ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6173/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1321/PI din 11 mai 2009,

Tribunalul Timiș a respins contestația formulată de reclamanta D.V.,

în contradictoriu cu primarul orașului Sannicolau Mare, pentru anularea

Dispoziției nr. 696 din 4 martie 2008, prin care s-a respins notificarea

reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că autoarea reclamantei, D.M., a depus

notificarea din 14 februarie 2002, în condițiile Legii nr. 10/2001, cu

privire la imobilul înscris în C.F. Sannicolau Mare, teren în suprafață

de 2.877 m.p. Ca urmare a decesului notificatoarei, intervenit la 28 iulie 2007,

acțiunea a fost continuată de reclamanta D.V., fiica defunctei, care

a solicitat despăgubiri bănești în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 696 din 4

martie 2008, s-a respins notificarea cu motivarea că notificatoarea nu a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului.

Instanța a reținut

legalitatea acestei dispoziții, prin aceea că imobilul a fost

înstrăinat la data de 28 aprilie 1981 de către proprietara D.M., în

favoarea cumpărătorului T.G., în cotă de 1/1 construcții,

fără teren, care a trecut în proprietatea Statului Român.

S-a mai reținut, că la

data de 17 iulie 1990, în C.F. a imobilului, s-a evidențiat și

construcția cu nr. 46A, proprietatea numiților S.P. și S.M., ca

bun comun, prin edificare, cu 1/4 teren, iar la 17 decembrie 1992, în baza

cererii depuse și în conformitate cu decizia nr. 1315/1992 a Consiliului

județean Timiș, terenul aferent caselor a constituit proprietatea

deținătorilor celor două construcții, în cotă de câte

1/2 părți fiecare, fiind parcelat în baza sentinței civile nr. 207/1996,

teren în suprafață de 1.720 m.p., și teren în

suprafață de 1.157 m.p.; că imobilul a fost transcris în C.F.

nou în favoarea numitului T.G., cu drept de ieșire din indiviziune,

anterior cumpărare și atribuire nr., iar imobilul 2 s-a transcris în

C.F. nou în favoarea familiei S. - bun comun - drept ieșire indiviziune,

anterior edificare și atribuire nr.

De asemenea, s-a reținut,

că antecesoarea reclamantei a înstrăinat bunul în litigiu, astfel

că reclamanta în cauză nu justifică un drept la despăgubiri

în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 288/A

din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul declarat de reclamanta D.V., reținând, în

esență, că apelanta, deși reprezentată de avocat ales,

nu a solicitat administrarea probelor propuse în declarația de apel;

că, la termenul de judecată din 23 noiembrie 2009, reclamanta a

solicitat judecarea apelului pe fond, și că, în raport cu principiul

disponibilității care guvernează materia civilă,

instanța a evaluat litigiul în raport cu probele administrate în cadrul

instanței de fond.

Instanța de apel a constatat

legalitatea dispoziției atacate, dat fiind că reclamanta nu a

făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la terenul în

suprafață de 2.877 m.p., probele relevând că antecesoarea

acesteia a înstrăinat imobilul, operațiuni înregistrate în C.F.-ul

imobilului, ulterior dezmembrat, astfel cum corect a reținut prima

instanță.

De altfel, acestea nu au fost

contestate de către apelantă nici în fața primei instanțe

și nici în apel.

Mai mult, reclamanta nu a depus

actele de înstrăinare efectuate de antecesoarea sa, nu a întreprins

demersuri judiciare de natură a anula înscrisurile din C.F., respectiv

înscrisurile care au stat la baza intabulărilor evidențiate în C.F.-ul

imobilului, nu a atacat actul de dezmembrare al imobilului, și nu a depus

nici un titlu de proprietate asupra acestuia, din care să rezulte dreptul

de proprietate al antecesoarei sale asupra terenului în litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta D.V., criticând-o pentru nelegalitate,

fără să indice vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat

că atât prima instanță, cât si instanța de apel nu au

stabilit exact starea de fapt cu privire la imobilul ce a făcut obiectul

retrocedării în baza Legii nr. 10/2001; că, deși a solicitat

efectuarea unui probatoriu în acest sens, instanțele nu l-au pus in

discuția părților, și, prin urmare, în mod greșit, nu

l-au încuviințat și administrat, și că instanța de

apel a făcut referire, în conținutul deciziei civile atacate, la

principiul disponibilității însă a omis să facă

trimitere la principiul rolului activ al instanței, care guvernează

procesul civil și rolul instanțelor judecătorești, în

sensul în care instanța este obligată să afle adevărul

și să stabilească cât mai corect starea de fapt.

Prin urmare, instanța de apel

trebuia să lămurească dacă imobilul ce a făcut

obiectul notificării a fost preluat în mod abuziv sau nu de către

Statul Român.

De asemenea, s-a mai arătat

că parcela cadastrală, în suprafață de 2.877 m.p. ce a

aparținut antecesoarei sale a fost preluată de stat abuziv și

era de fapt curte si gradină; că terenul ce a constituit curtea a

aparținut construcției edificată pe această parcelă,

construcție care a făcut obiectul vânzării către numitul T.G.,

și că întreaga suprafață de teren nu a putut face obiectul

vânzării, întrucât în anul 1981 Statul Roman a emis decrete prin care

toate terenurile intravilane si extravilane treceau în proprietatea statului in

mod abuziv.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de recurenta-reclamantă, instanța constată

următoarele:

Deși nu arată expres în

motivarea cereii de recurs, susținând că instanța de apel a fost

lipsită de rol activ în soluționarea cererii de apel, în sensul

că „nu a administrat probatoriul necesar stabilirii stării de fapt al

imobilului ce face obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001”,

reclamanta a invocat implicit pronunțarea deciziei recurate cu

încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

De asemenea, susținând că

imobilul ce a aparținut antecesoarei sale a fost preluat abuziv de

către Statul Român, deoarece nu tot terenul a făcut obiectul

vânzării, aceasta făcând dovada dreptului de proprietate și a

calității sale de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta

critică decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea

greșită a prevederilor acestui act normativ.

Dezvoltarea criticilor formulate,

așa cum a fost expusă mai sus, permite încadrarea lor de către

instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și, examinând decizia în limitele

acestor motive de recurs, instanța constată recursul nefondat, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.”.

În speță, se invocă

lipsa de rol activ a instanțelor de fond și apel în ceea ce

privește administrarea probatoriului adecvat pentru stabilirea

situației de fapt, respectiv pronunțarea hotărârilor în fond

și apel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

potrivit cărora „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin

toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei

hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părțile

se împotrivesc”.

Se constată, că, în

speță, prima instanță a administrat probatoriul solicitat

de reclamantă prin contestație, iar, prin cererea de apel, într-adevăr,

reclamanta a propus, în condițiile art. 292 C. proc. civ., administrarea

de probe noi, însă, deși aceasta a beneficiat de asistență

juridică calificată, nu a solicitat încuviințarea

completării probatoriului în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., cu probele propuse prin cererea de apel.

Prin urmare, critica privind lipsa

rolului activ al instanței este nefondată, deoarece aceasta nu poate

ordona anumite dovezi, câtă vreme părțile au mijloacele

procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau, pe de

o parte, iar, pe de altă parte, rolul activ al instanței,

prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul

substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din

părți și în apărarea intereselor acesteia.

De aceea, motivul de recurs formulat

de recurenta-reclamantă și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

5 C. proc. civ., este nefondat.

Celelalte critici formulate de

recurentă, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de

asemenea, nefondate, pentru cele ce urmează:

Instanțele de fond și apel

au stabilit pe deplin situația de fapt, reținând că, prin

dispoziția contestată, a fost respinsă notificarea

formulată de autoarea reclamantei cu motivarea că „notificatoarea nu

face dovada dreptului de proprietate asupra acestuia”; că, reclamanta, în

calitate de moștenitoare legală a notificatoarei D.M., nu a

făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în

litigiu și, implicit, nici a calității sale de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii

nr. 10/2001, întrucât terenul în litigiu, fiind aferent construcției

înstrăinate de autoarea sa către T.G. în cotă de 1/1, a trecut

în proprietatea statului, așa cum rezultă din extrasul de C.F.,

și ulterior dezmembrat, iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pe acesta erau edificate două construcții.

Față de situația de

fapt pe deplin stabilită de instanțele de fond și apel, se

constată că raportului juridic dintre vânzător ( autoarea

reclamantei ) și cumpărător ( numitul T.G. ) i-au fost aplicate

la acea dată prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr. 58/1974, în

conformitate cu care terenurile din intravilan (perimetru construibil) puteau

fi dobândite numai prin moștenire legală, iar în caz de

înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în

proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.

Așa cum se

menționează, cu caracter îndrumător și la art. 1 pct. 1.4

lit. c) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, și având în vedere că legiuitorul

de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea

dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul (vocația)

de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent

construcțiilor cumpărate, se constată că cererea

reclamantei prin care solicită să fie considerată ca

abuzivă preluarea terenului este neîntemeiată, cu motivația

că acesta nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001.

Cu alte cuvinte, în situația în

care construcția aferentă terenului în litigiu nu a fost

demolată, legiuitorul a recunoscut dreptul de a obține titlul de

proprietate pe terenul preluat de stat, aferent construcției

cumpărate, dobânditorului construcției, în condițiile art. 36 alin.

(3) din Legea nr. 18/1991.

Pe de altă parte, reclamanta nu

a dovedit că a trecut în proprietatea statului de la autoarea sa, urmare a

vânzării construcției, numai o parte din terenul în

suprafață de 2.877 m.p., respectiv numai „curtea” nu și

„grădina” pentru ca în condițiile Legii nr. 10/2001 să fie

îndreptățită la măsuri reperatorii pentru terenul

respectiv.

De aceea, legal, instanța de

fond a respins contestația formulată de reclamanta D.V., soluție

menținută prin decizia recurată, reținând că

reclamanta nu justifică dreptul la despăgubiri în condițiile

Legii nr. 10/2001, pentru terenul în litigiu.

Pentru aceste considerente,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta D.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 288/A din 23 noiembrie 2009

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.