ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2967/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2967/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia

penală nr. 2119 din 28 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul

nr.

1192/42/2009, s-a decis respingerea ca nefondat, a recursului

declarat

de petiționara S.A. împotriva sentinței penale

nr. 14 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

A obligat recurenta petiționară la plata sumei de

100 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut

următoarele:

Prin ordonanța nr. 3/P/2009 din data de 28

octombrie 2009,

procurorul din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

în temeiul

dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 28 și

art. 42 - 45 C. proc. pen. a dispus

neînceperea

urmăririi penale împotriva numitului D.A., avocat în cadrul Baroului Dâmbovița,

sub aspectul infracțiunilor prevăzute de

art. 288 C. pen., art. 290 C. pen. și art. 215 C. pen. Totodată

s-a dispus disjungerea și declinarea competenței

de efectuare a

cercetărilor față de M.N. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de

dispozițiile art. 193, art. 194 și

215 C. pen. în favoarea Parchetului

de pe lângă Judecătoria Răcari.

Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea

actelor premergătoare, procurorul a reținut că susținerea părții vătămată că

avocatul

D.A. s-ar face vinovat de comiterea infracțiunii de

fals și uz de fals, nu este corectă deoarece acesta a folosit în

instanță

un testament care a fost

întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 859

C. civ., care i-a fost pus

la dispoziție de parte.

S-a arătat că aceste infracțiuni nu pot fi

reținute în sarcina

avocatului câtă vreme nu s-a susținut că testamentul

ar fi fost

produsul unei infracțiuni

prealabile de fals (constând în contrafacerea

scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod), ci îi sunt

aduse

critici - discutabile de

altfel (testamentul în cauză fiind transcris la

Tribunalul județean Dâmbovița la numărul 2953/1943 și apare ca fiind

testament autentic și nu olograf) privitoare la

forma de redactare și se

invocă

nulitatea acestuia. Nici prezentarea drept probă a procesului

verbal din 19 august 2005 - înscris sub semnătură

privată, nu poate duce la reținerea în sarcina făptuitorului a infracțiunilor

de fals ori uz

de fals câtă vreme și

acest înscris sub semnătură privată i-a fost pus

la dispoziție tot de

către client iar făptuitorul I-a depus în instanță

având convingerea că exprimă adevărul, cu atât mai mult cu cât a

recunoscut scrisul de completare ca fiind al unui

coleg avocat.

S-a reținut că pentru existența infracțiunii de

înșelăciune este necesar să se comită acțiuni de inducere în eroare, prin

prezentarea

ca adevărată a unei fapte

mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte

adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos

material injust. În cauză nu sunt realizate

elementele constitutive ale

infracțiunii

sub aspectul laturii obiective întrucât redactarea cererii de chemare în

judecată în care sunt inserate susținerile clientului nu are

caracterul

unor acțiuni de inducere în eroare.

S-a mai arătat că, nu se poate reține nici că

făptuitorul a urmărit

în numele său ori a clientului său obținerea

vreunui folos material

injust, cererea de

chemare în judecată, prin ea însăși, nefiind aptă să

conducă la inducerea în eroare a vreunei

persoane, fiind doar un act

procedural prin care se declanșează procesul

civil.

Plângerea

petentei S.A. a fost respinsă prin rezoluția nr. 1373/11/2/2009 din data de 23

noiembrie 2009 a procurorului generala al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești.

Pentru a

dispune în acest sens, procurorul general al

Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a reținut că soluția

dispusă de procuror în dosarul penal nr. 3/P/2009

prin ordonanța din data de 28 octombrie 2009 este legală și netemeinică.

În temeiul dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen., petenta

se adresează instanței competente.

Prin sentința

penală nr. 14 din data de 3 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr.

1192/42/2009 de către Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a

respins plângerea

formulată de petenta persoană - intimată S.A.

, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a

reținut că avocatul

D.A. și-a exercitat în condiții legale mandatul de

avocat, că

de asemenea acesta în faza

procesului de fond și în recurs a depus

toate diligentele în mod legal privind asistența juridică.

Faptul că la sediul instanței de judecată, în fața

sălii de ședință și în prezența altor justițiabili, intimatul ar fi atenționat

petenta asupra

exercitării abuzive a drepturilor procesuale, constând în

afirmații

nereale privind conduita sa și

care l-ar putea determina să formuleze

plângere

penală, nu cade sub incidența legii penale, intervenția

încadrându-se în

limitele normale de protejare a reputației profesionale.

Prin urmare,

concluzia celor doi procurori în sensul că

susținerile

neadevărate ale reclamantului într-o acțiune civilă nu sunt

încriminate

de lege penală, iar rolul avocatului intimat a fost de a

investi instanța, de a fixa cadrul procesual în

care să se desfășoare

judecata și de

a-și exercita obligațiile profesiei pentru administrarea

unor probe concludente, necesare dovedirii

motivelor în fapt invocate,

se încadrează în legislația ce reglementează

profesia de avocat și

deci nu pot conduce la

reținerea vreunei infracțiuni inclusiv a acelora

reclamate de petenta

persoană vătămată.

Împotriva

sentinței penale sus-amintite, a formulat recurs

petiționara S.A., care critică soluția instanței de apel ca

fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele

considerente:

Astfel, recurenta - petiționară a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței, să se dispună începerea urmăririi

penale față de intimatul D.A. și condamnarea acestuia pentru săvârșirea

infracțiunilor

prevăzute de art. 288, art. 290 și art. 215 C. pen.,

deoarece acesta a depus într-un proces civil în vederea câștigării

acestui

proces un act care nu era valabil, procurat de M.N. și un proces - verbal din

anul 2005, promovând cu rea credință acțiune în justiție.

S-a constatat că la dosar s-a depus de către

recurenta S.A.

un memoriu, intitulat

„Note scrise/contraargumente" aflat la

filele 16-20.

Examinând legalitatea și temeinicia soluției

instanței din punct de vedere al motivelor de recurs, Înalta Curte a constatat

criticile

formulate ca fiind nefondate, recursul fiind respins ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin plângerea

adresată Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel

Ploiești, înregistrată sub nr. 3/P/2009, petenta S.A.

a solicitat efectuarea de cercetări penale

împotriva intimatului D.A.

, susținând că fiind angajat de făptuitorul

M.N.,

reclamant pârât în dosarul civil nr.

2972/284/2008 aflat pe rolul

Judecătoriei Răcari, pentru dovedirea

acțiunii promovate a depus

drept probe

înscrisuri nule de drept, respectiv un testament din anul

1943 și un proces - verbal încheiat la 19 august

2005, primul un fals

în formă

calificată iar secundul fiind obținut fie prin doi, fie este fals. La aceasta

s-ar adăuga și actele de instigare comise de același avocat,

cu intenție, constând în determinarea clientului

său, reclamantul pârât

să săvârșească

fapte prevăzute de legea penală, inclusiv presiuni

psihice asupra

fratelui său M.D., tatăl petentei, toate având ca urmare alterarea gravă a

stării de sănătate și decesul prematur.

A mai susținut persoana vătămată că prin

atitudinea adoptată în

cursul

procesului civil intimatul D.A. creează stare de pericol

pentru ordinea

de drept, intervenind inoportun în desfășurarea

dezbaterilor, refuzând intempestiv orice mijloc legal de apărare și

propunând eludarea unor etape procedurale

specifice.

În consecință, s-a solicitat efectuarea de

cercetări penale și trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de

fals în formă

calificată, uz de

fals, înșelăciune, instigare la înșelăciune, amenințare

și abuz. Prin aceeași plângere organele de

urmărire penală au fost

investite și

cu cercetarea intimatului M.N. zis „R." sub aspectul comiterii

infracțiunilor de amenințare, șantaj și înșelăciune,

toate vizând conduita procesuală adoptată pentru

admiterea acțiunii

civile, obiect al dosarului sus menționat.

In urma actelor premergătoare efectuate în cauză

s-a constatat

că testamentul din

anul 1943 nu este produsul unei infracțiuni de fals

în mod prealabil, ci

se critică numai forma sa de redactare, lucruri

care nu pot fi reținute în sarcina avocatului D.A. ca infracțiuni

din

cele reclamate de recurenta - petiționară.

S-a constatat

din actele și probele dosarului, că procesul-

verbal

din anul 2005 nu poate realiza conținutul infracțiunilor de fals și

uz de fals în sarcina avocatului D.A., deoarece

acest proces

- verbal i-a fost pus

la dispoziție de către M.N., clientul pe care îl apăra, având convingerea că

exprimă adevărul.

Referitor la săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune reclamată și

invocată în recurs, Înalta Curte a constatat că

aceasta nu poate

exista atâta timp cât în

condițiile unui contract de asistență juridică,

avocatul este obligat să depună, în condițiile legii, toate diligentele

pentru a susține interesele

clientului său (redactarea acțiunii civile, depunerea înscrisurilor primite de

la partea care o reprezintă precum

și

formularea de cereri în instanță). S-a mai arăt că, toate probele

administrate

într-un dosar, sunt puse în discuția părților și sunt supuse cenzurii instanței

- care le poate sau nu lua în considerare -

în

măsura în care se coroborează sau nu cu alte probe din dosar.

Împotriva acestei decizii, la data de 23 mai 2011,

contestatoarea S.A. a formulat contestație în anulare.

În motivarea

contestației, acesta a arătat "că-și menține

susținerile din cererea de recurs în anulare ca și toate celelalte

susțineri

ale sale formulate în cauză", solicitând în esență "demararea

procedurilor care să facă posibilă reluarea cercetării prealabile ori

cercetarea de către instanță, în ideea realizării practice a cerințelor

art. 1, art. 3, art. 4, art. 12 prin aplicarea

întocmai a celor speciale C. proc. pen., incidente

cauzei [art. 200,

art. 270 b)

14

, 8 b) ori c) C. proc. pen.]. Luarea în considerare a

posibilității extinderii cercetării sau/și

schimbării încadrării faptelor astfel

cum

ar fi trebuit să procedeze organele de cercetare și cum a menționat anterior,

solicită să se constate dacă nu cumva ar fi de preferat reluarea

cercetării judecătorești, iar în situația în care

instanța va decide reluarea

cercetărilor

de către parchet a solicitat ca instanța să aprecieze dacă prezentul dosar ar

putea fi remis Parchetului de pe lângă Tribunalul București (strămutare,

învinuitul fiind bine cunoscut în Ploiești) ori celui

de pe lângă I.C.C.J.

(ca instituție de rang superior)".

Examinând

contestația în anulare în raport cu lucrările și

materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este

inadmisibilă,

urmând a fi respinsă ca atare.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen.

, instanța constatând că cererea de contestație este

făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul

pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în

sprijinul

contestației se depun ori

se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în

principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen.,

împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții pentru termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită

conform

legii,

b) când partea dovedește că la termenul la care

s-a judecat

cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate

de a se

prezenta și de a încunoștința

instanța despre această împiedicare;

c)

când

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze

de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute la art. 10 alin. (1)

lit. f)-i)

1

,cu privire la

care existau probe la dosar;

d)

când împotriva unei persoane s-au pronunțat două

hotărâri

definitive pentru aceeași faptă;

e)

când, la judecarea recursului sau la rejudecarea

cauzei de

către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost

ascultat, iar

ascultarea acestuia este

obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1)

1

ori art.

385

16

alin. (1)

1

.

Examinând cauza în raport de dispozițiile art.

391 alin. (2) C. proc. pen.

, instanța constată pe de-o parte că, cererea

de contestație nu este făcută în termenul prevăzut de

dispozițiile art. 388 C. proc. pen., respectiv 30 de zile

de la

data pronunțării deciziei contestate, decizia fiind pronunțată la data de 28

mai 2010 iar contestația a fost înregistrată la această

instanță la data de 23 mai 2011, iar pe de altă parte, motivele invocate

nu sunt dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen.

, astfel încât contestația în anulare va fi

respinsă ca

inadmisibilă.

Ca atare, văzând dispozițiile art. 391 C. proc.

pen.

, Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca inadmisibilă,

contestația

în anulare formulată de contestatoarea S.A.

și o va obliga pe

contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibilă contestația în anulare

formulată de contestatoarea S.A. împotriva deciziei penale nr. 2119

din 28 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s

ecția penală în dosarul nr. 1192/42/2009.

Obligă

contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 07 septembrie

2011 .