ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2119/2010

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Ordonanța nr. 3/P/2009 din data de 28 octombrie 2009, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 28 și art. 42 - 45 C. proc. pen. a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numitului D.A., avocat în cadrul Baroului Dâmbovița, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 290 C. pen. și art. 215 C. pen. Totodată s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de efectuare a cercetărilor față de M.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 193, art. 194 și 215 C. pen.

în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari. Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reținut că susținerea părții vătămată că avocatul D.A. s-ar face vinovat de comiterea infracțiunii de fals și uz de fals, nu este corectă deoarece acesta a folosit în instanță un testament care a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 859 C. civ., care i-a fost pus la dispoziție de parte. Aceste infracțiuni nu pot fi reținute în sarcina avocatului câtă vreme nu se susține că testamentul ar fi fost produsul unei infracțiuni prealabile de fals (constând în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod), ci îi sunt aduse critici - discutabile de altfel (testamentul în cauză fiind transcris la Tribunalul județean Dâmbovița la numărul 2953/1943 și apare ca fiind testament autentic și nu olograf) privitoare la forma de redactare și se invocă nulitatea acestuia.

Nici prezentarea drept probă a procesului-verbal din 19 august 2005 - înscris sub semnătură privată, nu poate duce la reținerea în sarcina făptuitorului a infracțiunilor de fals ori uz de fals câtă vreme și acest înscris sub semnătură privată i-a fost pus la dispoziție tot de către client iar făptuitorul l-a depus în instanță având convingerea că exprimă adevărul, cu atât mai mult cu cât a recunoscut scrisul de completare ca fiind al unui coleg avocat. Pentru existența infracțiunii de înșelăciune este necesar să se comită acțiuni de inducere în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

În cauză nu sunt realizate elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective întrucât redactarea cererii de chemare în judecată în care sunt inserate susținerile clientului nu are caracterul unor acțiuni de inducere în eroare. Nu se poate reține nici că făptuitorul a urmărit în numele său ori a clientului său obținerea vreunui folos material injust, cererea de chemare în judecată, prin ea însăși, nefiind aptă să conducă la inducerea în eroare a vreunei persoane, fiind doar un act procedural prin care se declanșează procesul civil. Plângerea petentei S.A. a fost respinsă prin Rezoluția nr. 1373/II/2/2009 din data de 23 noiembrie 2009 a procurorului generala al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a dispune în acest sens, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a reținut că soluția dispusă de procuror în Dosarul penal nr. 3/P/2009 prin ordonanța din data de 28 octombrie 2009 este legală și netemeinică. În temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., petenta se adresează instanței competente. Prin Sentința penală nr. 14 din data de 3 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1192/42/2009 de către Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins plângerea formulată de petenta persoană - intimată S.A., ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că avocatul D.A. și-a exercitat în condiții legale mandatul de avocat, că de asemenea acesta în faza procesului de fond și în recurs a depus toate diligențele în mod legal privind asistența juridică.

Faptul că la sediul instanței de judecată, în fața sălii de ședință și în prezența altor justițiabili, intimatul ar fi atenționat petenta asupra exercitării abuzive a drepturilor procesuale, constând în afirmații nereale privind conduita sa și care l-ar putea determina să formuleze plângere penală, nu cade sub incidența legii penale, intervenția încadrându-se în limitele normale de protejare a reputației profesionale.

Prin urmare, concluzia celor doi procurori în sensul că susținerile neadevărate ale reclamantului într-o acțiune civilă nu sunt încriminate de lege penală, iar rolul avocatului intimat a fost de a învesti instanța, de a fixa cadrul procesual în care să se desfășoare judecata și de a-și exercita obligațiile profesiei pentru administrarea unor probe concludente, necesare dovedirii motivelor în fapt invocate, se încadrează în legislația ce reglementează profesia de avocat și deci nu pot conduce la reținerea vreunei infracțiuni inclusiv a acelora reclamate de petenta persoană vătămată. Împotriva sentinței penale sus-amintite, a formulat recurs petiționara S.A., care critică soluția instanței de apel ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele considerente: Astfel, recurenta-petiționară prezentă solicită admiterea recursului, casarea sentinței, să se dispună începerea urmăririi penale față de intimatul D.A.

și condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, 290 și art. 215 C. pen., deoarece acesta a depus într-un proces civil în vederea câștigării acestui proces un act care nu era valabil, procurat de M.N. și un proces-verbal din anul 2005, promovând cu rea-credință acțiune în justiție. Se constată că la dosar s-a depus de către recurenta S.A. un memoriu, intitulat „Note scrise/contraargumente”. Examinând legalitatea și temeinicia soluției instanței de apel din punct de vedere al motivelor de recurs, Înalta Curte constată criticile formulate ca fiind nefondate, urmând a respinge recursul formulat ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, înregistrată sub nr. 3/P/2009, petenta S.A.

a solicitat efectuarea de cercetări penale împotriva intimatului D.A., susținând că fiind angajat de făptuitorul M.N., reclamant pârât în Dosarul civil nr. 2972/284/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Răcari, pentru dovedirea acțiunii promovate a depus drept probe înscrisuri nule de drept, respectiv un testament din anul 1943 și un proces-verbal încheiat la 19 august 2005, primul un fals în formă calificată iar secundul fiind obținut fie prin dol, fie este fals. La aceasta s-ar adăuga și actele de instigare comise de același avocat, cu intenție, constând în determinarea clientului său, reclamantul pârât să săvârșească fapte prevăzute de legea penală, inclusiv presiuni psihice asupra fratelui său M.D., tatăl petentei, toate având ca urmare alterarea gravă a stării de sănătate și decesul prematur.

A mai susținut persoana vătămată că prin atitudinea adoptată în cursul procesului civil intimatul D.A. creează stare de pericol pentru ordinea de drept, intervenind inoportun în desfășurarea dezbaterilor, refuzând intempestiv orice mijloc legal de apărare și propunând eludarea unor etape procedurale specifice. În consecință, s-a solicitat efectuarea de cercetări penale și trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în formă calificată, uz de fals, înșelăciune, instigare la înșelăciune, amenințare și abuz. Prin aceeași plângere organele de urmărire penală au fost investite și cu cercetarea intimatului M.N. zis „R.” sub aspectul comiterii infracțiunilor de amenințare, șantaj și înșelăciune, toate vizând conduita procesuală adoptată pentru admiterea acțiunii civile, obiect al dosarului sus-menționat.

În urma actelor premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că testamentul din anul 1943 nu este produsul unei infracțiuni de fals în mod prealabil, ci se critică numai forma sa de redactare, lucruri care nu pot fi reținute în sarcina avocatului D.A. ca infracțiuni din cele reclamate de recurenta-petiționară. Se constată din actele și probele dosarului, că procesul-verbal din anul 2005 nu poate realiza conținutul infracțiunilor de fals și uz de fals în sarcina avocatului D.A., deoarece acest proces-verbal i-a fost pus la dispoziție de către M.N., clientul pe care îl apăra, având convingerea că exprimă adevărul.

Referitor la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune reclamată și invocată în recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu poate exista atâta timp cât în condițiile unui contract de asistență juridică, avocatul este obligat să depună, în condițiile legii, toate diligențele pentru a susține interesele clientului său (redactarea acțiunii civile, depunerea înscrisurilor primite de la partea care o reprezintă precum și formularea de cereri în instanță). Mai mult chiar, toate probele administrate într-un dosar, sunt puse în discuția părților și sunt supuse cenzurii instanței - care le poate sau nu lua în considerare - în măsura în care se coroborează sau nu cu alte probe din dosar. Față de toate aceste argumente arătate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b), C. proc.

pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționara S.A. împotriva Sentinței penale nr. 14 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel, Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta la plata cheltuielilor judiciare către stat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara S.A. împotriva Sentinței penale nr. 14 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2010.