ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2086/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2086/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10

septembrie 2007 pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, înregistrată sub

nr. 2537/116/2007, numiții R.G. și R.C. au formulat contestație împotriva

Dispoziției nr. 4020/09 august 2007 emisă de primarul municipiului Călărași,

solicitând anularea acesteia și obligarea la restituirea în natură a terenului

de 380 m.p. și în echivalent a valorii construcțiilor expropriate (în suprafață

de 219,03 m.p.), ca urmare a preluării abuzive a imobilului situat în Călărași,

str. F. nr.

116

(fostă

V. nr. 90)

,

județul Călărași, conform art. 11 alin. (2), (4) și (6) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea

contestației, contestatorii au arătat că prin dispoziția contestată li s-a

soluționat Notificarea nr. 1284 din 13 noiembrie 2001 prin care autoarea lor

E.V. a solicitat restituirea acestui imobil în baza Legii nr. 10/2001,

notificare respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate la data preluării abuzive de către stat a imobilului.

Se mai arată că

imobilul a aparținut soților A.E., decedat în anul 1938, și S.E., decedată la

01 mai 1974.

Prin Sentința civilă

nr. 1380 din 03 octombrie 2008, Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins

ca neîntemeiată contestația, confirmându-se concluzia unității deținătoare a

nedovedirii dreptului de proprietate.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamanți, prin

Decizia nr. 62A din 19 martie 2009, a admis calea de atac, a schimbat sentința

în tot în sensul admiterii contestației și anulării Dispoziției nr. 4020 din 9

august 2007; drept urmare intimatul a fost obligat să înainteze notificarea și

actele anexă ale contestatorilor secretariatului Comisiei Centrale pentru

stabilirea despăgubirilor împreună cu propunerea de acordare de despăgubiri

pentru imobilul situat în str. F. nr. 116, municipiul Călărași, județul

Călărași, respectiv pentru 380 m.p. teren, ca și pentru construcția ce s-a

aflat pe acesta în suprafață construită desfășurată de 219 m.p., care a fost

demolată pentru motivele ce urmează.

Notificarea a fost

adresată Primăriei Municipiului Călărași în termen legal de numita E.V.,

apelanții contestatori fiind legatarii universali ai acesteia conform

Certificatului de moștenitor nr. 186 din 29 august 2001 eliberat Societatea

civilă M., emis în baza testamentului, care au continuat demersul de restituire

inițiat de autoarea lor.

Imobilul pentru care

s-au solicitat măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost

dobândit de E.A. prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 787 din 10

iulie 1919 de la numitul R.P., fiind situat la momentul încheierii contractului

pe str. V. nr. 90, municipiul Călărași.

E.A. (decedat la 13

iulie 1938) a fost căsătorit cu E.S., iar E.V. a fost fiica acestora, astfel

cum reiese din certificatul de naștere al celei din urmă.

La fila 10 dosar fond

se regăsește procesul-verbal din 22 iunie 1949 de predare a imobilului din str.

F. nr. 108, încheiat între R.S. și Organizația P., în executarea unui contract

de închiriere încheiat între prima, menționată în calitate de proprietar, și

Organizație, în calitate de chiriaș, acesta fiind momentul indicat de titulara

notificării ca cel al pierderii posesiei asupra imobilului.

La momentul decesului

lui E.A. în anul 1938, calitatea de moștenitoare a acestuia (în absența unui

testament) nu putea fi recunoscută decât în favoarea fiicei sale, E.V.,

descendent de gradul I, din clasa I de moștenitori legali, conform art. 669 C.

civ., întrucât Legea nr. 319/1944, care recunoștea calitatea de moștenitor și

în favoarea soțului supraviețuitor (E.S.), în concurs cu oricare dintre clasele

de moștenitori legali, este un act normativ ulterior, care nu ar fi putut să

retroactiveze.

Prin urmare, la

momentul anului 1938, data deschiderii succesiunii proprietarului imobilului

lui E.A. din str. V. nr. 90 (ulterior, str. F. nr. 108, și mai târziu, str. F.

nr. 116), proprietară a imobilului era fiica acestuia, E.V. (care, născută

fiind în anul 1914, la data respectivă avea 24 de ani), iar aceasta, prin

formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă nu face dovada

dezbaterii succesiunii tatălui său, are calitatea de persoană îndreptățită în

sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a

operat repunerea de drept în termenul de opțiune succesorală, conform art. 4

alin. (3) teza finală, din același act normativ. Această concluzie se

coroborează și cu o altă probă indirectă depusă în dosarul de fond, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare de încheiat de S.N.F. și S.N.M., în calitate de

vânzătoare și soții B.C. și P., în calitate de cumpărători, având ca obiect

imobilul din str. F. nr. 110, în clauzele căruia s-a menționat ca vecinătate la

apus proprietatea V.E., acest contract fiind încheiat în 1955.

Contestatorii nu au

făcut dovada prin vreun înscris administrat în cauză și nici autoarea lor,

E.V., titulara notificării, nu a făcut o astfel de susținere, în sensul că E.A.

ar fi lăsat un testament fie în favoarea soției sale E.S., fie în favoarea

acesteia și a fiicei sale, E.V., astfel ca să se impună verificarea situației

eventualei cote sau proprietăți dobândite și de acesta asupra imobilului ori

numai de aceasta; cu atât mai puțin, nu s-a făcut susținerea sau dovada

testării în favoarea unui terț.

Așa fiind, apare

lipsită de relevanță identitatea dintre E.S. și R.S., care este de altfel

dovedită în cauză, prin coroborarea înscrisurilor din dosarul de fond cu cele

noi depuse în apel.

Astfel, în partajul

de ascendent aut. sub nr. 3388 din 1 octombrie 1947 la grefa Tribunalului

Ialomița, R.V. (cel cu care au susținut că s-a recăsătorit văduva lui E.A., a

căror fiică a fost E.V.) o denumea pe E.V., fiica sa, căreia i-a constituit un

lot de 20 de ha, iar fiului său, V.R., de asemenea 20 ha sau 40 de pogoane.

De aici, aplicându-se

o prezumție simplă, conform art. 1203 C. civ., rezultă că întrucât E.V. era,

conform certificatului de naștere, fiica lui E.A. și E.S., iar la momentul

anului 1947 (data partajului de ascendent) R.V. o numea "fiica sa",

rezultă că soția lui R.V. nu putea fi decât R.S., decedată la 1 mai 1974, fostă

E.S., mama E.V.

Din certificatul de

deces a numitei R.S. (eveniment întâmplat la 1 mai 1974), reiese că părinții

acesteia au fost P.R. (vânzătorul imobilului către E.A.) și P.Ș., ceea ce este

în sensul celor susținute de apelanții contestatori că E.A. a fost ginerele lui

P.R.

Față de cele mai sus

reținute reiese că în mod nereal a fost menționată în procesul-verbal de

predare din 22 iunie 1949 R.S., în calitate de proprietară a imobilului

închiriat, chiar dacă avea calitatea de soție supraviețuitoare a proprietarului

inițial al imobilului și de mamă a lui E.V., adevăratul și unicul proprietar al

imobilului, ca urmare a devoluțiunii succesorale care, la epoca respectivă,

opera doar conform Codului civil, până la adoptarea Legii nr. 319/1944.

Curtea a apreciat pe

baza celor anterior reținute că preluarea imobilului se încadrează la ipoteza

art. 2 lit. i) (fără titlu valabil), întrucât aplicarea Decretului nr. 111/1951

nu era opozabilă proprietarei, însuși actul normativ de preluare nefiind

conform Constituției în vigoare la acel moment (Constituția din 1948),

tratatelor internaționale la care România era parte (care garantau dreptul de

proprietate) și legilor în vigoare la data preluării de către stat (art. 480,

481 C. civ.), conform criteriilor decurgând din art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998.

Potrivit principiilor

instituite prin legea de reparație, enunțate chiar prin art. 1 alin. (1), vocația

prioritară a persoanelor îndreptățite este de a obține restituirea în natură.

Însă, din raportul de

expertiză care a și identificat terenul stabilind și suprafața acestuia (380

m.p.), conform vecinătăților din titlul de proprietate, se constată că restituirea

în natură nu este posibilă deoarece pe acesta se găsesc: o alee de acces

pietonal din beton care ocupă o suprafață de 44,35 m.p., construcții subterane

- canal termic executat din beton armat care ocupă o suprafață construită de

54,08 m.p. (la acel moment fiind funcțională o conductă de apă rece) și, pe de

altă parte, și o conductă de gaze cu un diametru de 110 mm care străbate

suprafața de teren în litigiu pe o lungime de 21,57 m.l. (subteran și

suprateran), conform schiței.

Despăgubirile se acordă

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora,

la propunerea motivată a unității învestite cu soluționarea notificării, în

aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată,

urmare a admiterii apelului în baza art. 296 C. proc. civ. și a schimbării în

tot a sentinței apelate.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., criticând-o pentru considerentele ce se vor arăta.

Instanța de apel, în

pofida dispozițiilor art. 10 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, a

apreciat greșit că terenul nu poate fi restituit în natură pentru că este

afectat de utilități publice, omițând să analizeze dacă acestea afectează în

întregime cei 380 m.p.

Aceste aspecte puteau

fi clarificate prin administrarea unei noi expertize, probă ce a fost respinsă

nejustificat.

Și în baza expertizei

întocmite se putea stabili că: aleea de acces pietonal poate fi redirecționată;

conducta de apă care se află prin canalul termic nu mai este necesară și că

funcționalitatea conductei de gaz nu afectează întregul teren. Totodată, având

în vedere că traseul conductei de gaz, cât și cel al conductei de apă

traversează terenul pe mijlocul lui, rezultă că restul terenului, pe o parte și

pe alta, este liber și poate fi restituit în natură.

Terenul poate fi

restituit în natură și pentru că D.S. - Direcția regională est arată că traseul

conductei de gaz poate fi schimbat pe cheltuiala solicitantului.

Primăria municipiului

Călărași, prin întâmpinarea formulată conform dispozițiilor art. 308 alin. (2)

C. proc. civ., solicită respingerea recursului întrucât terenul este afectat de

amenajări de utilitate publică.

Analizând decizia

prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a

dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat

al recursului pentru argumentele ce succed:

Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 instituie la art. 1 alin. (1) principiul prevalenței

restituirii în natură a imobilelor ce cad sub incidența acestei legi de

reparație.

Acest principiu nu

este aplicabil în situația în care terenul preluat abuziv este afectat de

servituți legale ori de alte amenajări de utilitate publică.

Recurenții invocă

greșit respingerea probei cu expertiză, critică ce poate reprezenta motiv de

netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 304

alin. (1) C. proc. civ.

Respingerea unei

cereri de administrare a unei noi probe nu putea fi analizată nici în vechea

configurație a art. 304 la pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000, aprobat prin Legea nr. 219/2005, deoarece se referă la

grava greșeală de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate.

Înalta Curte constată

că legea a fost corect aplicată unei situații de fapt pe deplin stabilite în

sensul că terenul, identificat prin raportul de expertiză, este afectat de

utilități publice constând în alee de acces pietonal, construcții subterane,

conductă de apă rece și o conductă de gaze cu un diametrul de 110 mm și, ca

atare, nu poate fi restituit în natură.

Susținerea

recurenților în sensul că societatea de distribuție a gazelor permite schimbarea

traseului conductei este reală, dar sunt omise aspecte esențiale ale aceste

posibilități: acordul proprietarilor sau deținătorilor legali ai instalațiilor

de gaze și ai terenului de pe traseul unde urmează să fie modificată conducta

existentă, precum și cel al autorităților competente solicitate prin

certificatul de urbanism. În lipsa acestor acorduri nu se poate vorbi de faptul

că terenul este restituibil în natură.

Cum noțiunea de teren

liber nu semnifică faptul că trebuie restituită în natură orice suprafață de

teren ce nu are amenajări ori construcții supraterane ori subterane, ci se

referă la suprafețele de teren pe care nu se află lucrări ori amenajări de

utilitate publică ce ocupă funcțional întregul teren, dispozițiile aplicabile

cauzei sunt și cele reținute în apel, și anume art. 10 alin. (2), (8) și (9)

din legea de reparație, și anume acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanții R.G. și R.C. și de pârâta Primăria municipiului

Călărași împotriva Deciziei nr. 62 A din 19 martie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2010.

Procesat

de GGC - AZ