ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2924/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor

Securității a chemat în judecată pe pârâta P.I., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să constate calitatea pârâtei de

colaborator al Securității.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile impuse

de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât pârâta a fost de acord cu

punerea la dispoziția organelor de Securitate a unei încăperi din grădinița în

care își desfășura activitatea, în scopul efectuării întâlnirilor cu rețeaua

informativă, în condiții de conspirativitate deplină.

Pârâta a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca tardiv

formulată iar, în subsidiar, ca neîntemeiată (filele 104-107).

Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3081

din 23 iunie 2010, a admis acțiunea reclamantului Consiliul Național pentru

Studierea Arhivelor Securității și a constatat calitatea pârâtei P.I. de

colaborator al Securității.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

1) Excepția

tardivității introducerii acțiunii este neîntemeiată, întrucât nota de

constatare a fost adoptată la data de 10 septembrie 2009, termenul de 30 de

zile lucrătoare, reglementat de art. 37 alin. (1) din Hotărârea nr. 2/2008 a C.N.S.A.S.,

se împlinește la data de 23 octombrie 2009, iar cererea de chemare în judecată

a fost introdusă la data de 22 octombrie 2009.

2) Pe fondul cauzei,

instanța a menționat faptul că pârâta, angajată ca educatoare la grădinița nr.

6 din localitatea Șimleu Silvaniei, a pus voluntar la dispoziția organelor de

Securitate o încăpere din clădirea în care grădinița își desfășura activitatea,

încăpere ce a fost efectiv folosită drept casă de întâlniri, de rezervă, cu

rețeaua informativă.

Ca atare, curtea a

apreciat că activitatea pârâtei se circumscrie ipotezei reglementate de art. 2

lit. b) ultima teză din O.U.G. nr. 24/2008.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta P.I., care a solicitat modificarea sa, în

sensul respingerii acțiunii.

În primul motiv de

recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină,

întrucât judecătorul fondului s-a limitat să redea în cuprinsul acesteia doar

susținerile părților.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. b) ultima teză din

O.U.G. nr. 24/2008.

În opinia recurentei,

împrejurarea că a semnat un angajament cu Securitatea nu poate conduce la

concluzia că a furnizat informații prin care a denunțat activități și atitudini

potrivnice regimului comunist și nici că respectivele informații au vizat

îngrădirea dreptului la libera exprimare, prevăzută de art. 28 din Constituția

României și art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

Recurenta a formulat

concluzii scrise (filele 8-11 dosar).

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

În cauză, este fondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la

cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, conform

jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil

presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa,

să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse

și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate

fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real

„ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales

în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin

pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al

termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față,

instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește

cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea

convingerii sale.

Mai precis,

judecătorul fondului s-a limitat doar să prezinte susținerile părților, fără să

procedeze la analizarea acestora prin prisma materialului probator administrat

în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile în materie.

Ca atare, Înalta

Curte consideră că soluția recurată nu a fost motivată în fapt și în drept așa

încât, pe calea controlului judiciar, nu s-a putut analiza justețea acesteia.

Procedând în acest

mod, prima instanță nu a cercetat, în realitate, fondul cauzei deduse

judecății, fapt ce determină casarea acesteia și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În raport de soluția

adoptată, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite

recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de P.I.

împotriva sentinței nr. 3081 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 mai 2011.