din contractul de arendă. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta ­pârâtă care solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței comerciale atacate în sensul respingerii cererii reconvenționale ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarelor în raport de conținutul cererii reconvenționale, de hotărârea atacată și motivele de apel invocate de către societatea reclamantă - pârâtă, Curtea de apel a apreciat că apelul este fondat pentru următoarele considerente: Părțile au încheiat un contract de arendă cu nr. 1/28 august 2001 în cuprinsul căruia a fost inserată și clauza potrivit cu care arendașul SC TCE 3 BRAZI SRL se obligă față de A.D.S. arendator să înregistreze convenția la consiliul local în a cărui rază teritorială se află terenul arendat și să suporte cheltuielile de înregistrare a acestuia.

La data încheierii contractului de arendă erau aplicabile dispozițiile articolului 6 alineat 1 din Legea nr. 16/1994, legea arendei, incidente și în prezent, care prevedeau ca amintitul contract să se încheie în forma scrisă în câte un exemplar pentru fiecare parte și un exemplar care să se depună la consiliul local în a cărei rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data încheierii. Contractul urma a se înregistra între-un registrul special ținut de secretarul consiliului local. În alin. (4) al aceluiași articol, se arată că sunt valabile și opozabile numai contractele de arendă încheiate în scris și înregistrate la consiliul local în condițiile prezentei legi.

Pe de o parte societatea arendaș susține că în anul 2001 nu existau încă registre speciale care să fi fost înființate în considerarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 16/1995 sens în care a și depus la dosar corespondență purtată cu Primăria comunei Frecăței și Primăria comunei Marașu și extrase din Hotărâri ale Guvernului iar pe de altă parte A.D.S. arendator susține că în urma verificărilor sale a rezultat că, în perioada 28-30 august 2001, SC T.B.

SRL a omis să își Înregistreze contractul de arendă potrivit clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, sens în care a depus la dosar o adresă a Primăriei comune Frecăței care învederează că exemplarul original al contractului de arendă nr. 1/2001 nu se regăsește în arhiva Primăriei, și o adresă a Primăriei comunei Mărașu Afirmațiile și argumentele prezentate de către părțile litigante trebuie însă avute în vedere în contextul legii, cu respectarea normelor referitoare la ocrotirea unui interes general și la condițiile de valabilitate ale actului juridic. Reține că părțile au încheiat contractul de arendă în formă scrisă cerută de Legea nr. 16/1994 și că prin aceasta s-a respectat condiția cerută pentru valabilitatea înscrisului.

Prin decizia nr. 740/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) și (4) din Legea arendării nr. 16/1994, Curtea Constituțională a respins excepția invocată de către SC T.B. SRL dar a subliniat că prin derogare de la principiul consensualismului actului juridic civil, legiuitorul a prevăzut forma scrisă și înregistrarea actului alături de condițiile art. 948 C. civ., ca fiind condiții de validitate ale contractului de arendare și ca atare sancțiunea nerespectării acestor condiții la încheierea contractului este nulitatea absolută. Curtea de apel reține că înregistrarea convenției de arendare trebuie să se facă într-un anumit termen de la încheierea contractului părților și că nu a fost dovedită în cauză existența și corecta ținere a registrelor speciale de către secretarii Consiliilor locale pentru a-și putea găsi justificare pretențiile arendatorului A.D.S.

Din adresa nr. 693 din 6 martie 2007 emisă de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale reiese că la data întocmirii adresei nu exista încă un act normativ, emis de un organ al Administrației Publice Centrale care să reglementeze „registrul special pentru evidența contractelor de arendă”. Acest răspuns se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse la dosar de către apelantă și cu adresa nr. 965/2005 emisă de Primăria Comune Frecăței și adresa nr. 1918/2005 emisă de Primăria comunei Marașu pe a căror rază teritorială se află terenul ce face obiectul contractului de arendă nr. 1/2001. Reține și că adresa nr. 198 din 15 februarie 2006 a Primăriei Comunei Frecăței de care se prevalează A.D.S.

în susținerea pretențiilor sale este tot în sensul celor declarate de către apelantă deoarece amintita adresă face referire la un registru general de intrare-ieșire al Primăriei/Consiliului Local Frecăței iar nu la registrul special indicat În art. 6 alin. (1) din Legea nr. 16/1994. Din adresa nr. 495/2006 a Primăriei Comunei Marașu rezultă că există chiar o copie a contractului de arendă și a actelor adiționale la acesta în arhiva Primăriei. Din nici un înscris prezentat de către A.D.S. nu a reieșit că verificările efectuate de către arendator au privit registrele speciale pentru evidența contractelor de arendă. Mențiunile din Procesele verbale de constatare încheiate În anul 2005 de către A.D.S.

cu reprezentanții comunelor Mărașu și Frecăței referitoare la verificarea „registrelor speciale” sunt contradicție cu cele din adresa emisă În anul 2007 de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate al contractului de arendă nr. 1/2001 invocat de către arendatorul A.D.S. și anume faptul că nu pot fi date în arendă terenuri agricole aparținând proprietății publice Curtea de apel reține în cauză incidența dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin În administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și Înființarea A.D.S. din care rezultă că prevederile prezentei legi reglementează regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate În administrarea A.D.S.

Dispozițiile art. 4 din aceeași lege, enumără printre atribuțiile A.D.S. concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau privat al statului. Reține Curtea de apel și că Secțiunea a 3-a legii amintite mai sus este intitulată „Concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului și a activităților și serviciilor publice”. Potrivit art. 1413 C. civ., se chemă închiriere locațiunea edificiilor și aceea a mișcătoarelor, iar arendare, locațiunea fondurilor rurale. Astfel fiind, nu se poate reține nici că prin contractul de arendare nr. 1/2001 ar fi fost nesocotite dispozițiile constituționale referitoare la Închirierea bunurilor proprietate publică cum pretinde arendatorul A.D.S.

Acesta din urmă susține că „bunurile din proprietatea publică nu pot fi arendate” cu motivarea că în Constituție prin art. 135 (actual art. 136) se face referire numai la: administrare, concesionare, închiriere și dare în folosință gratuită a bunurilor proprietatea publică, fără a se folosi și cuvântul „arendare”. Așa cum s-a arătat mai sus dispozițiile constituționale referitoare la închirierea bunurilor proprietate publică a statului trebuie avute în vedere în considerarea prevederilor Codului Civil și în considerarea Legii nr. 16/1994 prin care contractul de arendă a primit o reglementare specială. În ceea ce privește pretenția arendatorului A.D.S. de a se constata nulitatea contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001 ca urmare a faptului că la data încheierii acestuia erau încă în vigoare prevederile ar.

4 din Legea arendării care făceau trimitere la sintagma „alte unități” (printre care se numără și A.D.S.) cărora la era interzis să dea în arendă terenuri cu destinație agricolă proprietate de stat, Curtea de apel retine următoarele: La data Încheierii contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001 intrase în vigoare Legea nr. 268/2001 prin care se reglementa statutul juridic al A.D.S. și regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă (cu înțelesul arătat de către legiuitor prin art. 2 alin. (1) din aceeași lege), proprietate publică sau privată a statului aflate în administrarea A.D.S. căruia i-au fost stabilite printre alte atribuții și cea privind studierea oportunității și încheierea de contracte de concesionare sau arendare a terenurilor cu destinație agricolă proprietate publică sau privată a statului.

Reiese că amintita lege conține norme derogatorii cu caracter special față de Legea arendării, fiind ulterioară acesteia și de imediată aplicare. De altfel, a fost atașată la dosar adresa A.D.S. cu nr. 31.163 din 1 februarie 2005 emisă către arendatul SC T.B. SRL Piatra Neamț prin care i se aduce la cunoștință acestuia faptul valabilității convenției părților cu nr. 1/2001 și împrejurarea că societatea și-a respectat până la data întocmirii adresei obligațiile asumate prin contract. În raport de cele reținute mai sus pretențiile arendatorului A.D.S. de constatare a nulității contractului de arendă cu nr. 1/2001 încheiat cu SC T.B. SRL apar ca fiind nefondate iar Curtea de apel, văzând și dispozițiile legale invocate în cauză și dispozițiile art. 296 C. proc.

civ., admis apelul și a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă A.D.S. ca neîntemeiată și a păstrat celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Împotriva deciziei Curții de apel a formulat recurs reclamanta care a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului promovat de SC T.B. SRL ca nefondat și, pe cale de consecință, să fie menținută Sentința comercială nr. 5718 din 25 aprilie 2007 ca temeinică și legală. În motivarea recursului recurenta a învederat că, instanța de apel, aplicând în mod discreționar principiul rolului activ și aplicând prevederile art. 129 C. proc. civ., a pronunțat o hotărâre criticabilă sub aspectul legalității.

Recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a următoarelor dispoziții legale: - art. 136 alin. (4) din Constituția in vigoare, respectiv art. 135 alin. (5) din Constituția în vigoare la data semnării contractului de arendă nr. 1 din 28 august 2001; - art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia; - art. 4 alin. (1) și (3) și art. 6 alin. (1) și (4) din Legea nr. 16/1994 a arendării; - art. 4 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin În administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea A.D.S.

De asemenea, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a încălcat Decizia Curții Constituționale nr. 740/2006, definitivă și general obligatorie, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) și (4) din Legea arendării nr. 16/1994, ar, astfel cum s-a statuat În doctrină nicio autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepția de neconstituționalitate a fost respinsă. Recurenta a mai susținut că, în cazul dedus judecății, încălcarea rolului activ constă în faptul că hotărârea se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate . În drept, recurenta a invocat art. 299 și urm. C. proc.

civ., art. 304 pct. 9, Constituția României, Decizia Curții Constituționale nr. 740/2006 (M. Of., nr. 8/05.01.2007), Legea nr. 213/1998, Legea nr. 16/1994, Legea nr. 268/2001 modificată. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta susține, în esență, că neînregistrarea în termen de 15 zile a contractului de arendă determina nulitatea lui absolută. O atare opinie nu rezista unei examinări aprofundate a textului legal, începând cu precizarea înțelesului termenilor utilizați și a relației dintre ei. Valabilitatea sau validitatea unui act juridic, deci și a unui contract, se definește ca o calitate a acestuia de a întruni toate condițiile și de a produce toate efectele prevăzute de lege.

În cazul anumitor contracte, denumite solemne, prin excepție de la principiul consensualismului care constituie regula în materie, consimțământul, pentru a avea eficienta juridica, trebuie sa fie exteriorizat într-o anumita forma, care, astfel, devine o condiție de validitate. Contractele solemne nu sunt, toate, contracte care trebuie încheiate prin act autentic. Pentru unele dintre ele, solemnitatea constă în necesitatea de a redacta un înscris, care poate la fel de bine să fie în formă autentică sau sub semnătură privată. În absenta înscrisului, actul nu are existenta legala. Este, fără îndoiala, cazul contractului de arendare, a cărui încheiere, în dreptul nostru, este guvernată de acest „formalism atenuat”.

Efectele juridice produse de un contract valid sunt limitate, în virtutea principiului relativității, la părțile între care s-a încheiat, în persoana cărora instituie drepturi si obligații. În ceea ce-i privește pe terți, respectivul contract nu le este opozabil (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodese potest), în sensul ca nu sunt ținuți sa ia act de existenta lui si, deci, nici sa își adapteze conduita, in consecința. Ori de cate ori, insa, pentru anumite rațiuni, cum ar fi constituirea sau transmiterea unor drepturi reale, care fiind drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes, contractul sau, mai exact spus, situația juridica pe care o creează, trebuie sa fie opozabila si terților, se impune îndeplinirea unor formalitatea de publicitate.

Se are in vedere, in acest sens, ca opozabilitatea unei anumite realități de facto sau de iure, este de neconceput fără ca, in prealabil, cel căruia i se opune sa fi avut posibilitatea sa ia cunoștintă de ea. Or, publicitatea este cea care asigura o asemenea posibilitate. În cazul contractului de arendare, aceasta se realizează pe calea înregistrării intr-un registru special ținut de secretarul consiliului local. Întrucât formalitatea înregistrării se cere îndeplinita după încheierea contractului, așa dar, post factum, ea nu are nici o influenta asupra validității respectivului contract, care există si se menține independent de înregistrarea sa. Deci, chiar daca aceasta formalitate nu este îndeplinita, contractul de arendare continua să-și producă efectele între părți, dar situația juridica în derulare nu este opozabila terțelor persoane care sunt îndreptățit s-o ignore.

Așa fiind, sintagma „sunt valabile si opozabile numai contractele de arendare încheiate in scris si înregistrate ..” nu trebuie înțeleasa in sensul ca atât valabilitatea cat si opozabilitatea unui atare contract, cumulate, sunt condiționate de încheierea in scris si înregistrarea lui, de asemenea, cumulate, ci in acela ca, independent una de alta, valabilitatea este dependenta de întocmirea unui înscris, iar opozabilitatea de înregistrarea acestuia.

Lipsa de rigoare in redactarea prevederilor legale nu își găsește expresie doar in carenta semnalata, ci si in inadvertenta dintre alin. (1) si (2) ale art. 6 din lege; astfel, daca primul alineat impune redactarea contractului in trei exemplare, dintre care doua pentru părți si unul pentru a fi depus la consiliul local in a cărui raza teritoriala se afla bunurile arendate, alineatul al doilea prevede ca, in situația in care acestea sunt situate pe raza teritoriala a mai multor consilii locale, la fiecare dintre ele trebuie depus cate un exemplar din contract. Evident ca, intr-o atare ipoteza, prevederea din alin. (1) trebuie amendata, contractul urmând a fi întocmit intr-un număr de exemplare suficient.

În condițiile in care cererea de constatare a nulității absolute a contractului de arendare, fusese formulata la un moment la care contractul fusese înregistrat, s-a susținut si se susține de câtre A.D.S., ca, in afara formei scrise, valabilitatea contractului de arendare este îndeplinirea acesteia in interiorul termenului de 15 zile de la încheiere. Printr-o interpretare pro causa, termenul de recomandare, prevăzut de lege, având ca finalitate urgentarea înregistrării contractului a fost transformat intr-un termen imperativ. Termenul de 15 zile nu poate fi decât un termen de recomandare si nu unul de decădere, intenția legiuitorului fiind ca părțile sa îndeplinească si formalitatea înregistrării înainte de a trece la executarea contractului.

Nu exista, practic, nici o rațiune in considerarea căreia legiuitorul sa sancționeze cu nulitatea absoluta un contract încheiat cu respectarea exigențelor legale, doar pentru ca nu a fost înregistrat in termen de 15 zile de la încheiere. Este evident ca interesul public care, in accepțiunea pe care recurenta i-o conferă in cererea reconvenționala „înseamnă conservarea si îmbunătățirea calității solului, a apelor de suprafața si a celor subterane, corespunzător destinației si categoriei de folosința, conservarea patrimoniului natural, realizarea obiectivelor si programelor naționale in domeniul agriculturii, in condițiile respectării tuturor normelor legale in vigoare”, nu poate oferi o asemenea rațiune.

Nu o poate oferi, întrucât este de neconceput ca obiectivele majore menționate ar putea fi puse in pericol de neînregistrarea contractului in interiorul termenului prevăzut de lege si absurd sa consideri ca unica soluție pentru evitarea acestui risc o constituie nulitatea sa absoluta.

Mai mult decât atât, daca de înregistrare depindea însăși valabilitatea contractului de arendare, așa cum se pretinde, nu se poate explica cum, fata de semnificația esențiala a acestei formalități, a fost posibil ca autoritățile centrale sa fi rămas in pasivitate o perioada atât de îndelungata, fără să depună nici o diligență pentru organizarea registrului special destinat acestor înregistrări, prevăzut de lege; or, este ceea ce rezulta din adresa nr. 693 din 6 martie 2007 a Ministerului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale - Cabinetul Ministrului, potrivit căreia, „la data prezentei nu exista un act normativ emis de un organ al Administrației Publice Centrale care sa reglementeze registrul Special pentru evidenta contractelor de arenda”.

Si din acest punct de vedere, teza recurente este neconvingătoare. Nulitatea nu constituie o stare organica, ci o sancțiune constând in invalidarea unui act viciat ca urmare a încălcării unor dispoziții legale imperative. Ea nu este incompatibila de plano cu principiul salvgardării actelor juridice. Așa fiind, chiar in ipoteza unei nulități absolute, efectul distructiv al acesteia poate fi prevenit, daca condiția de validitate nesocotita este îndeplinita, realizându-se, astfel, o restabilire subsecventa a legalității si, drept urmare, o asanare a nulității, mai înainte de constatarea sa prin hotărâre judecătorească.

Confruntata cu un asemenea risc, decurgând din invocarea nulității absolute a contractului de arendare, la un moment când exigenta înregistrării fusese satisfăcuta, reclamanta A.D.S., pentru a evita o eventuala asanare a nulității, a interes sa o facă sa depindă de neînregistrarea contractului in interiorul termenului de 15 zile, transformat pentru rațiuni pro causa, din termen de recomandare, in termen imperativ. Nulitatea a devenit astfel ireversibila, înainte de constatarea sa pe cale judecătorească, fiind sustrasa oricărei eventuale asanări, contrar principiului salvgardării actelor juridice. În argumentarea pretinsei nulități absolute a contractului de arendare recurenta invoca, alături de neînregistrarea acestuia in termen de 15 zile de la încheiere si apartenența terenului, obiect al contractului de arendare la proprietatea publica a statului, ceea ce ar constitui un impediment peremptoriu la arendarea sa.

Chiar admițând ca, în materia nulității absolute, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu constituie un fine de neprimire a acțiunii in constatare a unei asemenea nulități, reaua credința a A.D.S. este evidenta, fiind ilustrata nu doar de împrejurarea ca a încheiat un contract despre care pretinde ca este lovit de nulitate, deși a știut sau ar fi trebuit sa știe ca astfel inculca o serie de dispoziții legale imperative, ci, si de perioada îndelungata de timp in care a permis ca acesta sa-si producă efectele, fără sa intervină, cu toate ca, a fortiori, ar fi avut posibilitatea sa ia cunoștință de nelegalitatea sa. În opinia recurentei-reclamante, contractul de arendare contravine art. 136 alin. (4) din Constituție potrivit căruia, „bunurile proprietate publica sunt inalienabile.

In condițiile legii organice, ele pot fi .. concesionate ori închiriate”. Omisiunea din text a arendării, se considera, are semnificația prohibirii acesteia. O asemenea susținere nu poate fi însușita întrucât se întemeiază pe o interpretare strict formala si restrictiva a normei constituționale, fără sa ofere nici o explicație logica si credibila a pretinsei opțiuni a legiuitorului constituant, căreia i se conferă un caracter arbitrar; devine, astfel, de neînțeles de ce închirierea, așadar, locațiunea construcțiilor si a bunurilor imobile, in accepțiunea art. 1413 C. civ., aflate in proprietate publica, ar fi permisa, in schimb, arendarea, adică locațiunea bunurilor agricole, in primul rând, terenuri, in termenii aceluiași text, de asemenea, proprietate publica, ar fi prohibita.

Ca nu acesta este interesul art. 136 alin. (4) din Constituție rezulta per a contrario din prevederile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin in administrare terenuri in proprietate publica si privata cu destinație agricola si înființarea A.D.S. Potrivit art. 1 lit. c), legea menționata reglementează "administrarea societăților comerciale si regimul concesionarii sau arendării terenurilor proprietate publica si privata a statului, aflate in exploatarea acestora." De asemenea, art. 4 consacrat atribuțiilor A.D.S., include printre ele, la lit. d) „concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricola aparținând domeniului public sau privat al statului, aflate in exploatarea societăților naționale, a institutelor si stațiunilor de cercetare si producție agricolă si a unităților de învățământ agricol si silvic”.

Consacrarea in terminis, in articolele din Legea nr. 268/2001 reproduse, a posibilității de arendare a terenurilor proprietatea publica a statului, vine in contradicție cu interpretarea art. 136 alin. (4) din Constituție, susținuta de recurenta. In condițiile in care, insa, orice lege, pana la constatarea neconstituționalității sale, prin decizie a Curții Constituționale, beneficiază de prezumția de constituționalitate, se impune concluzia ca, in realitate, contradicția este numai aparenta, omisiunea arendării din cuprinsul textului constituțional nefiind de natura sa impună concluzia ca, astfel, s-a intenționat prohibirea acesteia. Mai mult decât atât, încheierea contractului de arendare in cauza a avut loc la 28 august 2001, așadar, sub imperiul Legii nr. 268/2001, ale cărei prevederi, la care ne-am referit in cele ce preceda, lipsesc de temei susținerea A.D.S.

referitoare la nulitatea absoluta a contractului, ca urmare a apartenenței terenului arendat la domeniul public. Așa fiind, Decizia nr. 493 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, este la adăpost de orice critici de nelegalitate, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului A.D.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 493 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 28 mai 2008.