ÎCCJ, Decizia nr. 213/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 213/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 12 noiembrie

2003, numitul B.R. a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea,

solicitând începerea urmăririi penale împotriva conducerii Episcopiei Ortodoxe

Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului, respectiv împotriva prelaților P.S.

și M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., coroborat cu art. 83 și 84 din

Legea nr. 168/1999, constând în aceea că au refuzat punerea în executare a

sentinței nr. 238/C din 14 mai 2002 a Tribunalului Bihor, irevocabilă prin

decizia nr. 968/R/2002, a Curții de Apel Oradea.

În motivarea plângerii,

petentul a arătat că prin hotărârile judecătorești menționate s-a dispus

reintegrarea sa în postul deținut anterior desfacerii contractului de muncă și

plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale de care a fost lipsit,

începând cu data de 19 iulie 2001 și până la reintegrarea efectivă în muncă.

Deși hotărârile au fost

comunicate Episcopiei, conducerea acesteia a refuzat punerea lor în executare.

Totodată, executarea

hotărârii de reintegrare în muncă și plată a drepturilor salariale nu a fost

pusă în executare, nici ulterior celor două cereri depuse la Episcopie, în

acest scop.

Parchetul de pe lângă

Judecătoria Oradea, prin rezoluția nr. 3095/P/2003 din 9 decembrie 2003, a

declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a reținut că petentul a

declarat că dorește să fie cercetați, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

menționate, numiții M.I., Episcop Ortodox al Episcopiei Ortodoxe Române a

Oradiei, Bihorului și Sălajului și P.S., Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe

Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului.

În aceste condiții, devin

incidente dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. e) C. proc. pen., privind competența

de soluționare a cauzelor penale privind infracțiunile săvârșite de șefii

cultelor religioase care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al

acestuia.

Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin

rezoluția nr. 66/P/2004 din 1 aprilie 2004, în temeiul art. 228 alin. (6) și a

art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față

de episcopul I.M. și arhiereul vicar P.S., sub aspectul infracțiunilor

prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 83 și 84 din Legea nr. 168/1999.

Pentru a dispune în sensul

arătat, organul de urmărire penală a reținut că petentul B.R. a solicitat

cercetarea episcopului I.M. și arhiereului vicar P.S. din cadrul Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului, sub aspectul infracțiunilor

menționate.

Petentul a susținut că prin

sentința nr. 238/C din 14 mai 2002, Tribunalul Bihor a dispus reintegrarea sa

pe postul deținut anterior, acela de preot la Parohia Hidișelu de Jos.

Prin aceeași hotărâre,

Episcopia a fost obligată să-i plătească acestuia, drepturile salariale de care

a fost lipsit, calculate conform art. 136 vechiul C. muncii.

Hotărârea judecătorească

menționată nu a fost pusă în executare de intimată.

Din verificările efectuate a

rezultat că petentul a fost preot în Parohia Hidișelu de Jos, din Protopopiatul

Oradea.

În data de 30 mai 2001,

Consistoriul eparhial al Eparhiei Oradea a judecat cazul petentului, acuzațiile

constând în împrejurarea că a divorțat de soție și în aceea că nu s-a supus

autorității bisericești, cu referire la încălcarea interdicției dispuse la data

de 9 martie 2001, de către episcopul I.M., de a mai săvârși slujbe bisericești.

Prin hotărârea nr. 1/2001,

Consistoriul a decis menținerea interdicției decise de episcop și transferul

petentului în altă parohie, după ce va rezolva problema divorțului, prin

recăsătorire cu fosta soție.

Prin adresa nr. 1007 din 6

iunie 2001, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului a

comunicat petentului că, începând cu data primirii acesteia, i se interzice

săvârșirea slujbelor religioase.

Totodată, acestuia i-a fost

adus la cunoștință că o hotărâre definitivă cu privire la situația sa va fi

luată de Consistoriul Eparhial Oradea, după ce se va recăsători și va preda

Parohia Hidișelu de Jos.

Pentru aducerea la

îndeplinire de către petent a celor menționate, s-a stabilit ca termen limită

data de 1 iulie 2001.

Ulterior, prin adresa nr.

1316 din 19 iunie 2001, Episcopia a adus la cunoștință petentului, că i s-a

desfăcut contractul de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. i) și k) C.

muncii, în vigoare la acea dată.

S-a precizat în adresă că

petentul, nerefăcându-și familia și nesolicitând transferul în altă parohie, nu

mai corespunde postului sub aspect profesional și se face vinovat de săvârșirea

unor abateri disciplinare.

Petentul a contestat măsura

luată împotriva sa.

Prin hotărâre

judecătorească, contestația a fost admisă, reținându-se că încetarea

raporturilor de muncă a avut loc cu încălcarea prevederilor art. 146 C. muncii,

în sensul că acesta se afla în incapacitate temporară de muncă și în care

primea ajutoare de asigurări sociale.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate în cauză a rezultat că nu pot fi reținute infracțiunile

cu a căror cercetare organul de urmărire penală a fost sesizat.

Astfel, din examinarea

carnetului de muncă al petentului rezultă că acesta a fost reîncadrat pe postul

deținut anterior, de preot la Parohia Hidișelu de Jos, începând cu data de 1

august 2001, care este și data desfacerii contractului de muncă.

Prin adresa nr. 1726/2002,

Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului a comunicat

Protopopiatului Oradea, că petentul a fost reîncadrat în muncă, că retribuirea

acestuia se va face din fondurile Parohiei Hidișelu de Jos și că este necesară

verificarea financiară a parohiei menționate.

Totodată, prin adresa nr.

1836 din 28 noiembrie 2002, Episcopia a comunicat petentului că a fost

reîncadrat, începând cu data de 1 august 2001 și că este necesar ca, la data de

4 decembrie 2002, să se prezinte la Protopopiatul Oradea, în vederea

verificării financiare a parohiei.

În ziua de 21 ianuarie 2003,

în discuția Consistoriului eparhial al Episcopiei au fost repuse abaterile

petentului, cu referire la desfacerea căsătoriei prin divorț, fără a solicita

ancheta preliminară a delegatului eparhial și nerespectarea interdicției de

oficiere a slujbelor religioase.

În cursul dezbaterilor,

petentul a recunoscut că a oficiat slujbe, în toată perioada de după 30 mai

2001.

Din cele expuse, rezultă,

așadar, că petentul a fost efectiv reîncadrat pe postul deținut anterior

încetării raporturilor de muncă.

Pe de altă parte, potrivit

art. 42 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe

Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, obligația de a întreține Biserica

și pe slujitorul ei o au membrii parohiei.

Ca atare, Episcopia Ortodoxă

Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului a executat toate obligațiile ce îi

reveneau din hotărârea judecătorească invocată de petent.

Împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, petentul a formulat plângere, întemeiată pe art.

278

1

C. proc. pen., susținând că situația de fapt a fost greșit

stabilită, în realitate Episcopia neîndeplinindu-și obligațiile ce îi reveneau,

cu referire la reîncadrare și plata drepturilor salariale, stabilite prin

hotărâre judecătorească definitivă.

Prin sentința nr. 290 din 16

decembrie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

plângerea, ca nefondată, cu motivarea că în raport cu probatoriul administrat,

din care rezultă îndeplinirea obligațiilor de către Episcopia Ortodoxă Română a

Oradiei, Bihorului și Sălajului, în mod legal și temeinic s-a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Ulterior, prin memoriul

depus la data de 15 septembrie 2005, recurentul a susținut că în mod greșit s-a

reținut, atât de către organul de urmărire penală, cât și de către instanța de

judecată, că hotărârile judecătorești de integrare și plată a despăgubirilor

reprezentând drepturi salariale neachitate, au fost îndeplinite. În realitate,

reintegrarea pe postul avut anterior desfacerii contractului de muncă nu a avut

loc, iar despăgubirile reprezentând drepturi salariale, nu au fost plătite

petentului.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin sentința nr. 238/C/2002

din 14 mai 2002, irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia,

Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis contestația formulată de B.R., în

contradictoriu cu Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului și Sălajului

și a dispus anularea deciziei nr. 1316 din 19 iulie 2001, emisă de intimată,

reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior, precum și plata de

către aceeași intimată, a despăgubirilor bănești reprezentând drepturile

salariale cuvenite contestatorului de la data de 19 iulie 2001 și până la

reintegrarea efectivă pe post.

Cu privire la reintegrarea

pe postul deținut anterior, intimata afirmă că obligația dispusă de instanță a

fost îndeplinită, în timp ce petentul susține că hotărârea judecătorească nu a

fost respectată.

Starea de fapt reținută nu

este susținută de materialul probator administrat, atât în faza efectuării

actelor premergătoare, cât și în etapa cercetării judecătorești, iar alte probe

pentru aflarea adevărului nu au fost administrate.

Drept urmare, instanța de

fond trebuia să constate că urmărirea penală este incompletă, că probele

existente la dosar nu sunt suficiente pentru judecarea cauzei, precum și că, în

fața instanței, nu s-a putea face completarea decât cu mare întârziere și să

pronunțe soluția prevăzută în art. 278

1

alin. (7) lit. b) C. proc.

pen.

Pe de altă parte, deși nu s-a

afirmat că despăgubirile dispuse de instanță s-ar fi plătit contestatorului, de

către intimată, organul de urmărire penală a reținut că hotărârea

judecătorească ar fi fost respectată, în sensul îndeplinirii și acestei

dispoziții, invocându-se dispozițiile Decretului nr. 233/1949, potrivit cărora

retribuirea efectivă a preoților nu constituie o obligație a Bisericii, aceasta

făcându-se, conform legii speciale, din fondurile parohiei.

Or, potrivit art. 1 și 2 din

Legea nr. 142/1999, personalul clerical care își desfășoară activitatea în

unitățile de cult, beneficiază de salarii stabilite potrivit acestui act

normativ, fondurile necesare fiind asigurate de bugetul de stat.

Așadar, organul de urmărire

penală nu a avut în vedere prevederea legală aplicabilă.

Drept urmare, respingând

plângerea și menținând rezoluția atacată, instanța a pronunțat o hotărâre

supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va admite recursul, va casa sentința primei

instanței, va desființa rezoluția atacată și va restitui cauza la procuror, în

vederea completării urmăririi penale.

În acest sens, organul de

urmărire penală va efectua acte procedurale vizând:

- identificarea structurii

organizaționale specifice cu atribuții în solicitarea fondurilor de la bugetul

de stat pentru salarizarea clerului, calcularea și plata salariilor;

- identificarea structurii

organizaționale cu atribuții privind calcularea și plata salariilor pentru

personalul clerical din Protopopiatul Oradea și stabilirea raporturilor

juridice dintre aceste structuri;

- identificarea, în cadrul

acestei structuri, a persoanelor cu atribuții în salarizarea preoților din

cadrul Protopopiatului Oradea;

- efectuarea unei expertize

contabile având ca obiectiv situația financiară a Parohiei Hidișelu de Jos,

exclusiv sub aspectul cheltuielilor cu titlu de despăgubiri, în favoarea

petentului, conform hotărârii judecătorești menționate;

- administrarea oricăror

altor mijloace de probă apte a duce la aflarea adevărului în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

petentul B.R. împotriva sentinței nr. 290 din 16 decembrie 2004, pronunțată de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3381/2004

și casează hotărârea atacată.

Admite plângerea formulată

de același petent împotriva rezoluției nr. 66/P/2004 din 1 aprilie 2004 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Desființează rezoluția

atacată și trimite cauza, procurorului, în vederea completării urmăririi

penale.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.