ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3177/2010

Asupra conflictului negativ de

competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 450 din 17

decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din

oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii

formulate de reclamanta S.C. P.T. SRL Bucovăț împotriva pârâtei A.P.D.R.P., în

favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea

de Apel Timișoara a reținut că litigiul dedus judecății are ca obiect

analizarea legalității actelor emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor

sume acordate reclamantei în temeiul contractului cadru de finanțare

C3.40202553700088, care are ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile S.A.P.A.R.D.

pentru realizarea proiectului „Construcție pensiune turistică - Bucovăț, județ

Timiș”.

În consecință, s-a reținut că obiectul

litigiului este reprezentat de acte emise de o autoritate administrativă centrală,

respectiv de A.P.D.R.P., însă toate actele contestate de reclamantă se referă

la o creanță bugetară (fiscală) care nu depășește 500.000 lei, iar astfel de

litigii sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale.

Așadar, întrucât cererea de chemare

în judecată privește un act administrativ fiscal, și cum din interpretarea art.

10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind

taxe, impozite și contribuții, competența se stabilește prin raportare exclusiv

la criteriul valoric, iar nu la nivelul instituției emitente a actului fiscal

atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul

de 500.000 lei prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de

Apel a apreciat întemeiată excepția necompetenței materiale, litigiul nefiind

de competența de primă instanță a curții de apel.

În ceea ce privește competența

teritorială, în condițiile în care sediul reclamantei este situat în județul

Timiș, Curtea a reținut că este competent, din punct de vedere teritorial, fie Tribunalul

Timiș, fie Tribunalul București, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr.

554/2004, care prevede că „reclamantul se poate adresa instanței de la

domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului”, însă a stabilit că în

cauză reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, respectiv Curtea

de Apel Timișoara, drept pentru care a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului în circumscripția căruia se situează sediul reclamantei,

respectiv în favoarea Tribunalului Timiș, respectând opțiunea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 335/ PI din

02 martie 2010, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței,

invocată de către pârâtă și, în consecință, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara și, constatând ivit

conflictul negativ de competență, a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a reținut următoarele:

Litigiul are ca obiect anularea unor

acte administrative emise de către o autoritate

centrală, respectiv A.P.D.R.P., prin care

s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a restitui

paratei o sumă reprezentând creanță bugetară,

căreia îi sunt aplicabile

dispozițiile procedurale cuprinse în Codul de procedură

fiscală.

S-a reținut

însă că acest aspect nu atrage competența materială a instanței de contencios

administrativ

determinată exclusiv de criteriul valoric, fără a ține

cont de poziția autorității emitente.

Astfel, s-a

subliniat faptul că dispozițiile art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004

reglementează competența instanței de contencios

administrativ în funcție de două criterii și anume:

poziționarea autorității publice emitente a actului în sistemul administrației

publice, iar pe de altă parte, valoarea impozitului, taxei,

contribuției sau datoriei vamale ce face obiectul

actului administrativ contestat

,

existând două

tipuri de competență,

în funcție de obiectul actului administrativ; dacă actul administrativ nu are

ca obiect impozite, taxe, contribuții sau datorii

vamale competența se stabilește în funcție de

poziția organului emitent, fiind irelevant cuantumul despăgubirilor

solicitate prin acțiune.

Tribunalul a

apreciat că, de vreme ce decizia a cărei nulitate s-a solicitat în cauză nu

vizează un impozit, taxă, contribuție sau datorie vamală, competența instanței

de contencios administrativ este determinată exclusiv de poziția autorității

emitente în sistemul administrație

publice, iar,

de vreme

ce pârâta A.P.D.R.P.

are caracterul

unei autorități publice centrale, potrivit O.U.G. nr. 13/2006, competența

materială de

soluționare a cererii de anulare a deciziei emise de

aceasta revine secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel

Timișoara.

Constatând existența conflictului

negativ de competență, Tribunalul Timiș a sesizat

î

nalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia, în temeiul

prevederilor art. 20 și urm. C. proc. civ.

Înalta Curte, soluționând conflictul

negativ de competență conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili

competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului

Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în

vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de

contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție

de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge

între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale

și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge

între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce

sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte

administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date

în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de

apel).

Înalta Curte are în vedere faptul că

obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității actelor

emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în

baza unui contract cadru de finanțare, iar temeiul legal al controlului

efectuat de către pârâtă este O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea

fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente,

utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act

normativ sumele de recuperat fiind creanțe bugetare.

Față de dispozițiile art. 3 alin. (4)

din actul normativ citat, titlul de creanță este asimilat actului administrativ

fiscal, împotriva acestui titlu de creanță debitorul putând formula contestație

la organul emitent, în condițiile acestui Codului de procedură fiscală.

Așadar, art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor

judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor

administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa

altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

care constituie dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios

administrativ.

Controlul, constatarea, contestarea

și recuperarea sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter

specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație

bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală,

urmează regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală.

În speță, actele contestate de

reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000

lei, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

competența

de soluționare în primă instanță

a litigiului

se stabilește, prin raportare exclusiv la criteriul valoric,

în

raport de cuantumul sumei la care se

referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 lei), în favoarea

tribunalelor administrativ fiscale.

Din punct de vedere teritorial,

potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 și având

în vedere că reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, respectiv

Curtea de Apel Timișoara, Înalta Curte va declina competența de soluționare a

cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căruia se situează sediul

reclamantei, respectiv în favoarea Tribunalului Timiș, respectând opțiunea

reclamantei.

În consecință, având în vedere

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5)

C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în

primă instanță, în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare

a cauzei, privind pe SC P.T. SRL Bucovăț și pe A.P.D.R.P., în favoarea Tribunalului

Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 iunie 2010.