ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7253/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7253/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de

28 iulie 2009,

reclamanții P.Ș. și P.K.J. au chemat în judecată pârâta Primăria Orașului

Sânnicolau Mare, prin Primar, formulând plângere împotriva dispoziției de

respingere a notificării nr. 1050 din 16 iunie 2009 și solicitând anularea

acesteia și, pe fondul cauzei, să se dispună restituirea în natură a imobilului

situat în str. E., nr. 16, sau, dacă acest lucru nu este posibil, restituirea

în natură a unui alt imobil cu aceeași valoare, situat în orașul Sânnicolau

Mare, ori plata de despăgubiri, stabilite pe calea unei expertize, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost

respins demersul judiciar inițiat de către petiționarii

P.Ș. și P.K.J., în contradictoriu

cu pârâta Primăria Orașului Sânnicolau Mare, prin Primar.

În considerentele sentinței,

tribunalul a reținut următoarele:

În primul rând, instanța

de fond a constatat că petiționarul

P.K.J. nu a probat că ar fi remis vreo notificare

unității deținătoare (pârâta din cauză) în termenul de decădere impus de art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite imobilul casă, curte și grădină

situat în orașul Sânnicolau Mare, str. E., nr. 16, ceea ce, cunoscând efectele pe

plan procesual ale incidenței sancțiunii decăderii, atrage pierderea dreptului subiectiv

de a mai solicita, pe calea jurisdicțională a legii speciale, măsuri reparatorii

pentru imobilul pretins spoliat de la autorii săi, așa cum rezultă din alin.

(5) al aceluiași text de lege.

În ceea ce îl privește

pe petiționarul P.Ș., tribunalul a reținut că acesta solicită retrocedarea imobilului

în litigiu după numita K.E., care, potrivit propriilor susțineri, ar fi soția unchiului

mare - K.P. - fratele bunicului. Prin urmare, acesta nu își legitimează vocația

de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001,

care, în art. 4

alin. (2), trimite la moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite. Or, dreptul comun în materie de succesiuni limitează categoria succesibililor

cu vocație generală la moștenire la patru clase de moștenitori, situație în care

nu se încadrează unchiul mare, acesta aparținând clasei a V-a, aceea a colateralilor

ordinari.

Prin urmare, tribunalul

conchide că niciunul dintre petiționari nu ar fi legitimat vocația de a accede la

beneficiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitori ai soției unchiului mare

- K.E.

Trecând peste acestea,

instanța de fond reține că demersul judiciar pendinte nu poate fi oricum primit

întrucât adresa aflată la dosarul de fond, în absența și a cărții funciare, nu are

aptitudinea de a confirma cu forța evidenței că numita K.E. (pretinsa autoare a

petiționarilor) a fost spoliată de imobilul revendicat, de vreme ce formularea sa

permite a se conchide că pretinsa spoliată ar fi putut primi în schimbul proprietății

pierdute un alt imobil.

Este adevărat că, arată

tribunalul, în absența cărții funciare este îngăduit a se face dovada proprietății

în condițiile de exigență ale art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, însă

adresa prevalată nu poate fi asimilată actelor vizate de textul de lege amintit.

În fine, tribunalul a

mai reținut că certificatele de moștenitor depuse au aptitudinea de a legitima calitatea

de succesori legali ai petiționarilor după bunicii lor - K.I. și K.E.V. -, iar cărțile

funciare atestă dovada proprietății moștenite de la acești autori și înstrăinată

anterior anului 1989 unor persoane fizice. Aceste acte, însă, nu pot fi luate în

considerare în dovedirea pretențiilor care vizează acordarea de măsuri reparatorii

pentru un alt imobil, neidentificat în vreo carte funciară, și de care ar fi fost

spoliată defuncta K.E., față de care, așa cum s-a menționat, oricum petiționarii

nu legitimau calitatea de moștenitori legali în accepția C. civ., și, implicit,

a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamanții P.Ș. și P.K.J., solicitând

admiterea lui, schimbarea sentinței civile și rejudecând, pe fond, admiterea acțiunii

civile.

Prin decizia nr. 956 din

16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul reclamanților,

a fost schimbată în tot sentința, în sensul că s-a dispus anularea dispoziției

nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de Primarul Orașului Sânnicolau Mare și s-a dispus

restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului situat în Sânnicolau Mare,

str. E., nr. 16, jud. Timiș, compus din casă, curte și grădină, înscris în C.F.

nr. X Sânnicolau Mare cu teren de 5.888 m.p.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În virtutea caracterului

devolutiv a apelului, în suplimentarea probatoriului și pentru stabilirea exactă

a situației, atât de fapt, cât și de drept, a imobilului revendicat de reclamanți,

s-au solicitat relații de la Primăria Orașului Sânnicolau Mare, care, prin adresa

din 05 mai 2011, a comunicat instanței înscrisuri din arhiva instituției privind

imobilul în litigiu.

Din cuprinsul acestor

înscrisuri, coroborat cu situația de C.F. nr. Y Sânnicolau Mare, Curtea a reținut

că imobilul situat în localitatea Sânnicolau Mare, str. E., nr. 16, compus din casă,

curte și grădină a fost proprietatea tabulară a antecesorilor reclamanților, K.I.

și K.E.

Prin sentința civilă

nr. 1288 din 25 noiembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau Mare în Dosarul

nr. 1537/295/2007, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanții P.Ș. și

P.K.J. au calitatea de persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietar

în calitate de moștenitori după defuncții autori K.P., K.I. și P. (K.) E.

În privința imobilului

revendicat în condițiile Legii nr. 10/2001 prin notificările nr. 274/2001 și, respectiv

nr. 472/2001, se reține că anterior anului 1989 a fost ocupat de către C.A.P., iar

în prezent este ocupat de o unitate militară.

Față de această situație,

pornind de la spiritul și scopul legii reparatorii, acela de a institui măsuri reparatorii

în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, și

având în vedere că imobilul se află încă în proprietatea Statului Român și nu a

fost înstrăinat până în prezent, Curtea a constatat că nu există niciun impediment

la restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta Primăria Orașului Sânnicolau Mare, prin Primar, întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care a arătat

că hotărârea instanței de apel este nelegală, soluția corectă fiind cea propusă

de instanța de fond.

Recurenta arată că, din

verificările efectuate în dosarul cauzei, nu reiese din niciun înscris că imobilul

din str. E., nr. 16, ar fi înscris în C.F. nr. X. Mai mult, nici nu există la dosar

un C.F. al acestui imobil pentru a se putea face o analiză asupra proprietății.

Mai arată pârâta-recurentă

că imobilul notificat și situat în str. B., nr. 16, imobil pe care notificatorii

îl consideră fostul E., nr. 16, nu este fosta proprietate a presupușilor autori

ai acestora. Astfel, potrivit C.F. nr. Z, care este aferentă imobilului situat în

Sânnicolau Mare, str. B., nr. 14-16, în prezent, în acest imobil, își desfășoară

activitatea secția Poliției de frontieră Sânnicolau Mare.

Analizând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru

considerentele ce succed:

I

nstanța de apel, prin

decizia recurată, a dispus restituirea în natură,

către reclamanți, a imobilului

situat în Sânnicolau Mare, str. E., nr. 16, jud. Timiș, compus din casă, curte și

grădină, înscris în C.F. nr. X Sânnicolau Mare, cu teren de 5.888 m.p., probele

pe care și-a fundamentat soluția fiind înscrisurile solicitate de la Primăria Orașului

Sânnicolau Mare, coroborate cu situația de C.F. nr. Y Sânnicolau Mare.

Hotărârea instanței de

apel privind restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanți este dată

însă cu încălcarea prevederilor din Legea nr. 10/2001 (cu referire la imobilele

expropriate), aspect criticat prin recursul pârâtei, întrucât, prealabil stabilirii

măsurii de restituire a bunului solicitat în procedura reglementată de această lege,

este necesară identificarea bunului propus a fi restituit în natură.

În acest sens, dispozițiile

pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, dispun că „în toate cazurile, entitatea învestită cu

soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a

identifica terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală

a terenului solicitat și a suprafeței acestuia pentru a nu afecta căile de acces,

(...)” ori existența unor amenajări de utilitate publică.

Aceasta întrucât, potrivit

pct. 25.3 din același act normativ interpretativ al legii de reparație, dispoziția

de aprobare a restituirii în natură emisă în procedura legii speciale, este asimilată

înscrisului sub formă autentică, constituie actul juridic de bază pentru efectuarea

formalităților de publicitate imobiliară (de aceea este necesar ca dispoziția/decizia

de restituire să cuprindă datele de identificare a noului proprietar, a imobilului

restituit, cu suprafețele construite, terenul aferent și vecinătățile) și, de asemenea,

constituie titlu executoriu, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Din acest motiv și măsurile

dispuse în cursul procedurii judiciare, etapă a procedurii speciale reglementate

de legea specială, vizând restituirea bunului ori parte a acestuia în natură, urmează

să se supună acelorași reguli de stabilire și identificare a bunului dispus a fi

restituit în natură în cursul acestei proceduri, dispoziția instanței cu referire

la această măsură având același caracter executoriu (specific, de altfel, procesului

civil) și impunând cu necesitate realizarea acestei operațiuni de identificare și

individualizare a bunului propus a fi restituit în natură.

Potrivit art. 129

alin. (5)

C.

proc. civ.

,

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni

orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor

și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale. I

nstanța

poate ordona administrarea probelor pe cale le consideră necesare, chiar dacă părțile

se împotrivesc.

În recurs, pârâta Primăria

Orașului

Sânnicolau Mare, prin primar

a învederat că

nu reiese din niciun înscris că imobilul din str.

E., nr. 16, ar fi înscris în C.F. nr. X, așa cum reține instanța de apel prin hotărârea

criticată. Mai mult, nici nu există la dosar un C.F. al acestui imobil pentru a

se putea face o analiză asupra proprietății. Totodată, mai arată pârâta-recurentă,

imobilul notificat și situat în str. B., nr. 16, imobil pe care notificatorii îl

consideră fostul E., nr. 16, nu este fosta proprietate a presupușilor autori ai

acestora. Astfel, potrivit C.F. nr. Z, care este aferentă imobilului situat în Sânnicolau

Mare, str. B., nr. 14-16, în prezent, în acest imobil, își desfășoară activitatea

secția Poliției de frontieră Sânnicolau Mare.

Or, în acest context,

dispoziția instanței de apel de a restitui în natură imobilul în litigiu, fără a

realiza o identificare a acestuia cu respectarea cerințelor legale enunțate și în

condițiile în care se pretinde că pe amplasamentul menționat (neindividualizat)

s-ar afla amenajări ce-l fac impropriu restituirii, se vădește a fi dată cu încălcarea

normelor legale enunțate, ceea ce determină incidența motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recursul pârâtei și care atrage, sub

acest aspect, nelegalitatea hotărârii instanței de apel.

Se constată, astfel, că

există, se pare, o lipsă de identitate între imobilul revendicat și cel restituit

prin dispoziția instanței de apel, situație în care, instanța de apel ar fi trebuit

să dispună efectuarea unei expertize pentru identificarea imobilului în litigiu

și abia după aceea să procedeze la judecarea cauzei.

Față de aceste aspecte,

instanța de recurs reține că, prin hotărârea criticată nu a fost stabilită situația

reală din teren, în sensul identificării imobilului revendicat cu privire la suprafață,

vecinătăți și dacă acesta este liber integral sau parțial.

Neprocedând în acest mod,

instanța nu a manifestat rol activ pentru lămurirea situației de fapt în raport

de actele prezentate de părți, nu a stabilit persoanele deținătoare ale imobilului,

suprafața și vecinătățile acestuia, cât și împrejurarea, dacă acesta este liber

sau ocupat de construcții, pentru a se putea aprecia în mod corect și legal cu privire

la cererea de restituire formulată de reclamanți.

Curtea de Apel a pronunțat,

astfel, o soluție susceptibilă de casare, întrucât nu a stabilit pe deplin toate

elementele situației de fapt, care să conducă la aflarea adevărului judiciar, conform

dispozițiilor legale enunțate.

Prin urmare, constatând

necesitatea suplimentării probatoriului pentru lămurirea situației de fapt, în scopul

individualizării imobilului solicitat a fi restituit în natură, a verificării existenței

sau inexistenței impedimentelor la restituire în natură, astfel cum sunt acestea

determinate limitativ de legea specială, operațiune imposibil a fi realizată în

recurs în raport de structura acestei căi de atac și limitele probațiunii sale,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtei, cu consecința casării

deciziei Curții de Apel și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării,

instanța urmează să suplimenteze probatoriul administrat în dosar, prin efectuarea

unei expertize tehnice de specialitate, necesare identificării actuale a imobilului,

având în vedere că pârâta susține că

imobilul notificat și situat în str. B., nr.

16, imobil pe care notificatorii îl consideră fostul E., nr. 16, nu este fosta proprietate

a presupușilor autori ai acestora. Se va ține seama, totodată, de extrasele de carte

funciară aflate la dosarul cauzei, inclusiv de C.F. nr. Z, care, așa cum arată pârâta,

ar fi aferentă imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. B., nr. 14-16, în prezent,

în acest imobil, desfășurându-și activitatea secția Poliției de frontieră Sânnicolau

Mare.

Pentru aceste considerente,

în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., se va admite recursul

declarat de pârâta Primăria

Orașului Sânnicolau Mare, prin Primar, împotriva deciziei nr. 956 din 16 iunie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă

, se va casa decizia recurată și se va trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Primăria Orașului Sânnicolau Mare, prin Primar, împotriva deciziei

nr. 956 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2012.