ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6173/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1321/PI din 11 mai 2009, Tribunalul Timiș a respins contestația formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu primarul orașului Sannicolau Mare, pentru anularea Dispoziției nr. 696 din 4 martie 2008, prin care s-a respins notificarea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că autoarea reclamantei, D.M., a depus notificarea din 14 februarie 2002, în condițiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul înscris în C.F. Sannicolau Mare, teren în suprafață de 2.877 m.p. Ca urmare a decesului notificatoarei, intervenit la 28 iulie 2007, acțiunea a fost continuată de reclamanta D.V., fiica defunctei, care a solicitat despăgubiri bănești în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 696 din 4 martie 2008, s-a respins notificarea cu motivarea că notificatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului. Instanța a reținut legalitatea acestei dispoziții, prin aceea că imobilul a fost înstrăinat la data de 28 aprilie 1981 de către proprietara D.M., în favoarea cumpărătorului T.G., în cotă de 1/1 construcții, fără teren, care a trecut în proprietatea Statului Român. S-a mai reținut, că la data de 17 iulie 1990, în C.F. a imobilului, s-a evidențiat și construcția cu nr. 46A, proprietatea numiților S.P.

și S.M., ca bun comun, prin edificare, cu 1/4 teren, iar la 17 decembrie 1992, în baza cererii depuse și în conformitate cu decizia nr. 1315/1992 a Consiliului județean Timiș, terenul aferent caselor a constituit proprietatea deținătorilor celor două construcții, în cotă de câte 1/2 părți fiecare, fiind parcelat în baza sentinței civile nr. 207/1996, teren în suprafață de 1.720 m.p., și teren în suprafață de 1.157 m.p.; că imobilul a fost transcris în C.F. nou în favoarea numitului T.G., cu drept de ieșire din indiviziune, anterior cumpărare și atribuire nr., iar imobilul 2 s-a transcris în C.F. nou în favoarea familiei S. - bun comun - drept ieșire indiviziune, anterior edificare și atribuire nr. De asemenea, s-a reținut, că antecesoarea reclamantei a înstrăinat bunul în litigiu, astfel că reclamanta în cauză nu justifică un drept la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 288/A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta D.V., reținând, în esență, că apelanta, deși reprezentată de avocat ales, nu a solicitat administrarea probelor propuse în declarația de apel; că, la termenul de judecată din 23 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat judecarea apelului pe fond, și că, în raport cu principiul disponibilității care guvernează materia civilă, instanța a evaluat litigiul în raport cu probele administrate în cadrul instanței de fond. Instanța de apel a constatat legalitatea dispoziției atacate, dat fiind că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 2.877 m.p., probele relevând că antecesoarea acesteia a înstrăinat imobilul, operațiuni înregistrate în C.F.-ul imobilului, ulterior dezmembrat, astfel cum corect a reținut prima instanță.

De altfel, acestea nu au fost contestate de către apelantă nici în fața primei instanțe și nici în apel. Mai mult, reclamanta nu a depus actele de înstrăinare efectuate de antecesoarea sa, nu a întreprins demersuri judiciare de natură a anula înscrisurile din C.F., respectiv înscrisurile care au stat la baza intabulărilor evidențiate în C.F.-ul imobilului, nu a atacat actul de dezmembrare al imobilului, și nu a depus nici un titlu de proprietate asupra acestuia, din care să rezulte dreptul de proprietate al antecesoarei sale asupra terenului în litigiu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.V., criticând-o pentru nelegalitate, fără să indice vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că atât prima instanță, cât si instanța de apel nu au stabilit exact starea de fapt cu privire la imobilul ce a făcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001; că, deși a solicitat efectuarea unui probatoriu în acest sens, instanțele nu l-au pus in discuția părților, și, prin urmare, în mod greșit, nu l-au încuviințat și administrat, și că instanța de apel a făcut referire, în conținutul deciziei civile atacate, la principiul disponibilității însă a omis să facă trimitere la principiul rolului activ al instanței, care guvernează procesul civil și rolul instanțelor judecătorești, în sensul în care instanța este obligată să afle adevărul și să stabilească cât mai corect starea de fapt.

Prin urmare, instanța de apel trebuia să lămurească dacă imobilul ce a făcut obiectul notificării a fost preluat în mod abuziv sau nu de către Statul Român. De asemenea, s-a mai arătat că parcela cadastrală, în suprafață de 2.877 m.p. ce a aparținut antecesoarei sale a fost preluată de stat abuziv și era de fapt curte si gradină; că terenul ce a constituit curtea a aparținut construcției edificată pe această parcelă, construcție care a făcut obiectul vânzării către numitul T.G., și că întreaga suprafață de teren nu a putut face obiectul vânzării, întrucât în anul 1981 Statul Roman a emis decrete prin care toate terenurile intravilane si extravilane treceau în proprietatea statului in mod abuziv.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenta-reclamantă, instanța constată următoarele: Deși nu arată expres în motivarea cereii de recurs, susținând că instanța de apel a fost lipsită de rol activ în soluționarea cererii de apel, în sensul că „nu a administrat probatoriul necesar stabilirii stării de fapt al imobilului ce face obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001”, reclamanta a invocat implicit pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. De asemenea, susținând că imobilul ce a aparținut antecesoarei sale a fost preluat abuziv de către Statul Român, deoarece nu tot terenul a făcut obiectul vânzării, aceasta făcând dovada dreptului de proprietate și a calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta critică decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor acestui act normativ.

Dezvoltarea criticilor formulate, așa cum a fost expusă mai sus, permite încadrarea lor de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și, examinând decizia în limitele acestor motive de recurs, instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”. În speță, se invocă lipsa de rol activ a instanțelor de fond și apel în ceea ce privește administrarea probatoriului adecvat pentru stabilirea situației de fapt, respectiv pronunțarea hotărârilor în fond și apel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., potrivit cărora „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părțile se împotrivesc”. Se constată, că, în speță, prima instanță a administrat probatoriul solicitat de reclamantă prin contestație, iar, prin cererea de apel, într-adevăr, reclamanta a propus, în condițiile art. 292 C. proc. civ., administrarea de probe noi, însă, deși aceasta a beneficiat de asistență juridică calificată, nu a solicitat încuviințarea completării probatoriului în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., cu probele propuse prin cererea de apel. Prin urmare, critica privind lipsa rolului activ al instanței este nefondată, deoarece aceasta nu poate ordona anumite dovezi, câtă vreme părțile au mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau, pe de o parte, iar, pe de altă parte, rolul activ al instanței, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia. De aceea, motivul de recurs formulat de recurenta-reclamantă și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat. Celelalte critici formulate de recurentă, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce urmează: Instanțele de fond și apel au stabilit pe deplin situația de fapt, reținând că, prin dispoziția contestată, a fost respinsă notificarea formulată de autoarea reclamantei cu motivarea că „notificatoarea nu face dovada dreptului de proprietate asupra acestuia”; că, reclamanta, în calitate de moștenitoare legală a notificatoarei D.M., nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în litigiu și, implicit, nici a calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, întrucât terenul în litigiu, fiind aferent construcției înstrăinate de autoarea sa către T.G. în cotă de 1/1, a trecut în proprietatea statului, așa cum rezultă din extrasul de C.F., și ulterior dezmembrat, iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe acesta erau edificate două construcții.

Față de situația de fapt pe deplin stabilită de instanțele de fond și apel, se constată că raportului juridic dintre vânzător ( autoarea reclamantei ) și cumpărător ( numitul T.G. ) i-au fost aplicate la acea dată prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr. 58/1974, în conformitate cu care terenurile din intravilan (perimetru construibil) puteau fi dobândite numai prin moștenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri. Așa cum se menționează, cu caracter îndrumător și la art. 1 pct. 1.4 lit. c) din H.G.

nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul (vocația) de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcțiilor cumpărate, se constată că cererea reclamantei prin care solicită să fie considerată ca abuzivă preluarea terenului este neîntemeiată, cu motivația că acesta nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001. Cu alte cuvinte, în situația în care construcția aferentă terenului în litigiu nu a fost demolată, legiuitorul a recunoscut dreptul de a obține titlul de proprietate pe terenul preluat de stat, aferent construcției cumpărate, dobânditorului construcției, în condițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit că a trecut în proprietatea statului de la autoarea sa, urmare a vânzării construcției, numai o parte din terenul în suprafață de 2.877 m.p., respectiv numai „curtea” nu și „grădina” pentru ca în condițiile Legii nr. 10/2001 să fie îndreptățită la măsuri reperatorii pentru terenul respectiv. De aceea, legal, instanța de fond a respins contestația formulată de reclamanta D.V., soluție menținută prin decizia recurată, reținând că reclamanta nu justifică dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul în litigiu. Pentru aceste considerente, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 288/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.