ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2764/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30 ianuarie 2007, pe rolul Tribunalul Călărași, reclamantul F.N., prin mandatar F.F.B. a formulat cerere de repunere în termen și contestație împotriva dispoziției nr. 2650 din 8 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Călărași, solicitând desființarea dispoziției atacate, admiterea notificării din 30 iulie 2001 și obligarea Primăriei Călărași la restituirea imobilului revendicat sau la plata despăgubirilor bănești actualizate.

Prin sentința civilă nr. 813/ F din 12 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Călărași a fost admisă cererea de repunere în termen și respinsă contestația formulată de reclamant împotriva Dispoziției nr. 2650 din 08 iulie 2005. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la cererea de repunere în termenul de formulare a contestației că se impune admiterea acesteia deoarece, Dispoziția nr. 2650 din 08 iulie 2005 nu a fost comunicată primului mandatar al reclamantului, fiind restituită către emitent cu mențiunea destinatar necunoscut. Cu privire la contestația formulată împotriva dispoziției nr. 2650 din 08 iulie 2005, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada cu înscrisuri privind identificarea imobilului a cărui restituire în natură se solicită, astfel cum prevăd dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au declarat apel reclamantul F.N. și pârâta Primăria Municipiului Călărași prin Primar. În motivarea apelului, declarat de reclamant, s-a arătat că imobilul ce face obiectul notificării este situat în Călărași, și a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la numita S.F., autoarea reclamantului, că prin certificatele de moștenitor și-a dovedit calitatea procesuală activă, iar prin adresele instituțiilor statului a fost identificat imobilul ce face obiectul notificării. Primăria Municipiului Călărași prin Primar, în motivarea apelului declarat a arătat că în mod greșit a fost admisă cererea de repunere în termenul de formulare a contestației, în condițiile în care notificarea a fost comunicată reclamantului la data de 13 iulie 2005, pe adresa numitei H.D.M.

și că returnarea comunicării cu mențiunea destinatar necunoscut, este rezultatul culpei reclamantului, care nu a indicat adresa corectă. Prin Decizia nr. 287/ A din 22 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria Municipiului Călărași și s-a admis apelul formulat de F.N. În consecință s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis contestația împotriva dispoziției nr. 2650 din 08 iulie 2005 și a fost obligată pârâta Primăria Municipiului Călărași prin Primar să emită dispoziție, prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului, în cuantum de 449.579 lei. Prin aceiași decizie s-au menținut dispozițiile sentinței cu privire la admiterea cererii de repunere în termenul de formulare a contestației.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Călărași prin Primar care a vizat exclusiv soluția de admitere a cererii de repunere în termenul de formulare a contestației. Prima instanță a soluționat corect această cerere deoarece nici reclamantului, nici mandatarului acestuia nu le-a fost comunicată dispoziția contestată, aspect ce rezultă chiar din actele dosarului format ca urmare a notificării reclamantului. Pârâta Primăria Municipiului Călărași prin Primar recunoaște chiar în motivele de apel că plicul ce conținea dispoziția atacată, a fost restituit către emitent, cu mențiunea că la adresa de comunicare destinatarul este necunoscut situație în care singura soluție posibilă era aceea de admitere a cererii de repunere în termen, formulată de reclamant.

În privința apelului formulat de reclamant care a criticat soluția dată pe fondului cauzei s-au reținut următoarele: Reclamantul F.N., în calitate de fiu, alături de F.M. în calitate de soț supraviețuitor sunt succesorii defunctei F.S. așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 226 din 13 februarie 1992 iar din certificatul de moștenitor nr. 63 din 11 decembrie 1995 rezultă că F.N. este unicul moștenitor al defunctului F.M. Reclamantul F.N. la data de 30 iulie 2001, în calitate de unic moștenitor al autoarei sale F.S. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului situat în Municipiul Călărași. Cu privire la imobilul revendicat s-a reținut că din certificatul nr. C-166 din 11 iulie 1991 eliberat de Filiala Arhivelor Statului-Călărași rezultă că acesta a fost naționalizat de la autoarea reclamantului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția nr. 2758 din anexa la decret.

S-a mai reținut că, imobilul în suprafață de 871,31 mp este în prezent ocupat de clădirea ce constituie noul sediu al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, (edificată în mod legal conform autorizației de nr. 369 din 27 septembrie 1996). Față de cele arătate, s-a constatat că soluția de respingere a notificării reclamanului este nelegală, deoarece s-a dovedit că acesta este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, că pe terenul preluat abuziv se află o construcție nouă autorizată, că restituirea în natură nu este posibilă și că apelantul-reclamant era îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri pe care de altfel acestea le-a și solicitat în mod expres pe parcursul procesului.

S-a mai reținut că instanța de fond trebuia să observe că dispoziția contestată este emisă la data de 8 iulie 2005 și că potrivit Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, pârâta Primăria Municipiului Călărași a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: În mod greșit, reclamantul a fost repus în termenul de formulare a contestației, deoarece dispoziția a fost comunicată reclamantului la adresa indicată de acesta în notificare și trebuia reținută culpa acestuia pentru faptul că nu a adus la cunoștință pârâtei schimbarea domiciliului ales, precum și în depunerea contestației peste termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că în mod nelegal a fost obligată să emită o dispoziție prin care să acorde reclamantului, măsuri reparatorii prin echivalent, în sumă de 449.579 lei, deoarece „notificarea nu era valabil formulată și reclamantul nu a făcut dovada identificării imobilului solicitat". Recurenta a mai susținut și că Legea nr. 10/2001 republicată nu mai prevede acordarea de despăgubiri bănești, că procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și că valoarea terenurilor care nu pot fi restituite în natură se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, respectiv, anul 2005. Intimatul reclamant a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul declarat de pârâtă va fi admis pentru următoarele considerente: Recurenta pârâtă prin motivele de recurs a invocat, pe de o parte, faptul că instanța de apel a reținut greșit că reclamantul a formulat în termen contestația împotriva deciziei emisă în soluționarea notificării formulate de acesta și că nu a dovedit identificarea imobilului revendicat iar pe de altă parte, că în mod greșit a fost obligată la emiterea unei decizii prin care să acorde despăgubiri reclamantului deoarece prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele care intră sub incidența ei în Titlul VII din lege. Criticile referitoare la nerespectare termenului de formulare a contestației, precum și cele care se referă la neidentificarea imobilului solicitat nu pot fi analizate, deoarece acestea țin de situația de fapt.

Astfel,câtă vreme a reținut din probele administrate că dispoziția atacată nu a fost comunicată reclamantului,în mod legal curtea de apel a considerat contestația ca fiind formulată în termenul legal. De asemenea, cu privire la imobilul în litigiu, a reținut tot ca situație de fapt că, imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că în prezent este ocupat de clădirea ce constituie noul sediu al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

În ceea ce privește critica referitoare la nelegala obligare la emiterea unei decizi prin care recurenta să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului, recursul va fi admis pentru următoarele considerente: Prin art. 16 alin. (1) din Cap.V, Tidul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În alin. (2) din același articol se menționează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispozițiilor, ori, după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziții sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate și care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor (conform alin. (2)). Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005", nu pot fi înțelese decât cele pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul lor, neatacate în instanță, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării, Ca atare, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestație, nu pot fi trimise direct Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul legalității și temeiniciei.

Notificarea reclamantului a fost soluționată la 8 iulie 2005, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 iar la data intrării în vigoare a acestei legi (26 iulie 2005) dispoziția prin care a fost respinsă notificarea reclamantului era contestată pe rolul instanței judecătorești. Față de cele menționate mai sus, referitor la inaplicabilitatea art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza plenitudinii de competență, instanța avea posibilitatea și obligația, la cererea părții, de a evalua limitele despăgubirilor cuvenite reclamantului, care i se vor acorda în condițiile legii speciale de stabilire și plată, sens în care a decis și instanța de apel.

Pe de altă parte, în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, dispozițiilor art. 36 alin. (3) prevăd că „în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost aprobată sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deținătoare sau, după caz, primăria va transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au sediul". Prin urmare, primăria nu putea fi obligată direct la plata despăgubirilor către reclamant nici în vechea reglementare a legii, deoarece nu exista dispoziție legale în acest sens, această obligație revenind prefecturii.

Din analiza acestor texte de lege, rezultă că recurenta nu are competență legală de „a acorda despăgubiri", ci doar de a propune acordarea acestora în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Cât privește critica referitoare la stabilirea valorii terenului imposibil de restituit în natură, aceasta nu poate fi primită, din moment ce recurenta deși a beneficiat de un termen special acordat la 18 martie 2010 pentru a lua cunoștință de conținutul raportului de expertiză, nu a înțeles să formuleze obiecțiuni.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi admis, în sensul că se va modifica în parte decizia recurată, doar în ceea ce privește obligarea recurentei-pârâte la emiterea unei dispoziții prin care să propună acordarea către reclamant de măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare sumei de 449.579 lei, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Călărași prin primar, împotriva Deciziei nr. 287/ A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că, obligă pe pârâtă la emiterea unei dispoziții prin care să propună acordarea către reclamant de măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare sumei de 449.579 lei, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.