ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 341/2012

Asuprea recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

16 ianuarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 6216/30/2011 Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a

apelului, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C.

proc. pen., a dispus, printre altele, menținerea stării de arest preventiv a

inculpatului C.S.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite

condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este judecat este

închisoare mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea

pericolului concret pentru ordinea publică, instanța a avut în vedere

periculozitatea deosebită a faptelor, împrejurările în care acestea au fost

comise, precum și rezonanța pe care o presupune în rândul colectivității

comiterea unor asemenea fapte.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpatul C.S.I., solicitând punerea sa în stare

de libertate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art.

385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce

urmează.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că temeiurile care au determinat arestarea

inițială a inculpatului C.S.I. se mențin fiind îndeplinită una din condițiile

alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul dispozițiilor

art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Curtea

constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze

presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost

arestat și ulterior trimis în judecată.

Referitor la

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că și acestea sunt

întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat

recurentul inculpat (constituire a unui grup infracțional organizat, nerespectarea

regimului armelor și a munițiilor, braconaj și uz de armă letală fără drept)

sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia în

libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se

impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele

cauze împotriva Franței (L. v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită

și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita

o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la

momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod

semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte,

acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele

judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipulează

în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de

a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând

astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea M. v.

Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei

bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această

bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie

bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă intre suspect

și infracțiunea presupusă. în consecință, nicio privare de libertate nu se

poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți

(etnice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate

de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin hotărârea C. v.

Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei

bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a

justifica o condamnare.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

La acest moment

procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză,

menționat prin sentința penală nr. 441 din 27 octombrie 2011, de condamnare

impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură

preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se

apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin

raportare la exigențele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul

la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și

suficiente a o justifica.

Pertinența și

suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare

a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de

care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință în baza

dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. Curtea va constata legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv a

acestuia.

Pe cale de consecință

constatând că măsura arestării preventive a fost luată, cu respectarea

prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la

momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc.

pen.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul C.S.I.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S.I. împotriva încheierii din 16

ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul

nr. 6216/30/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 7 februarie 2012.