ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 447/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Orașului Sânnicolau Mare, solicitând anularea dispoziției nr. 1040/ 1941 din 07 noiembrie 2008 emisă de acesta, prin care i s-a respins notificarea privind acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea construcțiilor preluate abuziv de stat și demolate. Prin sentința civilă nr. 426 din 16 februarie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a anulat dispoziția nr. 1040 din 07 noiembrie 2008 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să înainteze notificarea din 06 noiembrie 2001 la Comisia Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare spre competentă soluționare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea din 06 noiembrie 2001 reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție situat în Sânnicolau Mare, str. V., ce a aparținut autorilor săi, K.I. și soția sa, E.; construcția a fost demolată, iar terenul a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991. Prin dispoziția nr. 1040 din 07 noiembrie 2008, pârâtul Primarul Orașului Sânnicolau Mare a respins notificarea, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada preluării imobilului de către stat. Instanța a reținut că din descrierea din cartea funciară, clădirea ce a aparținut autorilor reclamantului s-a aflat pe un teren agricol, ce a fost restituit, conform susținerilor proprii, în temeiul Legii fondului funciar.

A mai reținut instanța că, întrucât legea aplicabilă în ce privește restituirea terenului este aceea care guvernează fondul funciar, pârâtul Primarul Orașului Sânnicolau Mare avea obligația de a trimite notificarea (privind construcția) organului competent să o soluționeze, respectiv Comisia Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare, în considerarea regulii conform căreia cererea adresată unei instituții necompetente se trimite organului competent, dar și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) din Titlul I din Legea nr. 247/2005, art. 31 din Legea nr. 1/2000 în forma existentă înainte de Legea nr. 247/2005 și care era în vigoare la momentul notificării. Din textele de lege menționate rezultă că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru construcțiile demolate de pe terenurile agricole preluate de Statul Român.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel în termenul legal atât reclamantul, cât și pârâtul. Prin decizia nr. 198/ A din 9 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ambele apeluri. În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Imobilul înscris în CF Sânnicolau Mare, cu o suprafață de 6050 mp a fost preluat de stat de la bunicii reclamantului, împrejurare dovedită prin declarațiile martorilor audiați în cauză (filele 88 și 89, dosar fond). Deși pârâtul a susținut atât în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel că nu s-ar fi făcut o asemenea dovadă, implicit a recunoscut preluarea imobilului de către stat prin adresa din 03 iulie 2009 (fila 92, dosar fond), prin care comunică instanței faptul că pentru terenul preluat de stat reclamantul a primit teren în altă locație, în baza Legii nr. 18/1991.

De altfel, reclamantul a depus la dosar, recunoscând la rândul său că dreptul de proprietate asupra terenului i s-a reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, adeverința din 15 octombrie 1991 (fila 148, dosar fond), anexa cu tabelul nominal al persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în care figurează și el (fila 149, dosar fond) și titlul de proprietate din 17 iulie 1997 (fila 143, dosar fond). Pe de altă parte, instanța a reținut că dacă terenul înscris în Sânnicolau Mare a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991, făcând parte, conform evidențelor oficiale, din extravilanul orașului, același regim trebuie să-l urmeze și cererea reclamantului pentru despăgubiri constând în contravaloarea construcției demolate, chiar dacă a fost formulată sub forma unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, lege aplicabilă la data promovării acțiunii (31 decembrie 2008). Conform textului legal menționat, notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, având ca obiect construcții din extravilanul localităților, se vor înainta în vederea soluționării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orășenești și municipale constituite în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000, astfel că pârâtul avea obligația legală de a înainta notificarea reclamantului Comisiei locale de fond funciar Sânnicolau Mare. Față de același text legal, instanța a reținut că pârâtul nu poate fi obligat, astfel cum a solicitat reclamantul, să-i acorde printr-o nouă dispoziție despăgubirile bănești pentru construcții demolate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâta Primăria orașului Sânnicolau Mare. I. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată: Soluția instanței de apel este nelegală, bazată pe o greșită apreciere a stării de fapt rezultată din greșita interpretare a probelor administrate în cauză, în ceea ce privește obligarea pârâtului să înainteze notificarea din 06 noiembrie 2001 la Comisia Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare spre competentă soluționare.

Recurentul - reclamant susține că, competența de soluționare a notificării din 06 noiembrie 2001, prin care a solicitat acordarea despăgubirilor bănești pentru construcțiile, situate administrativ pe strada Viilor, din Sânnicolau-Mare înscrise în CF Sânnicolau Mare, care au fost demolate ulterior preluării abuzive de către regimul comunist, precum și acordarea despăgubirilor bănești pentru aceste construcții revine pârâtului, iar temeiul de drept în baza căruia se acordă aceste despăgubiri îl constituie Legea nr. 10/2001.

Din întregul probatoriu administrat în cauză, a rezultat cu certitudine faptul că la momentul preluării imobilul făcea parte din intravilanul orașului Sânnicolau Mare, fiind trecut ulterior de către stat în extravilan, iar construcțiile au fost demolate, precum și faptul că și în prezent terenul pe care s-au aflat construcțiile, deși face parte din extravilan este situat administrativ pe strada Viilor din Sânnicolau Mare, iar terenurile aflate în imediată vecinătate cu acesta, fac parte din intravilanul orașului.

Chiar dacă terenul pe care s-au aflat construcțiile demolate se află situat în extravilan, competența în acordarea despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, revine pârâtului, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că, în situația construcțiilor preluate abuziv și care au fost demolate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, fără însă a se face referire dacă este vorba despre construcții situate în intravilan sau în extravilan. II. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Primăria orașului Sânnicolau Mare a formulat următoarele critici: Instanțele de fond au constatat în mod greșit că notificarea formulată de reclamant trebuia trimisă pentru soluționare comisiei de fond funciar, față de împrejurarea că terenul pe care era situată casa se află în extravilanul localității.

Recurenta - pârâtă susține că din documentele aflate la dosar nu reiese că imobilul a fost preluat abuziv, iar reclamantul nu a probat faptul că imobilul-construcție a fost demolat, astfel că nu se poate reține vreo culpă în sarcina comisiei de soluționare a notificării. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: I. În ce privește recursul declarat de reclamant, instanța constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Conform situației de fapt stabilită de instanțele anterioare, prin notificarea din 06 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție situat în Sânnicolau Mare, str. V., înscris în CF, ce a aparținut autorilor săi K.I.

și E., demolat după data preluării, terenul fiindu-i restituit în baza Legii nr. 18/1991. Imobilul - construcție, format din curte și grădină, în suprafață de 6050 mp, a fost preluat abuziv de stat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, însă preluarea nu a fost operată în cartea funciară, astfel că și în prezent sunt înscriși antecesorii reclamantului, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar. (fila 25, dosar fond) Raportat la această situație de fapt, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe, făcând în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Astfel, art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prevede: „Notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcții existente, situate în extravilanul localităților, aparținând exploatațiilor agricole si care au fost trecute în proprietatea statului, construcții de pe terenurile forestiere, care au făcut parte din exploatația forestiera la data trecerii în proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluționării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orășenești si municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, cu modificările si completările ulterioare.» Textul de lege susmenționat se referă la construcții existente și nu este aplicabil în speță, dat fiind faptul că obiectul pretențiilor reclamantului îl constituie imobilul-construcție, pentru care acesta solicită acordarea de despăgubiri, întrucât după data preluării a fost demolat.

Instanțele de fond și-au motivat soluția pe considerentul că, întrucât terenul a fost restituit reclamantului în baza Legii nr. 18/1991, făcând parte din extravilanul orașului, același regim trebuie să-l urmeze și cererea pentru despăgubiri constând în contravaloarea construcției demolate, chiar dacă a fost formulată sub forma unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Procedând astfel, instanțele au ignorat dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „în situația imobilelor – construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul”.

Potrivit acestor dispoziții legale, în ipoteza în care se constată că imobilul pretins nu poate fi restituit în natură trebuie stabilite măsuri reparatorii prin echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau, dacă este cazul, prin hotărârea instanței de judecată. Această obligație răspunde scopului pentru care actul normativ - Legea nr. 10/2001 - a fost adoptat și anume acela de a se asigura o reparație, în natură sau în echivalent, pentru cei care au fost deposedați în mod abuziv de imobilele lor în perioada regimului politic trecut. În acest sens, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.

Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că, „în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”, iar art. 26 alin. (1) din același act normativ prescrie că, „dacă restituirea în natură nu este posibilă deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată… să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv…”.

În același sens, în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare, se prevedea obligația unității deținătoare de a face persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, dacă acesta nu putea fi restituit în natură. Întrucât instanțele de fond nu au soluționat contestația formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, se impune ca, în baza art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului să fie admis, cu consecința casării în parte a deciziei recurate, admiterea apelului reclamantului, anularea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca aceasta să se pronunțe în cauză în raport de dispozițiile legii speciale de reparație - Legea nr. 10/2001.

II. În ce privește recursul declarat de pârât acesta este nul, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, pârâta nu a formulat critici care să aibă legătură cu decizia recurată, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia, ci a arătat care sunt motivele pentru care a fost respinsă notificarea formulată de reclamant, care însă nu privesc considerentele de fapt și de drept reținute de instanță în justificarea soluției sale. Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. Cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de reclamant, va casa în parte decizia recurată, va anula sentința tribunalului și va trimite cauza spre rejudecare acestei instanțe, iar în ce privește recursul pârâtei, va constata că acesta este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei nr. 198/ A din 9 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează în parte decizia recurată. Admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 426 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului pârâtei. Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria Orașului Sânnicolau Mare împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.