ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 749 din 18 aprilie 2008,

Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea reclamantei S.A., a anulat în

parte dispoziția 4105 din 15 august 2007 emisă de Primăria Călărași cu privire

la cuantificarea compensării prin echivalent, în sensul că a constatat că

valoarea terenului expropriat în suprafață de 500 mp este de 201.720 lei, iar

valoarea terenului acordat în echivalent, situat în tarlaua 61, zona sere, DN3B,

este de 135.540 lei, rămânând o diferență în echivalent neacoperită de 66.180

lei; a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind acordarea unui teren

pentru diferența de valoare în echivalent neacoperită prin aceeași dispoziție,

precum și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000

milioane lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada de neacordare a

drepturilor de proprietate ca nedovedit.

In considerente s-a reținut că

reclamanta S.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției

nr. 4105 din 15 august 2007 emisă de Primăria municipiului Călărași, cu

obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 milioane lei despăgubire

reparatorie pentru perioada de neacordare a drepturilor de proprietate.

În motivarea cererii, a arătat că

împreună cu tatăl său - P.M. și fratele său - M.P., a solicitat restituirea imobilului

compus din teren în suprafață de 500 mp, situat în Călărași, expropriat, în

echivalent, fostă proprietate a lui P.M. și a soției decedate a acestuia, P.S.,

prin dispoziția contestată fiindu-le acordată în echivalent suprafața de 1000

mp delimitată conform aceleiași dispoziții.

Reclamanta a apreciat că echivalarea

o prejudiciază, în sensul că valoarea celor două terenuri, cel expropriat și

cel restituit în echivalent, nu este egală, primul având o valoare mai mare,

astfel încât ar fi fost îndreptățită la restituirea unei suprafețe de

aproximativ 2000 mp în echivalent.

Pentru a pronunța soluția,

tribunalul a reținut că, deși pârâta a admis cererea reclamantei și a dispus,

în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea în echivalent, conform expertizei

administrată în cauză, s-a dovedit că echivalarea valorică a celor două

terenuri nu este egală, rezultând o diferență neacoperită de 66.180 lei,

apreciind că pârâta emitentă a dispoziției trebuie să urmeze procedura

prevăzută de lege pentru a stabili, cu acordul petenților, care sunt

posibilitățile de restituire, în completarea valorii în echivalent, acest

aspect neputând fi atributul judecătorului, părțile având la dispoziție o altă

procedură legală.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanta și pârâta.

Prin apelul formulat, reclamanta a

solicitat acordarea unui teren în completarea prin echivalent a valorii de

66.180 lei, a apreciat valoarea actuală a terenului expropriat la suma de

300.000 lei, iar cu referire la terenul acordat prin dispoziția contestată,

arată că acesta este total impracticabil, fiind presărat cu rămășițe de beton

de la stâlpii fostelor sere și nu se ridică la valoarea indicată în expertiză.

A mai solicitat plata de despăgubiri

pentru nepunerea în posesie la timp, urmând a se stabili valoarea acestora,

precum și obligarea actualului deținător al terenului la încheierea

contractului de închiriere cu adevăratul proprietar.

Primăria municipiului Călărași, în

dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că reclamanta contestă în mod

nejustificat suprafața de teren atribuită în compensare, în raport de

împrejurarea ca s-au restituit 500 mp în plus față de suprafața rezultată din

adresa nr. 2707 din 20 mai 1984, iar diferența de valoare constatată prin

raportul de expertiză, între terenul expropriat și cel acordat în echivalent,

este nejustificat de mare.

Prin decizia civilă nr. 291 din 2

aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca

nefondat apelul reclamantei arătând că, pe de o parte, reclamanta nici nu a

contestat raportul de expertiză și nici nu a solicitat efectuarea unei noi

evaluări, iar pe de altă parte, cererea de obligare a deținătorului terenului

de a încheia contract de închiriere direct cu reclamanta este o cerere nou

formulată în apel, ce nu poate fi primită în raport de dispozițiile art. 294 C.

proc. civ.

În ceea ce privește apelul Primăriei

municipiului Călărași, instanța l-a apreciat ca tardiv.

Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia civilă nr. 162 din 15 ianuarie 2010 a admis recursul pârâtei, a

constatat că apelul acesteia a fost depus în termenul legal și a trimis cauza

spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Rejudecând după casare, Curtea de

Apel București, prin decizia civilă nr. 244 A din 30 martie 2010 a respins

apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Călărași.

In motivarea deciziei s-a reținut că

pentru evaluarea terenului expropriat de la autorii reclamantei s-au efectuat

două rapoarte de expertiză. Primul dintre ele, efectuat în cursul anului 2007 a stabilit valoarea terenului la suma de 188.000, iar cel de-al doilea, din anul 2008 în funcție

de evoluția prețurilor pe piața imobiliară, a stabilit valoarea de piață la

suma de 201.720 lei. Cel de-al doilea raport a concluzionat și că terenul acordat

în compensare are o valoare de 135.540 lei.

Instanța a conchis că după

efectuarea celui de-al doilea raport de expertiză, care a avut în vedere toate

condițiile economice, juridice și politice de la data întocmiri sale, primul

raport își pierde valabilitatea. De asemenea, prima instanță a acordat corect

diferența de preț dintre terenul expropriat și cel acordat în compensare în

sumă de 66.180 lei.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs reclamanta și pârâta.

In motivarea recursului, reclamanta S.A.

își manifestă nemulțumirea față de modul în care s-au desfășurat ședințele de

judecată în faza apelului și solicită obligarea pârâtei la acoperirea

prejudiciului suferit prin tergiversarea recunoașterii dreptului de

proprietate, prejudiciu estimat la suma de 600.000 lei.

Pârâta Primăria municipiului

Călărași a reiterat motivele de apel, respectiv că există o neconcordanță între

valoarea terenului expropriat individualizată prin rapoartele de expertiză

efectuate în cauză.

Recurenții nu au indicat temeiurile

juridice ale recursurilor, însă analiza criticilor formulate permite încadrarea

acestora în punctul 9 al art. 304 C. proc. civ.

Recursurile nu sunt fondate.

Având în vedere concluziile

expertizei de evaluare a terenului expropriat, efectuată în anul 2008, instanța

de apel, care a confirmat soluția inițială, a conchis corect că valoarea reală

a imobilului, în funcție de evoluția prețurilor de la momentul respectiv, este

aceea de 201.720 lei, iar obligarea pârâtei la acordarea diferenței neacoperite

de 66.180 lei se înscrie exigențelor art.1 din Primul Protocol adițional al

Convenției Europene potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea

bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

dreptului internațional.

Este nereală susținerea recurentei

pârâte potrivit căreia ar fi trebuit avută în vedere valoarea stabilită în

primul raport de expertiză, respectiv aceea de 188.000 lei.

In mod legal instanța a omologat

valoarea din cel de-al doilea raport de expertiză. La stabilirea acestei valori

s-au avut în vedere toate condițiile existente la acea dată și, ca atare, în

funcție de fluctuația prețurilor pe piața imobiliară, valoarea imobilului din

primul raport de expertiză și-a pierdut valabilitatea.

In ceea ce privește recursul reclamantei

este de precizat că Legea 10/2001 nu prevede aplicarea vreunei sancțiuni

unităților deținătoare ale imobilelor ce intră în sfera sa de aplicare pentru

tergiversarea acordării măsurilor reparatorii. In consecință, solicitarea

recurentei, de obligare la repararea prejudiciului produs prin neacordarea

dreptului de proprietate pe o perioadă de 10 ani nu are nici un suport legal.

De altfel, recurenta reclamantă nu

justifică nici un interes în promovarea prezentei căi de atac întrucât prin

decizia atacată a fost respins apelul pârâtei și nu s-a impus, în sarcina

reclamantei, nici o obligație a cărei legalitate să poată forma obiectul

controlul judiciar.

Față de aceste considerente ambele

recursuri se vor respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta S.A. și de pârâta Primăria Municipiului Călărași prin

Primar împotriva deciziei nr. 244 A din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2011.