ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4591/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 5211 din 17 decembrie 2010,

pronunțată în fond, după casare,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, a

admis

acțiunea formulată de reclamanta Z.M., în contradictoriu cu pârâtele

Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor,

obligând-o pe aceasta din urmă să emită titlul de

despăgubiri, conform deciziei A.V.A.S. nr. 264/2008. Prin aceeași

sentință, instanța de

judecată a respins excepția prematurității,

invocată de pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de

fond a reținut, în esență, că deși

prin decizia A.V.A.S. nr. 264/2008

s-a stabilit că reclamanta are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren de 327 mp situat în

București, șos.

Sălaj nr. 171, până în prezent pârâta nu a finalizat procedura

prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Reține instanța de fond că, neefectuarea nici

uneia dintre operațiunile juridice

necesare

emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la

data

înregistrării dosarului, poate

fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului

reclamantei la soluționarea cererii într-un termen

rezonabil și o atingerea a dreptului

de proprietate.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat

recurs pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ.

In motivarea cererii de recurs, se arată, în

esență, că instanța de fond nu a ținut

seama de faptul că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării

dosarelor, a

analizei acestora, etapa

evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.

De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008

s-a stabilit ordinea de

soluționare

a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, față de care, în mod eronat

instanța de fond a reținut că a fost depășit

termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât

mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport

și de această decizie.

Recurenta susține că, în mod obiectiv, întârzierea

procedurii administrative,

respectiv

etapa evaluării, a fost determinată de inexistența documentelor necesare

pentru transmiterea dosarului la evaluator și

care trebuiau să însoțească decizia emisă

în baza Legii nr. 10/2001, conform pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu

motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea constată că recursul

este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

In mod corect, în raport de dispozițiile art. 16

alin. (5) din Capitolul

V

din Titlul

VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod

abuziv" din

Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să

emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire.

Criticile care vizează această soluție sunt

nefondate, întrucât Secretariatul

Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din

Titlul

VII al actului normativ

susmenționat, are ca atribuție doar verificarea legalității

respingerii

cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost

contestat, justificându-se netrimiterea dosarului

spre evaluare cu motivarea că acesta

nu este complet.

Or, dacă recurenta avea astfel de nelămuriri și

aprecia că dispoziția de restituire nu este însoțită de documentele menționate

la pct. 16.5 din Normele metodologice de

aplicare a Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G.

nr.

1095/2005, putea să solicite informațiile pe care le considera necesare

evaluării,

înainte de data formulării

cererii de chemare în judecată. După cum se constată,

recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de

atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce

privește parcurgerea

etapelor procedurii administrative pentru acordarea

despăgubirilor la care intimata-reclamantă este îndreptățită, urmare a

dispoziției de

restituire.

Soluția instanței de fond se impune și pentru că,

prin netrimiterea dosarului spre

evaluare

și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în

raport de data emiterii dispoziției,

respectiv 4 septembrie 2008, și cea a înregistrării dosarului

la Comisie, respectiv anul 2008, este evidentă

depășirea termenului rezonabil de

finalizare

a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât

recurentei-pârâte îi revin obligații în acest

sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice

oricărei activități a

autorităților administrative.

Astfel,

perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea

recurentă îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea

principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6

paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un

termen pentru rezolvarea

cererilor nu

exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20

din Constituția României, normele interne

cuprinse în legislația primară și secundară,

inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la

soluționarea cauzelor într-

un termen

rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura

judiciară,

cât și în cadrul procedurii administrative.

Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil

constituie, de asemenea, un

element

al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene, consacrat de art. 41 din

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

și care reprezintă un reper în orientarea

conduitei administrative a autorităților publice

ale statelor membre.

Statului îi revine, așadar, obligația de a

organiza funcționarea sistemului

autorităților

sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită

să poată beneficia efectiv de protecția asigurată

prin prevederile art. 6 din CEDO.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de

lege poate constitui, într-

adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite

arbitrare ori a pasivității autorității publice.

De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea

autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de

stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008

emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și

practica administrativă că o autoritate publică nu

se poate apăra și nu poate justifica

legal

întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea

numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De

asemenea,

Decizia nr. 2815/2008 are

caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat

al termenului rezonabil de soluționare a cererilor

persoanelor îndreptățite.

Or, în speță, termenul de peste 4 ani, în care

autoritatea recurentă nu a dat curs

solicitării intimatei-reclamante de

soluționare a cererii sale nu se încadrează în

noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod

corect a admis

acțiunea, soluția

impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât

și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO).

Pentru

motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 5211 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie

2011.