ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9186/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9186/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând în condițiile art. 256

C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:

Contestatorul W.G.W. a chemat in

judecată pe pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța, să anuleze în parte decizia nr. 157 din 14 august 2007

emisă de pârâtă, să o oblige pe aceasta la restituirea in natură a imobilelor

înscrise in C.F. 15034 Sânnicolau Mare, nr.top 1782, reprezentând teren cu

construcții industriale in suprafață le 1863 mp și nr.top 12823-12825/2973,

reprezentând teren cu construcții industriale in suprafață de 1272 mp (aduse

din C.F. 951 Sânnicolau Mare) situate in Sânnicolau Mare, județ Timiș și

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat

că prin decizia contestată i s-a respins notificarea nr. 489 din 12 noiembrie 2001,

prin care a solicitat restituirea imobilului înscris inițial in C.F. nr. 951.

După introducerea notificării, pe

parcursul soluționării acesteia, cele două parcele cu nr.top 1782 și nr.top

12823-12825/2973 au fost transnotate in C.F. 15034.

Decizia atacată este netemeinică

și nelegală, întrucât se invocă faptul că nu s-a depus declarație notarială pe

proprie răspundere că persoana care a depus notificarea, sau antecesorii

acesteia, nu au primit despăgubiri pentru imobilul notificat.

Contestatorul nu a depus o astfel

de declarație, însă a depus la dosar adeverința nr. 30016/2003 emisă de Oficiul

Central pentru Despăgubiri, Direcția Compensații, din Budapesta, prin care se adeverește

faptul că nu a primit nici un fel de compensații pentru imobilul notificat.

În ceea ce privește autorul

contestatorul, acesta a decedat in România și, prin urmare nu avea de unde să

primească vreo despăgubire.

Î

n drept s-a invocat Legea nr. 10/2001.

Prin contestația înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 6990/30 din 27

septembrie 2007, petentul F.N., în contradictoriu cu SC C. SA Sânnicolau Mare a

solicitat anularea aceleiași decizii nr. 157 din 14 august 2007, emisă de

aceeași pârâtă, și a solicitat obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin

care să fie restituit același imobil, deținut de K.F.(N.) in calitate de nepot,

respectiv moștenitori gradul

IV,

invocând prevederile Legii nr. 10/2001, art. 24,

iar, dacă acest lucru nu este posibil, in termenul prevăzut de art. 23 alin. (1),

să se facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului.

La 06 martie 2008, petentul F.N. și-a precizat contestația, solicitând

să se constate calitatea sa de moștenitor, in baza Legii nr. 10/2001, să se

dispună restituirea in natură sau în echivalent a imobilelor înscrise in C.F.

951 Sânnicolau Mare, și să se constate lipsa calității procesuale active a

numitelor K.I. si C.K.G., arătând că este nepot de soră al fostului proprietar

al imobilului din litigiu, că a făcut dovada calității de moștenitor după

defunctul K.F.(N.), și toate demersurile pentru a intra in posesia actelor

solicitate de SC C. SA. Sânnicolau Mare, la Arhivele Naționale, iar faptul că

acestea nu se găsesc nu constituie culpa sa, totodată, certificatul de

moștenitor nr. 317/2001 a fost întocmit eronat, numitele K.I. si C.K.G. neavând

vocație succesorală în baza Legii nr. 10/2001.

Prin contestația înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 6616/30 din 18

septembrie 2007, petentele K.I., C.K.G., in contradictoriu cu pârâta SC C. SA

Sânnicolau Mare, au contestat aceeași decizie nr. 157/2007 a SC C. SA

Sânnicolau Mare, solicitând obligarea unității deținătoare a imobilului să le

restituie nemișcătorul, ca fiind singurele persoane îndreptățite să beneficieze

de restituirea in natură și au arătat că prin notificarea nr. 236 din 08 august

2001, K.C.F. a solicitat, in baza Legii nr. 10/2001, să se restituie in natură

imobilul situat in Sânnicolau Mare, jud. Timiș, înscris in C.F. nr. 951

Sânnicolau Mare, care a aparținut antecesorului K.N.F., imobil naționalizat.

S-a invocat împrejurarea că sunt singurele persoane îndreptățite să beneficieze

de bunurile ce au aparținut defunctului K.N.F., conform certificatului de

calitate de moștenitor nr. 259/2004, respectiv 317/2001.

Petentele K.I. și C.K.G. au precizat că în cauză au mai depus notificări

W.G.W. (notificarea nr. 489 din 12 noiembrie 2001), la care sunt atașate acte

de stare civilă din care rezultă doar potriviri de nume și fără să se facă

dovada că s-a acceptat succesiunea in condițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001

și a art. 700 C. civ., termenul de acceptare expresă sau tacită a succesiunii,

de 6 luni, începând să curgă de la data intrării in vigoare a Legii nr.

10/2001, respectiv 11 februarie 2001. Petentul W.G.W. nu a dat o declarație de

acceptare a succesiunii la notar, neputând fi vorba despre acceptarea tacita a

succesiunii, deoarece el nu a locuit niciodată in România, fiind cetățean maghiar

cu domiciliul in Budapesta, iar notificarea a fost depusa peste termenul de

acceptare a succesiunii, la 12 noiembrie 2001.

Cu privire la petentul F.N., (prin notificarea nr. 497 din 13 noiembrie 2001),

s-a arătat că atât acesta, cât și C.I., K.A.I., K.D. și T.I. (prin notificarea

nr. 293 din 13 august 2001) au pretins că sunt persoane îndreptățite să ceară

restituirea imobilului din litigiu, dar nu au făcut dovada gradului de rudenie

și că au acceptat succesiunea după K.N.F., mai mult, prin sentința civila nr. 846/2002

și sentința civila nr. 107/2003 ale Judecătoriei Sânnicolau Mare, aduse la cunoștința

pârâtei SC C. SA Sânnicolau Mare, prin adresele 210 si 211 din 16 aprilie 2004,

s-a constatat că doar cele două petente au calitatea de moștenitori acceptanți

si sunt îndreptățite să ceară restituirea imobilului din Sânnicolau Mare,

jud.Timiș.

Petentele au mai arătat că motivările din decizia contestată, respectiv

că nu au făcut dovada naționalizării imobilului, că au fost acționari sau ca nu

au depus declarații notariale, că nu au primit despăgubiri, sunt nereale,

deoarece, cu adresele C nr. 311, 35 si 569 din 26 octombrie 2004, au făcut

dovada că au îndeplinit toate aceste condiții.

Prin contestația înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 6494/30 din 14

septembrie 2007, petenta C.I., in contradictoriu cu aceeași pârâta SC C. SA

Sânnicolau Mare, a contestat aceiași decizie nr. 157 din 14 august 2007, prin

care s-a respins notificarea cu nr. 293 din 13 august 2001, și au solicitat să

li se restituie in natura imobilul, teren si construcții, în suprafață de 8205

mp, situat in localitatea Sânnicolau Mare, jud. Timiș.

Î

n motivarea contestației a arătat că împreună cu K.A.I., K.D. si T.I., au

solicitat, conform notificării nr. 293 din 13 august 2001, restituirea în

natură a imobilului menționat, iar prin decizia respectivă Ie-a fost respinsă

notificarea, cu motivul că nu au fost depuse unele înscrisuri la dosarul

intern, că la imobilul a cărei restituire în natură se solicită, statul român

ar fi edificat noi construcții precum și faptul că nu au dovedit calitatea de

persoane îndreptățite, deși, aceasta calitate, în ceea ce o privește pe petenta

C.I., a fost dovedită prin actele de stare civilă din dosarul administrativ,

iar faptul că Statul Roman ar fi edificat noi construcții pe suprafața

imobilului revendicat, nu îndreptățește deținătorul să refuze restituirea in

natură a părții din imobil care este liberă, după cum nici nu-i îngrădește

dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Î

n ședința publica din 25 ianuarie 2008, in baza art. 164 C. proc. civ.,

având in vedere si acordul părților litigante, instanța a dispus conexarea

dosarelor 6990/30/2007, 6616/30/2007 și 6494/30/2007, la dosarul nr. 6335/30/2007

al Tribunalului Timiș.

Î

nvestit astfel cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 2444/PI din 6 iunie 2008 a respins, în tot,

contestația formulată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin decizia

nr. 157 din 14 august 2007 pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare a respins

notificările reclamanților, toate având ca obiect restituirea imobilului situat

in Sânnicolau Mare, înscris in C.F. nr. 951, cu motivarea că solicitanții nu au

dovedit calitatea de persoane îndreptățite, in sensul art. 3 și art. 4 din

Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare,

respectiv nu s-a făcut dovada depunerii declarației notariale, pe proprie

răspundere, că persoana care a depus notificarea sau antecesorii acesteia nu au

primit despăgubiri pentru imobilul notificat (cu excepția domnului F.N.), nu

s-a depus procesul verbal întocmit cu ocazia naționalizării, pentru a se

stabili societatea care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate

și în ce a constat aceasta; nu s-a depus ultimul bilanț contabil publicat in

Monitorul Oficial, înaintea naționalizării; nu s-a depus nici un înscris pentru

dovedirea calității de asociați/acționari la persoana juridica naționalizată a

antecesorilor notificatorilor, iar imobilul a cărui restituire in natură se

solicită a devenit un alt imobil, conform documentației tehnico-economice

existente în arhiva societății, ca urmare a transformărilor aduse, începând din

anul 1970, pe orizontală si pe verticală, de către Statul Român.

A constatat că numai petentele K.I. și C.K.G. au făcut dovada calității

procesuale active în cauză, in calitate de moștenitoare ale defunctului

proprietar al imobilului revendicat, K.N.F., conform certificatelor de

moștenitor nr. 317/2001, eliberat de B.N. „S.D.N.N.", din Timișoara și nr.

259/2004, eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați Sânnicolau Mare,

județul Timiș, corelate cu sentința civila nr. 107/2003 pronunțată de

Judecătoria Sânnicolau Mare in dosar nr. 1829/2002 și sentința civila nr. 846/2002

pronunțata de Judecătoria Sânnicolau Mare in dosar nr. 845/2002, acțiunea

petenților W.G.W. și F.N., respectiv C.I. (care a declarat că renunță la

acțiune), urmând a fi respinsă pentru lipsa calității procesual active întrucât

nu au făcut dovada acceptării succesiunii, în condițiile prevăzute de art.3 din

Legea 10/2001 si dispozițiile art. 700 C. civ.

Tribunalul a reținut ca fiind

incidente cauzei dispoz. art. 1 alin. (1), (2), (4), (5) din Legea nr. 10/2001

și

dispoz. art. 31

pct. l, art. 31.6.1 si art. 31 pct. 6 pct. 2

din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001.

Analizând actele din dosarul administrativ și cele depuse în instanță,

in completarea probatoriului de către petentele K.I. și C.K.G., tribunalul a

constatat că acestea nu au depus toate înscrisurile solicitate de către

unitatea deținătoare SC C. SA Sânnicolau Mare, respectiv, întrucât

naționalizarea imobilelor revendicate s-a făcut in baza Legii nr. 119/1948, act

normativ prin care s-au naționalizat întreprinderile industriale, bancare, de

asigurări, trebuia făcută dovada că notificatoarele nu au primit despăgubiri

pentru imobilul notificat, trebuia depus procesul verbal întocmit cu ocazia

naționalizării, pentru a stabili societatea care a preluat patrimoniul

persoanei juridice naționalizate și în ce a constat acesta, ultimul bilanț

contabil publicat in Monitorul Oficial înaintea naționalizării, înscrisuri

pentru dovedirea calității de asociat/acționar la persoana juridica

naționalizată a antecesorilor petentelor, astfel încât în lipsa acestor dovezi

a respins contestația acestora, ca nefondată.

Î

mpotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel reclamanții W.G.W., K.I.

și C.K.G. care au solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare, întrucât prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului.

Reclamantul W.G.W. a arătat că instanța trebuia să analizeze dacă are

calitatea de persoană îndreptățită la restituire, respectiv dacă este

moștenitorul fostului proprietar această calitate a dovedit-o cu acte de stare

civilă depuse la dosarul administrativ, iar dovada acceptării succesiunii nu

era necesară în condițiile dreptului comun, întrucât legea specială repune pe

moștenitori proprietari în termenul de acceptare a succesiunii, iar depunerea

notificării valorează cu acceptarea expresă a succesiunii.

Totodată, a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că

dosarul nu este complet, deoarece actele menționate au fost unele depuse, iar

altele nu erau necesare.

Astfel, cu adeverința nr. 30016/2003 emisă de Oficiul Central

Despăgubiri, Direcția Compensații din Budapesta a dovedit că nu a primit niciun

fel de compensații, iar fostul proprietar a decedat în România , fiind evident

că nu a promit despăgubiri.

A susținut că procesul-verbal întocmit cu ocazia naționalizării nu era

necesar deoarece imobilul a fost preluat de la o persoană fizică de Statul

Român și nu de la o persoană juridică, aceeași situație fiind și în cazul

ultimului bilanț sau al înscrisurilor cerute pentru dovedirea calității de

asociat/acționar, câtă vreme proprietarul tabular în momentul preluării de stat

a fost bunicul său K.N.I., iar nu o persoană juridică, fapt atestat de

înscrierile din cartea funciară.

Î

n fine, a arătat că este nepot de fiu al fostului proprietar și face

parte din clasa de moștenitori legali, astfel încât îi înlătură de la

succesiune pe toți ceilalți reclamanți.

Reclamantele K.I. și C.K.G. au arătat că au calitatea de moștenitoare

după defunctul proprietar, conform certificatului de moștenitor nr. 259/2004,

iar actele menționate în sentința primei instanțe, fie au fost depuse la dosar,

fie nu sunt necesare.

Au arătat că îmbunătățirile pretinse de pârâtă, sunt făcute pe o altă

parcelă, respectiv cu nr. top 1783/60/2 în suprafață de 6933 mp, ce a fost

alipită, dar care nu face obiectul restituirii, imobilul a fost preluat prin

naționalizare de Statul Român cum rezultă din înscrierile din cartea funciară,

proprietarul deposedat abuziv fiind autorul lor ca persoană fizică, iar nu o

societate comercială.

Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale

Normelor de aplicare a acestei legi, câtă vreme în cauză nu este vorba despre o

societate comercială pe acțiuni sau cu răspundere limitată.

Prin întâmpinare pârâta S.C. C. SA Sânnicolau Mare a solicitat

respingerea apelurilor și menținerea sentinței primei instanțe.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 299 din 18

noiembrie 2008

a admis apelurile

formulate de către reclamanți, a desființat sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare Tribunalului Timiș.

Curtea a stabilit că prioritară în analiza cauzei este soluționarea

excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și, în acest

context, se impunea ca tribunalul să analizeze dacă aceștia au calitatea de

persoane îndreptățite.

Curtea a reținut că în mod greșit tribunalul a apreciat că reclamantele K.I.

și C.K.G. au calitate procesuală activă în cauză, cu referire la certificatul

de calitate de moștenitor nr. 259 din 14 aprilie 2004 și 317 din 11 octombrie 2001,

care atestă doar că au vocație succesorală, dar nu o vocație concretă în raport

de ceilalți moștenitori ce pretind în cauză același imobil.

Curtea a considerat că, în această analiză, calitatea de moștenitor se

stabilește după regulile dreptului comun civil român, situație în care sunt

aplicabile dispozițiile ce guvernează moștenirea legală, în cadrul căreia

există patru clase de moștenitori legali, iar ordinea în care acestea culeg

moștenirea se determină prin aplicarea principiilor devolutiunii legale a

moștenirii, stabilindu-se astfel vocația succesorală concretă.

Ca urmare, câtă vreme reclamanții nu au susținut că vreunul dintre ei a

renunțat la moștenire, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 696 C. civ.,

Curtea a considerat că toți au vocație succesorală legală, însă nu toți au

vocație succesorală concretă, acest fapt trebuind să fie stabilit de instanță

în raport de gradul de rudenie, fiind aplicabil principiul venirii la moștenire

în ordinea claselor, precum și principiul proximității gradului de rudenie între

moștenitorii din aceeași clasă.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs reclamantele K.I. și C.K.G. întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

Dezvoltarea motivelor de recurs a

vizat, în esență, următoarele critici:

- imobilul care a făcut obiectul

notificării a fost naționalizat abuziv de la o persoană fizică și nu de la o

societate comercială și nu a suferit modificări sau îmbunătățiri, pe orizontală

sau verticală;

- susținerile că notificatoarele

nu au făcut dovada primirii de despăgubiri nu este reală și infirmată de actele

depuse în dosar;

- instanța de apel a reținut

greșit că certificatul de calitate de moștenitor nu face dovada calității de

moștenitor, ci atestă doar o vocație la moștenire în virtutea legii;

- contestatorul W.G.W. nu este

persoană îndreptățită în condițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001,

deoarece nu a dovedit că este moștenitorul defunctului K.N.I.

Pârâta SC C. SA a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că decizia

atacată este legală pe aspectul neclarificării de către prima instanță a

legitimării procesuale active a reclamanților și formulând apărări pe situația

de fapt reținută de tribunal.

Structurând criticile formulate de către reclamante în ordinea în care

cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte reține, în primul rând,

că nemulțumirile care vizează modul de apreciere a probelor și situația de fapt

stabilită de instanțele de fond, nu pot fi analizate în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care nu mai permite o reevaluare a

stării de fapt în recurs.

Reaprecierea situației de fapt, la care tind în realitate reclamanții

(prin criticile ce vizează primirea despăgubirilor, îmbunătățirile și

modificările aduse imobilului) nu poate fi realizată de instanța de recurs,

față de actuala structură a recursului, care nu mai permite schimbarea celor

reținute în fapt de instanțele anterioare, în urma reevaluării probatoriului

administrat în cauză, întrucât motivul de casare care permitea o asemenea

examinare, respectiv art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art.

I

pct.

112 din O.U.G. nr. 138/2000.

De altfel, cercetarea judecătorească făcută în apel a vizat aspectul

privind legitimarea procesuală activă a reclamanților, prioritară în raport de

celelalte susțineri și apărări ale părților, care priveau împrejurări de fapt

reținute de prima instanță, instanța de trimitere urmând a le da o dezlegare în

rejudecare.

Înalta Curte constată nefondată și critica vizând nelegalitatea

hotărârii în raport de

dispoz. art. 304

pct.

8 C. proc. civ.

Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă

instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Deși în cuprinsul motivelor de recurs au fost

indicate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a

identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare

a hotărârii.

Simpla menționare a cazului de modificare nu învestește în mod legal

instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva

respectivului motiv de recurs, astfel încât decizia recurată nu va fi

verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Verificând legalitatea deciziei atacate, în limitele criticilor

formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de

dispozițiile legii materiale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că

recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 297 alin.

(1) teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit,

prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța

de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Sintagma anterior menționată

desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul

când instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal, care a

zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat

în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.

Notificările soluționate prin dispoziția contestată în prezenta cauză au

fost formulate de mai multe persoane, toate considerându-se îndreptățite la

revendicarea imobilului înscris în C.F. 951 Sânnicolau Mare, astfel încât

instanța de apel a apreciat corect că se impunea cu prioritate cercetarea

legitimării procesuale active a reclamanților înainte de dezlegarea celorlalte

chestiuni de fond.

O primă obligație care îi incumbă

moștenitorului pentru a succede este aceea ca el să dovedească propria

calitate, fie că este vorba de o succesiune legală sau de o succesiune testamentară,

moștenitorul urmând a dovedi aptitudinea sa de a succede și vocația lui

ereditară.

Aptitudinea de a succede, reprezintă întrunirea unor prealabile

condițiile legale în persoana unui succesibil, conform art. 654 și urm. C.

civ., condiții în lipsa cărora devine inoperabilă vocația sa succesorală

A avea vocație legală înseamnă a fi chemat la succesiune potrivit

regulilor instituite de dreptul comun, Legea nr. 10/2001 neconținând, în acest

sens, dispoziții derogatorii, ci ea complinindu-se cu acesta.

Potrivit dispoz. art. 3 alin. (1)

lit. a) sunt îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând

în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice,

proprietari si imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) prevăd

că de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau

testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar norma referitoare la

accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii (respectiv

pct. 4.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr.

498/2003) implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de

solicitant (acte de stare civilă, certificate de moștenitor, dacă acestea

există, testamente) pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau

testamentar, stipulând că, în cazul în care se depune "certificat de

calitate" emis de un notar public, potrivit legii, entitatea învestită va

soluționa notificarea și pe baza acestuia.

În acest sens, susținerile

reclamantelor K.I. și C.K.G. că certificatul de calitate de moștenitor face

dovada că au vocație succesorală nu este de contrazis.

În aceeași măsură însă acesta

singur nu este de natură să înlăture calitatea de persoană îndreptățită a altor

succesibili, daca aceștia se află într-o clasă privilegiată.

Totodată, din interpretarea dispozițiilor legale redate rezultă că

accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii nu impune

condiția obligatorie pentru aceștia a prezentării unui certificat de

moștenitor, fiind suficiente actele de stare civilă care dovedesc această

calitate. Această concluzie rezidă de altfel și din pct. 22.1 al Normelor

metodologice de aplicare a legii care prevăd, cu privire la acest aspect, la

pct. b, că prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care atestă

calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor, testament, acte de stare

civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de

proprietate), norma nefăcând deci referire, exclusiv, la certificatul de

moștenitor.

Art. 4 alin. (3) in lege prevede situații de excepție de la dreptul

comun relativ la repunerea în termenul de opțiune succesorală.

De aceste dispoziții legale profită persoanele chemate la moștenire la

data deschiderii succesiunii, dar care nu au înțeles să o accepte, nu și cele

excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la succesiune a

rudelui defunctului.

Nu se încadrează în această categorie persoanele care aveau o vocație

generală, după regulile devoluțiunii legale, decurgând din încadrarea în vreuna

dintre clasele l-IV, dar care nu s-a concretizat prin dobândirea calității de

moștenitor, deoarece au fost înlăturați de un alt succesibil cu rang

preferabil, aceștia rămânând terți față de moștenire.

Î

n contextul procesual al cauzei, au formulat notificare, cu privire la

imobilul ce face obiectul litigiului, toți reclamanții, astfel încât, cererea

de restituire are valoare de acceptarea succesiunii, cu efect asupra termenului

de acceptare al acesteia.

Cu toate acestea, depunerea în termen a cererii de restituire nu are

semnificația recunoașterii necondiționate a calității de moștenitor pentru

orice rudă a defunctului, încadrabilă în oricare din clasele succesorale

consacrate.

Î

n stabilirea calității de persoană îndreptățită este necesar a se avea

în vedere diferențele privind gradul de rudenie față de antecesori, proprietari

inițiali ai imobilului și nu numai aptitudinea de a succede ci, și vocația lor

ereditară.

Cu alte cuvinte, instanța avea a cerceta probele exhibate de părți cu

privire la vocația concretă la moștenire, din perspectiva regulilor generale

ale devoluțiunii succesorale, care stabilesc că moștenitorii vin la succesiunea

lui

de cujus

în ordinea claselor de moștenitori legali, iar în

interiorul aceleiași clase rudele aflate în grad mai apropriat de defunct

înlăturând pe cele aflate în grad de rudenie mai îndepărtat (art. 54-658C. civ.),

în lipsa vreunui legat.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reține că

hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmând a respinge

recursul dedus judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantele K.I. și C.K.G. împotriva deciziei nr. 299 din 18

noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2009.