ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3177/2010

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 450 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta S.C. P.T. SRL Bucovăț împotriva pârâtei A.P.D.R.P., în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Timișoara a reținut că litigiul dedus judecății are ca obiect analizarea legalității actelor emise de A.P.D.R.P.

în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în temeiul contractului cadru de finanțare C3.40202553700088, care are ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile S.A.P.A.R.D. pentru realizarea proiectului „Construcție pensiune turistică - Bucovăț, județ Timiș”. În consecință, s-a reținut că obiectul litigiului este reprezentat de acte emise de o autoritate administrativă centrală, respectiv de A.P.D.R.P., însă toate actele contestate de reclamantă se referă la o creanță bugetară (fiscală) care nu depășește 500.000 lei, iar astfel de litigii sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale.

Așadar, întrucât cererea de chemare în judecată privește un act administrativ fiscal, și cum din interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite și contribuții, competența se stabilește prin raportare exclusiv la criteriul valoric, iar nu la nivelul instituției emitente a actului fiscal atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 500.000 lei prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel a apreciat întemeiată excepția necompetenței materiale, litigiul nefiind de competența de primă instanță a curții de apel.

În ceea ce privește competența teritorială, în condițiile în care sediul reclamantei este situat în județul Timiș, Curtea a reținut că este competent, din punct de vedere teritorial, fie Tribunalul Timiș, fie Tribunalul București, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, care prevede că „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului”, însă a stabilit că în cauză reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, respectiv Curtea de Apel Timișoara, drept pentru care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului în circumscripția căruia se situează sediul reclamantei, respectiv în favoarea Tribunalului Timiș, respectând opțiunea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 335/ PI din 02 martie 2010, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de către pârâtă și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a reținut următoarele: Litigiul are ca obiect anularea unor acte administrative emise de către o autoritate centrală, respectiv A.P.D.R.P., prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a restitui paratei o sumă reprezentând creanță bugetară, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile procedurale cuprinse în Codul de procedură fiscală.

S-a reținut însă că acest aspect nu atrage competența materială a instanței de contencios administrativ determinată exclusiv de criteriul valoric, fără a ține cont de poziția autorității emitente. Astfel, s-a subliniat faptul că dispozițiile art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența instanței de contencios administrativ în funcție de două criterii și anume: poziționarea autorității publice emitente a actului în sistemul administrației publice, iar pe de altă parte, valoarea impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale ce face obiectul actului administrativ contestat , existând două tipuri de competență, în funcție de obiectul actului administrativ; dacă actul administrativ nu are ca obiect impozite, taxe, contribuții sau datorii vamale competența se stabilește în funcție de poziția organului emitent, fiind irelevant cuantumul despăgubirilor solicitate prin acțiune.

Tribunalul a apreciat că, de vreme ce decizia a cărei nulitate s-a solicitat în cauză nu vizează un impozit, taxă, contribuție sau datorie vamală, competența instanței de contencios administrativ este determinată exclusiv de poziția autorității emitente în sistemul administrație publice, iar, de vreme ce pârâta A.P.D.R.P. are caracterul unei autorități publice centrale, potrivit O.U.G. nr. 13/2006, competența materială de soluționare a cererii de anulare a deciziei emise de aceasta revine secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara. Constatând existența conflictului negativ de competență, Tribunalul Timiș a sesizat î nalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia, în temeiul prevederilor art. 20 și urm. C. proc.

civ. Înalta Curte, soluționând conflictul negativ de competență conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare. Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității actelor emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în baza unui contract cadru de finanțare, iar temeiul legal al controlului efectuat de către pârâtă este O.G.

nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanțe bugetare. Față de dispozițiile art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanță este asimilat actului administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanță debitorul putând formula contestație la organul emitent, în condițiile acestui Codului de procedură fiscală. Așadar, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ.

Controlul, constatarea, contestarea și recuperarea sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală. În speță, actele contestate de reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000 lei, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 lei), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale.

Din punct de vedere teritorial, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 și având în vedere că reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, respectiv Curtea de Apel Timișoara, Înalta Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căruia se situează sediul reclamantei, respectiv în favoarea Tribunalului Timiș, respectând opțiunea reclamantei. În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei, privind pe SC P.T. SRL Bucovăț și pe A.P.D.R.P., în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.