ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3163/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 253 din 17

noiembrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul M.C.V., în contradictoriu cu

instituția pârâtă Ministerul Finanțelor Publice – A.N.A.F. și a dispus suspendarea

executării Ordinului nr. 3079/2009 emis de autoritatea pârâtă, până la

soluționarea pe fond a cauzei.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul

a solicitat, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea

executării Ordinului nr. 3079/2009 emis de M.F.P. – A.N.A.F., prin care s-a

dispus revocarea mandatului său de Director coordonator adjunct în cadrul D.G.F.P.

Vrancea.

În motivarea acțiunii sale, reclamantul

a susținut că revocarea sa din funcție este

nelegală,

deoarece a survenit la mai puțin de un an de la numirea sa în această funcție,

precum și faptul că

noii indicatori de performanță au fost deja asumați

prin

contractul de management, astfel încât

nu s-a schimbat nimic în structura postului.

Pe

de altă parte, reclamantul a

considerat că este bine justificată cererea sa prin aceea că există o

puternică îndoială asupra legalității actului

criticat, atâta vreme cât se tinde ca în mod

unilateral să fie desființat

un contract de factură bilaterală.

Reclamantul a mai susținut că, în

ceea ce privește paguba, aceasta constă în imposibilitatea exercitării funcției

câștigate prin numire directă și în cele

din urmă în privarea de drepturile salariale

cuvenite.

În cauza dedusă judecății, fără a

prejudeca fondul, instanța a apreciat că există puternice îndoieli cu privire la

legalitatea actului administrativ contestat de reclamant, pornind chiar de la

premisa posibilității revocării unilaterale a unui contract bilateral, așa cum

este contractul intervenit între reclamant și autoritatea pârâtă, reținându-se

că instanța de fond urma să stabilească în ce măsură modificarea indicatorilor

de performanță este într-adevăr de natură a modifica considerabil obiectul

contractului, astfel încât măsura să fie justificată.

Instanța a mai reținut că, în

privința pagubei iminente, afectarea dreptului la muncă al reclamantului,

precum și imposibilitatea obținerii veniturilor

salariale din funcția deținută, pot fi

considerate de natură a-i produce

acestuia un prejudiciu viitor și sigur, fără a mai fi necesară dovedirea lui.

Neprestând munca la care s-a angajat prin contract, acesta a fost pus în

imposibilitatea de a mai realiza venituri, ceea ce constituie o

certitudine a prejudiciului viitor, ca și

condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Împotriva acestei hotărâri pârâta A.N.A.F.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului recurenta - pârâtă

a solicitat instanței să facă aplicarea prevederilor art. 247 C. proc. civ.,

față de declarația intimatului - reclamant de renunțare la aplicarea

dispozițiilor sentinței civile nr. 253 prin care s-a dispus suspendarea

executării Ordinului nr. 3079/2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice.

Examinând sentința atacată în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea

instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul cererii

de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de

suspendare, instanța nu cercetează îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine

justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a

consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea

măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având

posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Independent de conținutul motivelor

de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că

situația prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca fiind

îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele administrate,

instanța de fond, motivat și argumentat, a indicat că există suficiente indicii

aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta

să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității

actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază, în acord cu

instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului

în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Cum în mod corect a reținut instanța

de fond, afectarea dreptului la muncă al reclamantului, precum și

imposibilitatea obținerii veniturilor salariale din funcția deținută, pot fi

considerate de natură a-i produce reclamantului un prejudiciu viitor și sigur,

fără a mai fi necesară dovedirea lui.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond

a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Înalta Curte apreciază că nu se

poate reține aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 247 C. proc. civ.,

care reglementează instituția renunțării la însuși dreptul pretins, având în

vedere că declarația de renunțare, depusă în copie la dosar, nu a fost făcută

în forma prevăzută de prevederile alin. (3) al articolului invocat de recurenta

- pârâtă, respectiv în ședință sau prin înscris autentic.

Față de cele arătate, reținând

așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin.

(1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se

dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de A.N.A.F.

împotriva sentinței nr. 253 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 iunie 2010.