ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2723/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 29 august 2012

a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.

5366/30/2011, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în

baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a

dispus menținerea stării de arest a inculpaților B.A.,

V.I.,

T.I.M. și T.D.R., urmând ca legalitatea și temeinicia măsurii să fie verificate

înainte de împlinirea termenului legal de 60 de zile.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite atât condițiile

prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât și condițiile cumulative instituite de

art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În ceea ce

privește condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea reține că în cauză

există probe temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care rezultă

presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care instanța

de fond a dispus condamnarea.

De asemenea,

instanța constată că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de

art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

pentru care sunt judecați inculpații este închisoare mai mare de 4 ani și există

probe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Împotriva

acestei încheieri a formulat recurs inculpatul V.I.M., solicitând admiterea recursului,

casarea încheierii atacate și, pe fond, punerea sa în libertate.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art.

385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat

arestarea inițială a inculpatului V.I.M. se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile

alternative prevăzută de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen.,

Curtea constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze

presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost arestat

și ulterior trimis în judecată.

Referitor

la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că și acestea sunt

întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat recurentul

inculpat (art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 211 alin. (1), alin. (2), lit. a),

b), c), alin. (2

1

) lit. b) C. pen., art. 208, 209 alin. (1) lit. e),

g), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C.

pen.) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în

libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context,

se impune sublinierea că în jurisprudența CEDO, în special cu referire la unele

cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită

și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs

de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în

mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea

inculpatului în stare de libertate pentru o infracțiune de o asemenea gravitate,

existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă

parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile

cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent

cauza aflându-se în fața instanței de apel.

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea

existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate

a comis o infracțiune, garantând, astfel, temeinicia măsurii privative de libertate

și caracterul său nearbitrar.

Prin hotărârea

Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere

unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru

a justifica o condamnare.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale

dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea

măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura

luată.

La acest moment

procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate,

ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin

sentința penală nr. 125 din 11 aprilie 2012, de condamnare, impune privarea de libertate,

în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura

aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel,

se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare

la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care

protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente

și suficiente a o justifica.

Pertinența

și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a

procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care

aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte constată că măsura arestării preventive a fost luată cu

respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere

la momentul arestării preventive, considerente față de care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

V.I.M. împotriva încheierii de ședință din 29 august 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5366/30/2011.

În baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I.M. împotriva încheierii de ședință

din 29 august 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 5366/30/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 7 septembrie

2012.