ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1194/2011

Asupra

recursului de față;

In baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011, Tribunalul Arad, secția penală, a dispus,

printre altele:

În baza art.

257 alin. (1) C. pen. a condamnat inculpatul - D.I.M., la pedeapsa de 3 (trei)

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, pe durata

și în condițiile stabilite de art. 71 C. pen. fiindu-i interzisă inculpatului

exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții

elective publice și drepturile prevăzute de art. 64 lit. b) C. pen.

Împotriva

sentinței primei instanțe a declarat apel, inculpatul D.I.M. care a format

obiectul dosarului nr. 1498/109/2010/al al Curții de Apel Timișoara, secția penală,

cauza fiind soluționată ulterior prin decizia penală nr. 44/A din 28 februarie

2011.

La termenul de

judecată din data de 08 februarie 2011, fixat pentru judecarea apelului

inculpatului la instanța de apel, instanța de control judiciar, respectiv

Curtea de Apel Timișoara s-a luat în examinare cererea de liberare provizorie

sub control judiciar și în baza art. 160

2

coroborat cu art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen. a fost respinsă cererea inculpatului.

Împotriva

acestei încheieri, inculpatul D.I.M. a declarat recurs solicitând admiterea

recursului și casarea încheierii, cauza fiind înregistrată la Înalta Curte sub

nr. 2430/1/2011, respectiv prezenta cauză.

In cererea

scrisă și depusă la dosarul cauzei inculpatul D.I.M. a declarat recurs și

împotriva deciziei penale nr. 44/A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, dată în dosarul nr. 1498/109/2010/al, recurs care a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți sub nr. 1498/109/2010/al cu termen de

judecată la data de 13 aprilie 2011.

Înalta Curte

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Timișoara dată în

încheierea atacată din data de 08 februarie2011, constată că recursul declarat

de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la

această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Din redactarea

textului legal care reglementează condițiile liberării provizorii - art. 160/2

alin. (1), (2) C. proc. pen., rezultă cu titlu obligatoriu, imperativ,

situațiile în care nu se acordă liberarea provizorie - când există date din

care rezultă necesitatea împiedicării inculpatului de a săvârși alte

infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea

mijloacelor de probă, însă, îndeplinirea condițiilor privind categoriile de

infracțiuni pentru care se poate acorda liberarea provizorie, precum și lipsa

condiției negative, anterior arătate, creează doar o posibilitate, o facultate

și nu o obligație pentru instanță, de a admite cererea. Revine deci instanței,

sarcina de a analiza temeinicia unei astfel de cereri, oportunitatea punerii în

libertate a inculpatului, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei

cauze în parte.

În cauză, sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160/2 alin. (1), (2) C. proc. pen. -

infracțiunea pentru care este cercetat inculpatul de trafic de influentă actele

dosarului cauzei nu evidențiază date, din care să rezulte necesitatea

împiedicării inculpatului de a săvârși alte infracțiuni sau că acesta va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor părți,

martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Cu toate că,

formal, sunt îndeplinite condițiile legale pentru admisibilitatea cererii, la

analizarea acesteia și adoptarea unei soluții temeinice, nu pot fi ignorate

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, precum și

scopul unor astfel de măsuri.

Este adevărat

că, în cadrul unei astfel de proceduri, se subînțelege că temeiurile arestării

subzistă, privarea de libertate însăși fiind premisa, condiția „sine qua

non" a formulării unei cereri de liberare provizorie, altfel, în lipsa

temeiurilor arestării, sunt incidente alte instituții - revocarea arestării sau

înlocuirea măsurii arestării cu altă măsură preventivă. Se impune însă, a fi

avute în vedere și aceste temeiuri, pentru că, subzistența lor, completată de

necesitatea asigurării bunei desfășurări a procesului penal și insuficiența

controlului judiciar asupra inculpatului - conduc la concluzia inoportunității

liberării provizorii.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, a statuat prin jurisprudența sa că, persistența

motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o

infracțiune, după o anumită perioadă nu mai este suficientă, autoritățile

trebuind să analizeze situația personală a acuzatului mai în detaliu și

găsească motive specifice pentru menținerea sa în detenție. In acest context,

Curtea Europeană a dezvoltat 4 motive acceptabile pentru a se refuza

eliberarea: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces; riscul ca, în cazul

eliberării, acuzatul să împiedice desfășurarea procesului sau să comită alte

infracțiuni; riscul să tulbure ordinea publică.

Așadar, în

concordanță și cu jurisprudența Curții Europene, unul dintre motivele pentru

care o persoană poate fi lipsită de libertate - protejarea ordinii publice în

cazul infracțiunilor cu un puternic impact în rândul comunității, cum este cea

din speță - este incident și în cazul de față, motiv care, referindu-se la un

interes public real, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o

pondere mai mare față de regula generală a judecării în stare de liberate.

Așa fiind, o

atare tulburare a ordinii publice, prin prisma celor mai sus expuse, apreciem

că este de natură a tulbura ea însăși, buna desfășurare a procesului penal, cel

puțin o perioadă de timp, astfel că măsura arestării, luată tocmai în

perspectiva asigurării acestui scop - al bunei desfășurări a procesului penal -

se impune a fi menținută, liberarea provizorie, chiar condiționată de un anumit

control judiciar, nefiind oportună la acest moment.

Este adevărat

că, potrivit art. 136 C. proc. pen. scopul măsurilor preventive se poate

realiza, fie prin măsuri preventive, fie prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune, instanța fiind cea care, în funcție de datele

concrete ale cauzei referitoare la fapta imputată și la elementele de

circumstanțiere ale inculpatului, va opta pentru una din aceste măsuri.

De asemenea,

reale fiind, nu sunt de neglijat nici aspectele pozitive evidențiate în

circumstanțierea persoanei inculpatului, însă, așa cum am arătat, instanța

apreciază că - raportat la necesitatea protejării ordinii publice (prin prisma

reacției publice la modul în care autoritățile judiciare răspund unor astfel de

manifestări și în contextul stopării acestui fenomen în societatea românească),

motiv care primează față de celelalte elemente favorabile inculpatului, în

scopul asigurării continuării urmăririi penale în bune condiții - controlul

judiciar ar fi insuficient, cel puțin la acest moment, atât de apropiat datei

arestării și, că deci, nu se justifică încă, punerea inculpatului în libertate.

Pentru aceste

motive, Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității

infracționale, de împrejurările comiterii faptei, în sensul că, inculpatul D.I.M.

a fost încadrat ca subofițer, în cadrul Serviciului Român de Informații -

Secția de Informații Mehedinți, din anul 1993 până în anul 2008, când i s-a

desfăcut contractul de muncă, iar la data de 02 martie 2010, inculpatul a

contactat-o telefonic pe denunțătoarea E.A.N. cerându-i acesteia suma de 6.000

Euro, pentru a interveni pe lângă judecători și a sustrage probe dintr-un dosar

penal, aflat în faza judecății, la I.C.C.J., unde procurorul G.D., tatăl

denunțătoarei, are calitatea de inculpat, inculpatul încunoștințând-o totodată

pe denunțătoare că urmează a fi pus sechestru pe casa părintească denunțătoarea

E.A.N. fiind de acord să-i dea inculpatului suma de 6.000 Euro, în scopul

menționat mai sus, dar la insistențele familiei a denunțat fapta la organele de

cercetare penală, formându-se dosarul penal cu nr. 98/P/2010; cât și faptul că

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o,

este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

În acord cu

prima instanță, Înalta Curte apreciază că nu sunt întrunite la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 160

2

coroborat cu art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de

libertate a inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine

dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere

circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul

crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției provizorii

nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din

Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același

sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive

nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi

judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acesteia încadrându-se

în dispozițiile și limitele legii.

Înalta Curte

conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge, ca nefondat, recursul declarat inculpatul D.I.M. împotriva încheierii

din 8 februarie2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în

dosarul nr. 1498/109/2010.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare

conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.I.M. împotriva încheierii din 8

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul

nr. 1498/109/2010.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 25 martie 2011.