ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 447/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 447/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Primarul Orașului Sânnicolau Mare, solicitând anularea dispoziției nr.

1040/ 1941 din 07 noiembrie 2008 emisă de acesta, prin care i s-a respins

notificarea privind acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea

construcțiilor preluate abuziv de stat și demolate.

Prin sentința civilă nr.

426 din 16 februarie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte

acțiunea, a anulat dispoziția nr. 1040 din 07 noiembrie 2008 emisă de pârât și

l-a obligat pe acesta să înainteze notificarea din 06 noiembrie 2001 la Comisia

Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare spre competentă soluționare.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea din 06 noiembrie 2001

reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul

construcție situat în Sânnicolau Mare, str. V., ce a aparținut autorilor săi, K.I.

și soția sa, E.; construcția a fost demolată, iar terenul a fost restituit în

baza Legii nr. 18/1991.

Prin dispoziția nr. 1040

din 07 noiembrie 2008, pârâtul Primarul Orașului Sânnicolau Mare a respins

notificarea, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada preluării imobilului

de către stat.

Instanța a reținut că

din descrierea din cartea funciară, clădirea ce a aparținut autorilor

reclamantului s-a aflat pe un teren agricol, ce a fost restituit, conform

susținerilor proprii, în temeiul Legii fondului funciar.

A mai reținut

instanța că, întrucât legea aplicabilă în ce privește restituirea terenului

este aceea care guvernează fondul funciar, pârâtul Primarul Orașului Sânnicolau

Mare avea obligația de a trimite notificarea (privind construcția) organului

competent să o soluționeze, respectiv Comisia Locală de Fond Funciar Sânnicolau

Mare, în considerarea regulii conform căreia cererea adresată unei instituții

necompetente se trimite organului competent, dar și a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) și (2) din Titlul I din Legea nr. 247/2005, art. 31 din Legea nr. 1/2000 în

forma existentă înainte de Legea nr. 247/2005 și care era în vigoare la

momentul notificării.

Din textele de lege

menționate rezultă că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru

construcțiile demolate de pe terenurile agricole preluate de Statul Român.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel în termenul legal atât reclamantul, cât și

pârâtul.

Prin decizia nr. 198/

A din 9 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ambele

apeluri.

În motivarea soluției

sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Imobilul înscris în

CF Sânnicolau Mare, cu o suprafață de 6050 mp a fost preluat de stat de la

bunicii reclamantului, împrejurare dovedită prin declarațiile martorilor

audiați în cauză (filele 88 și 89, dosar fond).

Deși pârâtul a

susținut atât în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel că nu s-ar

fi făcut o asemenea dovadă, implicit a recunoscut preluarea imobilului de către

stat prin adresa din 03 iulie 2009 (fila 92, dosar fond), prin care comunică

instanței faptul că pentru terenul preluat de stat reclamantul a primit teren

în altă locație, în baza Legii nr. 18/1991.

De altfel,

reclamantul a depus la dosar, recunoscând la rândul său că dreptul de

proprietate asupra terenului i s-a reconstituit în baza Legii nr. 18/1991,

adeverința din 15 octombrie 1991 (fila 148, dosar fond), anexa cu tabelul

nominal al persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în

care figurează și el (fila 149, dosar fond) și titlul de proprietate din 17

iulie 1997 (fila 143, dosar fond).

Pe de altă parte,

instanța a reținut că dacă terenul înscris în Sânnicolau Mare a fost restituit

în baza Legii nr. 18/1991, făcând parte, conform evidențelor oficiale, din

extravilanul orașului, același regim trebuie să-l urmeze și cererea

reclamantului pentru despăgubiri constând în contravaloarea construcției

demolate, chiar dacă a fost formulată sub forma unei notificări întemeiate pe

Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod

corect prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 din Titlul I al

Legii nr. 247/2005, lege aplicabilă la data promovării acțiunii (31 decembrie 2008).

Conform textului

legal menționat, notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a

legii, având ca obiect construcții din extravilanul localităților, se vor

înainta în vederea soluționării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale,

orășenești și municipale constituite în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000,

astfel că pârâtul avea obligația legală de a înainta notificarea reclamantului

Comisiei locale de fond funciar Sânnicolau Mare.

Față de același text

legal, instanța a reținut că pârâtul nu poate fi obligat, astfel cum a

solicitat reclamantul, să-i acorde printr-o nouă dispoziție despăgubirile

bănești pentru construcții demolate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul și pârâta Primăria orașului Sânnicolau

Mare.

I. În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat

următoarele critici cu privire la decizia recurată:

Soluția instanței de

apel este nelegală, bazată pe o greșită apreciere a stării de fapt rezultată

din greșita interpretare a probelor administrate în cauză, în ceea ce privește

obligarea pârâtului să înainteze notificarea din 06 noiembrie 2001 la Comisia

Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare spre competentă soluționare.

Recurentul -

reclamant susține că, competența de soluționare a notificării din 06 noiembrie 2001,

prin care a solicitat acordarea despăgubirilor bănești pentru construcțiile,

situate administrativ pe strada Viilor, din Sânnicolau-Mare înscrise în CF

Sânnicolau Mare, care au fost demolate ulterior preluării abuzive de către

regimul comunist, precum și acordarea despăgubirilor bănești pentru aceste

construcții revine pârâtului, iar temeiul de drept în baza căruia se acordă

aceste despăgubiri îl constituie Legea nr. 10/2001.

Din întregul

probatoriu administrat în cauză, a rezultat cu certitudine faptul că la

momentul preluării imobilul făcea parte din intravilanul orașului Sânnicolau

Mare, fiind trecut ulterior de către stat în extravilan, iar construcțiile au

fost demolate, precum și faptul că și în prezent terenul pe care s-au aflat

construcțiile, deși face parte din extravilan este situat administrativ pe

strada Viilor din Sânnicolau Mare, iar terenurile aflate în imediată vecinătate

cu acesta, fac parte din intravilanul orașului.

Chiar dacă terenul pe

care s-au aflat construcțiile demolate se află situat în extravilan, competența

în acordarea despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, revine

pârâtului, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede în

mod expres că, în situația construcțiilor preluate abuziv și care au fost

demolate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, fără însă a se

face referire dacă este vorba despre construcții situate în intravilan sau în

extravilan.

II. Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Primăria orașului Sânnicolau

Mare a formulat următoarele critici:

Instanțele de fond au

constatat în mod greșit că notificarea formulată de reclamant trebuia trimisă

pentru soluționare comisiei de fond funciar, față de împrejurarea că terenul pe

care era situată casa se află în extravilanul localității.

Recurenta - pârâtă

susține că din documentele aflate la dosar nu reiese că imobilul a fost preluat

abuziv, iar reclamantul nu a probat faptul că imobilul-construcție a fost

demolat, astfel că nu se poate reține vreo culpă în sarcina comisiei de

soluționare a notificării.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată următoarele:

I. În ce privește

recursul declarat de reclamant, instanța constată că acesta este fondat, urmând

a fi admis, pentru următoarele considerente:

Conform situației de

fapt stabilită de instanțele anterioare, prin notificarea din 06 noiembrie 2001,

reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul

construcție situat în Sânnicolau Mare, str. V., înscris în CF, ce a aparținut

autorilor săi K.I. și E., demolat după data preluării, terenul fiindu-i

restituit în baza Legii nr. 18/1991.

Imobilul -

construcție, format din curte și grădină, în suprafață de 6050 mp, a fost

preluat abuziv de stat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei

agrare, însă preluarea nu a fost operată în cartea funciară, astfel că și în

prezent sunt înscriși antecesorii reclamantului, astfel cum rezultă din

extrasul de carte funciară depus la dosar. (fila 25, dosar fond)

Raportat la această

situație de fapt, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe, făcând în

mod greșit aplicarea dispozițiilor art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Astfel, art. 5 din

Titlul I al Legii nr. 247/2005, prevede: „Notificările nesoluționate până la

data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcții

existente, situate în extravilanul localităților, aparținând exploatațiilor

agricole si care au fost trecute în proprietatea statului, construcții de pe

terenurile forestiere, care au făcut parte din exploatația forestiera la data

trecerii în proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluționării, în

termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orășenești si municipale constituite

potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificările si completările

ulterioare, si Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, cu modificările

si completările ulterioare.»

Textul de lege

susmenționat se referă la construcții existente și nu este aplicabil în speță,

dat fiind faptul că obiectul pretențiilor reclamantului îl constituie

imobilul-construcție, pentru care acesta solicită acordarea de despăgubiri,

întrucât după data preluării a fost demolat.

Instanțele de fond

și-au motivat soluția pe considerentul că, întrucât terenul a fost restituit

reclamantului în baza Legii nr. 18/1991, făcând parte din extravilanul

orașului, același regim trebuie să-l urmeze și cererea pentru despăgubiri

constând în contravaloarea construcției demolate, chiar dacă a fost formulată

sub forma unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Procedând astfel,

instanțele au ignorat dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora, „în situația imobilelor – construcții demolate, notificarea

formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin

dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei

rază s-a aflat imobilul”.

Potrivit acestor

dispoziții legale, în ipoteza în care se constată că imobilul pretins nu poate

fi restituit în natură trebuie stabilite măsuri reparatorii prin echivalent de

către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau, dacă este cazul,

prin hotărârea instanței de judecată.

Această obligație

răspunde scopului pentru care actul normativ - Legea nr. 10/2001 - a fost

adoptat și anume acela de a se asigura o reparație, în natură sau în

echivalent, pentru cei care au fost deposedați în mod abuziv de imobilele lor

în perioada regimului politic trecut.

În acest sens,

conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „în cazurile în care

restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent”.

Art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 prevede că, „în situația imobilelor preluate în mod abuziv și

ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial,

restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile

rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate

măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”, iar art. 26 alin. (1) din

același act normativ prescrie că, „dacă restituirea în natură nu este posibilă

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea

notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată… să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau

servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv…”.

În același sens, în art.

24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare, se

prevedea obligația unității deținătoare de a face persoanei îndreptățite o

ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, dacă

acesta nu putea fi restituit în natură.

Întrucât instanțele

de fond nu au soluționat contestația formulată de reclamant în temeiul Legii nr.

10/2001, se impune ca, în baza art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., recursul reclamantului să fie admis, cu consecința casării în

parte a deciziei recurate, admiterea apelului reclamantului, anularea sentinței

tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca

aceasta să se pronunțe în cauză în raport de dispozițiile legii speciale de

reparație - Legea nr. 10/2001.

II. În ce privește

recursul declarat de pârât acesta este nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ.,

modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de

nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

În cuprinsul cererii

de recurs care a învestit Înalta Curte, pârâta nu a formulat critici care să

aibă legătură cu decizia recurată, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a

motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la

argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia, ci a arătat care

sunt motivele pentru care a fost respinsă notificarea formulată de reclamant,

care însă nu privesc considerentele de fapt și de drept reținute de instanță în

justificarea soluției sale.

Succesiunea de

fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din

punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu,

vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori

casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita

controlul judiciar în recurs.

Or, condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții

poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.

Cum aspectele

invocate de recurenta-pârâtă nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și

cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va

aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în

cauză de reclamant, va casa în parte decizia recurată, va anula sentința

tribunalului și va trimite cauza spre rejudecare acestei instanțe, iar în ce

privește recursul pârâtei, va constata că acesta este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei nr. 198/ A din 9 iunie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează în parte

decizia recurată.

Admite apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 426 din 16 februarie 2010

a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Anulează sentința

apelată și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului pârâtei.

Constată nul recursul

declarat de pârâta Primăria Orașului Sânnicolau Mare împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2012.