ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2119/2010

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Ordonanța nr. 3/P/2009 din data de 28

octombrie 2009, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C.

proc. pen., art. 28 și art. 42 - 45 C. proc. pen. a dispus neînceperea

urmăririi penale împotriva numitului D.A., avocat în cadrul Baroului Dâmbovița,

sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 290 C. pen. și

art. 215 C. pen.

Totodată s-a dispus

disjungerea și declinarea competenței de efectuare a cercetărilor față de M.N. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de dispozițiile art.

193, art. 194 și 215 C. pen. în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria

Răcari.

Pentru a dispune în

acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reținut că

susținerea părții vătămată că avocatul D.A. s-ar face vinovat de comiterea

infracțiunii de fals și uz de fals, nu este corectă deoarece acesta a folosit

în instanță un testament care a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor art.

859 C. civ., care i-a fost pus la dispoziție de parte.

Aceste infracțiuni nu

pot fi reținute în sarcina avocatului câtă vreme nu se susține că testamentul

ar fi fost produsul unei infracțiuni prealabile de fals (constând în

contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod), ci îi

sunt aduse critici - discutabile de altfel (testamentul în cauză fiind

transcris la Tribunalul județean Dâmbovița la numărul 2953/1943 și apare ca

fiind testament autentic și nu olograf) privitoare la forma de redactare și se

invocă nulitatea acestuia.

Nici prezentarea

drept probă a procesului-verbal din 19 august 2005 - înscris sub semnătură

privată, nu poate duce la reținerea în sarcina făptuitorului a infracțiunilor

de fals ori uz de fals câtă vreme și acest înscris sub semnătură privată i-a

fost pus la dispoziție tot de către client iar făptuitorul l-a depus în

instanță având convingerea că exprimă adevărul, cu atât mai mult cu cât a

recunoscut scrisul de completare ca fiind al unui coleg avocat.

Pentru existența

infracțiunii de înșelăciune este necesar să se comită acțiuni de inducere în

eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă

a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un

folos material injust.

În cauză nu sunt

realizate elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii

obiective întrucât redactarea cererii de chemare în judecată în care sunt

inserate susținerile clientului nu are caracterul unor acțiuni de inducere în

eroare.

Nu se poate reține

nici că făptuitorul a urmărit în numele său ori a clientului său obținerea

vreunui folos material injust, cererea de chemare în judecată, prin ea însăși,

nefiind aptă să conducă la inducerea în eroare a vreunei persoane, fiind doar

un act procedural prin care se declanșează procesul civil.

Plângerea petentei

S.A. a fost respinsă prin Rezoluția nr. 1373/II/2/2009 din data de 23 noiembrie

2009 a procurorului generala al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești.

Pentru a dispune în

acest sens, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești a reținut că soluția dispusă de procuror în Dosarul penal nr. 3/P/2009

prin ordonanța din data de 28 octombrie 2009 este legală și netemeinică.

În temeiul

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., petenta se adresează

instanței competente.

Prin Sentința penală nr. 14 din data de 3 februarie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 1192/42/2009 de către Curtea de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins plângerea

formulată de petenta persoană - intimată S.A., ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că avocatul D.A. și-a exercitat în

condiții legale mandatul de avocat, că de asemenea acesta în faza procesului de

fond și în recurs a depus toate diligențele în mod legal privind asistența

juridică.

Faptul că la sediul

instanței de judecată, în fața sălii de ședință și în prezența altor

justițiabili, intimatul ar fi atenționat petenta asupra exercitării abuzive a

drepturilor procesuale, constând în afirmații nereale privind conduita sa și

care l-ar putea determina să formuleze plângere penală, nu cade sub incidența

legii penale, intervenția încadrându-se în limitele normale de protejare a

reputației profesionale.

Prin urmare,

concluzia celor doi procurori în sensul că susținerile neadevărate ale

reclamantului într-o acțiune civilă nu sunt încriminate de lege penală, iar

rolul avocatului intimat a fost de a învesti instanța, de a fixa cadrul

procesual în care să se desfășoare judecata și de a-și exercita obligațiile

profesiei pentru administrarea unor probe concludente, necesare dovedirii

motivelor în fapt invocate, se încadrează în legislația ce reglementează

profesia de avocat și deci nu pot conduce la reținerea vreunei infracțiuni

inclusiv a acelora reclamate de petenta persoană vătămată.

Împotriva sentinței

penale sus-amintite, a formulat recurs petiționara S.A., care critică soluția

instanței de apel ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele

considerente:

Astfel,

recurenta-petiționară prezentă solicită admiterea recursului, casarea

sentinței, să se dispună începerea urmăririi penale față de intimatul D.A. și

condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288,

290 și art. 215 C. pen., deoarece acesta a depus într-un proces civil în

vederea câștigării acestui proces un act care nu era valabil, procurat de M.N.

și un proces-verbal din anul 2005, promovând cu rea-credință acțiune în

justiție.

Se constată că la

dosar s-a depus de către recurenta S.A. un memoriu, intitulat „Note

scrise/contraargumente”.

Examinând legalitatea

și temeinicia soluției instanței de apel din punct de vedere al motivelor de

recurs, Înalta Curte constată criticile formulate ca fiind nefondate, urmând a

respinge recursul formulat ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin plângerea

adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, înregistrată sub nr.

3/P/2009, petenta S.A. a solicitat efectuarea de cercetări penale împotriva

intimatului D.A., susținând că fiind angajat de făptuitorul M.N., reclamant

pârât în Dosarul civil nr. 2972/284/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Răcari,

pentru dovedirea acțiunii promovate a depus drept probe înscrisuri nule de

drept, respectiv un testament din anul 1943 și un proces-verbal încheiat la 19

august 2005, primul un fals în formă calificată iar secundul fiind obținut fie

prin dol, fie este fals.

La aceasta s-ar

adăuga și actele de instigare comise de același avocat, cu intenție, constând

în determinarea clientului său, reclamantul pârât să săvârșească fapte

prevăzute de legea penală, inclusiv presiuni psihice asupra fratelui său M.D.,

tatăl petentei, toate având ca urmare alterarea gravă a stării de sănătate și

decesul prematur.

A mai susținut

persoana vătămată că prin atitudinea adoptată în cursul procesului civil

intimatul D.A. creează stare de pericol pentru ordinea de drept, intervenind

inoportun în desfășurarea dezbaterilor, refuzând intempestiv orice mijloc legal

de apărare și propunând eludarea unor etape procedurale specifice.

În consecință, s-a

solicitat efectuarea de cercetări penale și trimiterea în judecată pentru

săvârșirea infracțiunilor de fals în formă calificată, uz de fals, înșelăciune,

instigare la înșelăciune, amenințare și abuz.

Prin aceeași plângere

organele de urmărire penală au fost investite și cu cercetarea intimatului M.N.

zis „R.” sub aspectul comiterii infracțiunilor de amenințare, șantaj și

înșelăciune, toate vizând conduita procesuală adoptată pentru admiterea

acțiunii civile, obiect al dosarului sus-menționat.

În urma actelor

premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că testamentul din anul 1943 nu

este produsul unei infracțiuni de fals în mod prealabil, ci se critică numai

forma sa de redactare, lucruri care nu pot fi reținute în sarcina avocatului

D.A. ca infracțiuni din cele reclamate de recurenta-petiționară.

Se constată din

actele și probele dosarului, că procesul-verbal din anul 2005 nu poate realiza

conținutul infracțiunilor de fals și uz de fals în sarcina avocatului D.A.,

deoarece acest proces-verbal i-a fost pus la dispoziție de către M.N., clientul

pe care îl apăra, având convingerea că exprimă adevărul.

Referitor la

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune reclamată și invocată în recurs, Înalta

Curte constată că aceasta nu poate exista atâta timp cât în condițiile unui

contract de asistență juridică, avocatul este obligat să depună, în condițiile

legii, toate diligențele pentru a susține interesele clientului său (redactarea

acțiunii civile, depunerea înscrisurilor primite de la partea care o reprezintă

precum și formularea de cereri în instanță). Mai mult chiar, toate probele

administrate într-un dosar, sunt puse în discuția părților și sunt supuse

cenzurii instanței - care le poate sau nu lua în considerare - în măsura în

care se coroborează sau nu cu alte probe din dosar.

Față de toate aceste

argumente arătate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b), C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de

petiționara S.A. împotriva Sentinței penale nr. 14 din 3 februarie 2010 a

Curții de Apel, Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta la plata cheltuielilor judiciare

către stat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara S.A. împotriva Sentinței penale nr. 14 din 3

februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă recurenta

petiționară la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 mai 2010.