ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9186/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele: Contestatorul W.G.W. a chemat in judecată pe pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze în parte decizia nr. 157 din 14 august 2007 emisă de pârâtă, să o oblige pe aceasta la restituirea in natură a imobilelor înscrise in C.F. 15034 Sânnicolau Mare, nr.top 1782, reprezentând teren cu construcții industriale in suprafață le 1863 mp și nr.top 12823-12825/2973, reprezentând teren cu construcții industriale in suprafață de 1272 mp (aduse din C.F. 951 Sânnicolau Mare) situate in Sânnicolau Mare, județ Timiș și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că prin decizia contestată i s-a respins notificarea nr. 489 din 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea imobilului înscris inițial in C.F. nr. 951. După introducerea notificării, pe parcursul soluționării acesteia, cele două parcele cu nr.top 1782 și nr.top 12823-12825/2973 au fost transnotate in C.F. 15034. Decizia atacată este netemeinică și nelegală, întrucât se invocă faptul că nu s-a depus declarație notarială pe proprie răspundere că persoana care a depus notificarea, sau antecesorii acesteia, nu au primit despăgubiri pentru imobilul notificat. Contestatorul nu a depus o astfel de declarație, însă a depus la dosar adeverința nr. 30016/2003 emisă de Oficiul Central pentru Despăgubiri, Direcția Compensații, din Budapesta, prin care se adeverește faptul că nu a primit nici un fel de compensații pentru imobilul notificat.

În ceea ce privește autorul contestatorul, acesta a decedat in România și, prin urmare nu avea de unde să primească vreo despăgubire. Î n drept s-a invocat Legea nr. 10/2001. Prin contestația înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 6990/30 din 27 septembrie 2007, petentul F.N., în contradictoriu cu SC C. SA Sânnicolau Mare a solicitat anularea aceleiași decizii nr. 157 din 14 august 2007, emisă de aceeași pârâtă, și a solicitat obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să fie restituit același imobil, deținut de K.F.(N.) in calitate de nepot, respectiv moștenitori gradul IV, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, art. 24, iar, dacă acest lucru nu este posibil, in termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să se facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

La 06 martie 2008, petentul F.N. și-a precizat contestația, solicitând să se constate calitatea sa de moștenitor, in baza Legii nr. 10/2001, să se dispună restituirea in natură sau în echivalent a imobilelor înscrise in C.F. 951 Sânnicolau Mare, și să se constate lipsa calității procesuale active a numitelor K.I. si C.K.G., arătând că este nepot de soră al fostului proprietar al imobilului din litigiu, că a făcut dovada calității de moștenitor după defunctul K.F.(N.), și toate demersurile pentru a intra in posesia actelor solicitate de SC C. SA. Sânnicolau Mare, la Arhivele Naționale, iar faptul că acestea nu se găsesc nu constituie culpa sa, totodată, certificatul de moștenitor nr. 317/2001 a fost întocmit eronat, numitele K.I.

si C.K.G. neavând vocație succesorală în baza Legii nr. 10/2001. Prin contestația înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 6616/30 din 18 septembrie 2007, petentele K.I., C.K.G., in contradictoriu cu pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare, au contestat aceeași decizie nr. 157/2007 a SC C. SA Sânnicolau Mare, solicitând obligarea unității deținătoare a imobilului să le restituie nemișcătorul, ca fiind singurele persoane îndreptățite să beneficieze de restituirea in natură și au arătat că prin notificarea nr. 236 din 08 august 2001, K.C.F. a solicitat, in baza Legii nr. 10/2001, să se restituie in natură imobilul situat in Sânnicolau Mare, jud. Timiș, înscris in C.F. nr. 951 Sânnicolau Mare, care a aparținut antecesorului K.N.F., imobil naționalizat.

S-a invocat împrejurarea că sunt singurele persoane îndreptățite să beneficieze de bunurile ce au aparținut defunctului K.N.F., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 259/2004, respectiv 317/2001. Petentele K.I. și C.K.G. au precizat că în cauză au mai depus notificări W.G.W. (notificarea nr. 489 din 12 noiembrie 2001), la care sunt atașate acte de stare civilă din care rezultă doar potriviri de nume și fără să se facă dovada că s-a acceptat succesiunea in condițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001 și a art. 700 C. civ., termenul de acceptare expresă sau tacită a succesiunii, de 6 luni, începând să curgă de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 11 februarie 2001. Petentul W.G.W.

nu a dat o declarație de acceptare a succesiunii la notar, neputând fi vorba despre acceptarea tacita a succesiunii, deoarece el nu a locuit niciodată in România, fiind cetățean maghiar cu domiciliul in Budapesta, iar notificarea a fost depusa peste termenul de acceptare a succesiunii, la 12 noiembrie 2001. Cu privire la petentul F.N., (prin notificarea nr. 497 din 13 noiembrie 2001), s-a arătat că atât acesta, cât și C.I., K.A.I., K.D. și T.I.

(prin notificarea nr. 293 din 13 august 2001) au pretins că sunt persoane îndreptățite să ceară restituirea imobilului din litigiu, dar nu au făcut dovada gradului de rudenie și că au acceptat succesiunea după K.N.F., mai mult, prin sentința civila nr. 846/2002 și sentința civila nr. 107/2003 ale Judecătoriei Sânnicolau Mare, aduse la cunoștința pârâtei SC C. SA Sânnicolau Mare, prin adresele 210 si 211 din 16 aprilie 2004, s-a constatat că doar cele două petente au calitatea de moștenitori acceptanți si sunt îndreptățite să ceară restituirea imobilului din Sânnicolau Mare, jud.Timiș. Petentele au mai arătat că motivările din decizia contestată, respectiv că nu au făcut dovada naționalizării imobilului, că au fost acționari sau ca nu au depus declarații notariale, că nu au primit despăgubiri, sunt nereale, deoarece, cu adresele C nr. 311, 35 si 569 din 26 octombrie 2004, au făcut dovada că au îndeplinit toate aceste condiții.

Prin contestația înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 6494/30 din 14 septembrie 2007, petenta C.I., in contradictoriu cu aceeași pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare, a contestat aceiași decizie nr. 157 din 14 august 2007, prin care s-a respins notificarea cu nr. 293 din 13 august 2001, și au solicitat să li se restituie in natura imobilul, teren si construcții, în suprafață de 8205 mp, situat in localitatea Sânnicolau Mare, jud. Timiș. Î n motivarea contestației a arătat că împreună cu K.A.I., K.D.

si T.I., au solicitat, conform notificării nr. 293 din 13 august 2001, restituirea în natură a imobilului menționat, iar prin decizia respectivă Ie-a fost respinsă notificarea, cu motivul că nu au fost depuse unele înscrisuri la dosarul intern, că la imobilul a cărei restituire în natură se solicită, statul român ar fi edificat noi construcții precum și faptul că nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, deși, aceasta calitate, în ceea ce o privește pe petenta C.I., a fost dovedită prin actele de stare civilă din dosarul administrativ, iar faptul că Statul Roman ar fi edificat noi construcții pe suprafața imobilului revendicat, nu îndreptățește deținătorul să refuze restituirea in natură a părții din imobil care este liberă, după cum nici nu-i îngrădește dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Î n ședința publica din 25 ianuarie 2008, in baza art. 164 C. proc. civ., având in vedere si acordul părților litigante, instanța a dispus conexarea dosarelor 6990/30/2007, 6616/30/2007 și 6494/30/2007, la dosarul nr. 6335/30/2007 al Tribunalului Timiș. Î nvestit astfel cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2444/PI din 6 iunie 2008 a respins, în tot, contestația formulată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin decizia nr. 157 din 14 august 2007 pârâta SC C. SA Sânnicolau Mare a respins notificările reclamanților, toate având ca obiect restituirea imobilului situat in Sânnicolau Mare, înscris in C.F.

nr. 951, cu motivarea că solicitanții nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, in sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare, respectiv nu s-a făcut dovada depunerii declarației notariale, pe proprie răspundere, că persoana care a depus notificarea sau antecesorii acesteia nu au primit despăgubiri pentru imobilul notificat (cu excepția domnului F.N.), nu s-a depus procesul verbal întocmit cu ocazia naționalizării, pentru a se stabili societatea care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate și în ce a constat aceasta; nu s-a depus ultimul bilanț contabil publicat in Monitorul Oficial, înaintea naționalizării; nu s-a depus nici un înscris pentru dovedirea calității de asociați/acționari la persoana juridica naționalizată a antecesorilor notificatorilor, iar imobilul a cărui restituire in natură se solicită a devenit un alt imobil, conform documentației tehnico-economice existente în arhiva societății, ca urmare a transformărilor aduse, începând din anul 1970, pe orizontală si pe verticală, de către Statul Român.

A constatat că numai petentele K.I. și C.K.G. au făcut dovada calității procesuale active în cauză, in calitate de moștenitoare ale defunctului proprietar al imobilului revendicat, K.N.F., conform certificatelor de moștenitor nr. 317/2001, eliberat de B.N. „S.D.N.N.", din Timișoara și nr. 259/2004, eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați Sânnicolau Mare, județul Timiș, corelate cu sentința civila nr. 107/2003 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau Mare in dosar nr. 1829/2002 și sentința civila nr. 846/2002 pronunțata de Judecătoria Sânnicolau Mare in dosar nr. 845/2002, acțiunea petenților W.G.W. și F.N., respectiv C.I. (care a declarat că renunță la acțiune), urmând a fi respinsă pentru lipsa calității procesual active întrucât nu au făcut dovada acceptării succesiunii, în condițiile prevăzute de art.3 din Legea 10/2001 si dispozițiile art. 700 C. civ.

Tribunalul a reținut ca fiind incidente cauzei dispoz. art. 1 alin. (1), (2), (4), (5) din Legea nr. 10/2001 și dispoz. art. 31 pct. l, art. 31.6.1 si art. 31 pct. 6 pct. 2 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001. Analizând actele din dosarul administrativ și cele depuse în instanță, in completarea probatoriului de către petentele K.I.

și C.K.G., tribunalul a constatat că acestea nu au depus toate înscrisurile solicitate de către unitatea deținătoare SC C. SA Sânnicolau Mare, respectiv, întrucât naționalizarea imobilelor revendicate s-a făcut in baza Legii nr. 119/1948, act normativ prin care s-au naționalizat întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, trebuia făcută dovada că notificatoarele nu au primit despăgubiri pentru imobilul notificat, trebuia depus procesul verbal întocmit cu ocazia naționalizării, pentru a stabili societatea care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate și în ce a constat acesta, ultimul bilanț contabil publicat in Monitorul Oficial înaintea naționalizării, înscrisuri pentru dovedirea calității de asociat/acționar la persoana juridica naționalizată a antecesorilor petentelor, astfel încât în lipsa acestor dovezi a respins contestația acestora, ca nefondată.

Î mpotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel reclamanții W.G.W., K.I. și C.K.G. care au solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Reclamantul W.G.W. a arătat că instanța trebuia să analizeze dacă are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, respectiv dacă este moștenitorul fostului proprietar această calitate a dovedit-o cu acte de stare civilă depuse la dosarul administrativ, iar dovada acceptării succesiunii nu era necesară în condițiile dreptului comun, întrucât legea specială repune pe moștenitori proprietari în termenul de acceptare a succesiunii, iar depunerea notificării valorează cu acceptarea expresă a succesiunii.

Totodată, a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că dosarul nu este complet, deoarece actele menționate au fost unele depuse, iar altele nu erau necesare. Astfel, cu adeverința nr. 30016/2003 emisă de Oficiul Central Despăgubiri, Direcția Compensații din Budapesta a dovedit că nu a primit niciun fel de compensații, iar fostul proprietar a decedat în România , fiind evident că nu a promit despăgubiri. A susținut că procesul-verbal întocmit cu ocazia naționalizării nu era necesar deoarece imobilul a fost preluat de la o persoană fizică de Statul Român și nu de la o persoană juridică, aceeași situație fiind și în cazul ultimului bilanț sau al înscrisurilor cerute pentru dovedirea calității de asociat/acționar, câtă vreme proprietarul tabular în momentul preluării de stat a fost bunicul său K.N.I., iar nu o persoană juridică, fapt atestat de înscrierile din cartea funciară.

Î n fine, a arătat că este nepot de fiu al fostului proprietar și face parte din clasa de moștenitori legali, astfel încât îi înlătură de la succesiune pe toți ceilalți reclamanți. Reclamantele K.I. și C.K.G. au arătat că au calitatea de moștenitoare după defunctul proprietar, conform certificatului de moștenitor nr. 259/2004, iar actele menționate în sentința primei instanțe, fie au fost depuse la dosar, fie nu sunt necesare. Au arătat că îmbunătățirile pretinse de pârâtă, sunt făcute pe o altă parcelă, respectiv cu nr. top 1783/60/2 în suprafață de 6933 mp, ce a fost alipită, dar care nu face obiectul restituirii, imobilul a fost preluat prin naționalizare de Statul Român cum rezultă din înscrierile din cartea funciară, proprietarul deposedat abuziv fiind autorul lor ca persoană fizică, iar nu o societate comercială.

Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor de aplicare a acestei legi, câtă vreme în cauză nu este vorba despre o societate comercială pe acțiuni sau cu răspundere limitată. Prin întâmpinare pârâta S.C. C. SA Sânnicolau Mare a solicitat respingerea apelurilor și menținerea sentinței primei instanțe. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 299 din 18 noiembrie 2008 a admis apelurile formulate de către reclamanți, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș. Curtea a stabilit că prioritară în analiza cauzei este soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și, în acest context, se impunea ca tribunalul să analizeze dacă aceștia au calitatea de persoane îndreptățite.

Curtea a reținut că în mod greșit tribunalul a apreciat că reclamantele K.I. și C.K.G. au calitate procesuală activă în cauză, cu referire la certificatul de calitate de moștenitor nr. 259 din 14 aprilie 2004 și 317 din 11 octombrie 2001, care atestă doar că au vocație succesorală, dar nu o vocație concretă în raport de ceilalți moștenitori ce pretind în cauză același imobil. Curtea a considerat că, în această analiză, calitatea de moștenitor se stabilește după regulile dreptului comun civil român, situație în care sunt aplicabile dispozițiile ce guvernează moștenirea legală, în cadrul căreia există patru clase de moștenitori legali, iar ordinea în care acestea culeg moștenirea se determină prin aplicarea principiilor devolutiunii legale a moștenirii, stabilindu-se astfel vocația succesorală concretă.

Ca urmare, câtă vreme reclamanții nu au susținut că vreunul dintre ei a renunțat la moștenire, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 696 C. civ., Curtea a considerat că toți au vocație succesorală legală, însă nu toți au vocație succesorală concretă, acest fapt trebuind să fie stabilit de instanță în raport de gradul de rudenie, fiind aplicabil principiul venirii la moștenire în ordinea claselor, precum și principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele K.I. și C.K.G. întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

Dezvoltarea motivelor de recurs a vizat, în esență, următoarele critici: - imobilul care a făcut obiectul notificării a fost naționalizat abuziv de la o persoană fizică și nu de la o societate comercială și nu a suferit modificări sau îmbunătățiri, pe orizontală sau verticală; - susținerile că notificatoarele nu au făcut dovada primirii de despăgubiri nu este reală și infirmată de actele depuse în dosar; - instanța de apel a reținut greșit că certificatul de calitate de moștenitor nu face dovada calității de moștenitor, ci atestă doar o vocație la moștenire în virtutea legii; - contestatorul W.G.W. nu este persoană îndreptățită în condițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a dovedit că este moștenitorul defunctului K.N.I.

Pârâta SC C. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că decizia atacată este legală pe aspectul neclarificării de către prima instanță a legitimării procesuale active a reclamanților și formulând apărări pe situația de fapt reținută de tribunal. Structurând criticile formulate de către reclamante în ordinea în care cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte reține, în primul rând, că nemulțumirile care vizează modul de apreciere a probelor și situația de fapt stabilită de instanțele de fond, nu pot fi analizate în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care nu mai permite o reevaluare a stării de fapt în recurs.

Reaprecierea situației de fapt, la care tind în realitate reclamanții (prin criticile ce vizează primirea despăgubirilor, îmbunătățirile și modificările aduse imobilului) nu poate fi realizată de instanța de recurs, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite schimbarea celor reținute în fapt de instanțele anterioare, în urma reevaluării probatoriului administrat în cauză, întrucât motivul de casare care permitea o asemenea examinare, respectiv art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. De altfel, cercetarea judecătorească făcută în apel a vizat aspectul privind legitimarea procesuală activă a reclamanților, prioritară în raport de celelalte susțineri și apărări ale părților, care priveau împrejurări de fapt reținute de prima instanță, instanța de trimitere urmând a le da o dezlegare în rejudecare.

Înalta Curte constată nefondată și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Deși în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii. Simpla menționare a cazului de modificare nu învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Verificând legalitatea deciziei atacate, în limitele criticilor formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de dispozițiile legii materiale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 297 alin. (1) teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Sintagma anterior menționată desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal, care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.

Notificările soluționate prin dispoziția contestată în prezenta cauză au fost formulate de mai multe persoane, toate considerându-se îndreptățite la revendicarea imobilului înscris în C.F. 951 Sânnicolau Mare, astfel încât instanța de apel a apreciat corect că se impunea cu prioritate cercetarea legitimării procesuale active a reclamanților înainte de dezlegarea celorlalte chestiuni de fond. O primă obligație care îi incumbă moștenitorului pentru a succede este aceea ca el să dovedească propria calitate, fie că este vorba de o succesiune legală sau de o succesiune testamentară, moștenitorul urmând a dovedi aptitudinea sa de a succede și vocația lui ereditară.

Aptitudinea de a succede, reprezintă întrunirea unor prealabile condițiile legale în persoana unui succesibil, conform art. 654 și urm. C. civ., condiții în lipsa cărora devine inoperabilă vocația sa succesorală A avea vocație legală înseamnă a fi chemat la succesiune potrivit regulilor instituite de dreptul comun, Legea nr. 10/2001 neconținând, în acest sens, dispoziții derogatorii, ci ea complinindu-se cu acesta. Potrivit dispoz. art. 3 alin. (1) lit. a) sunt îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari si imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) prevăd că de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar norma referitoare la accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii (respectiv pct. 4.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003) implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moștenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau testamentar, stipulând că, în cazul în care se depune "certificat de calitate" emis de un notar public, potrivit legii, entitatea învestită va soluționa notificarea și pe baza acestuia.

În acest sens, susținerile reclamantelor K.I. și C.K.G. că certificatul de calitate de moștenitor face dovada că au vocație succesorală nu este de contrazis. În aceeași măsură însă acesta singur nu este de natură să înlăture calitatea de persoană îndreptățită a altor succesibili, daca aceștia se află într-o clasă privilegiată. Totodată, din interpretarea dispozițiilor legale redate rezultă că accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii nu impune condiția obligatorie pentru aceștia a prezentării unui certificat de moștenitor, fiind suficiente actele de stare civilă care dovedesc această calitate.

Această concluzie rezidă de altfel și din pct. 22.1 al Normelor metodologice de aplicare a legii care prevăd, cu privire la acest aspect, la pct. b, că prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate), norma nefăcând deci referire, exclusiv, la certificatul de moștenitor. Art. 4 alin. (3) in lege prevede situații de excepție de la dreptul comun relativ la repunerea în termenul de opțiune succesorală. De aceste dispoziții legale profită persoanele chemate la moștenire la data deschiderii succesiunii, dar care nu au înțeles să o accepte, nu și cele excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la succesiune a rudelui defunctului.

Nu se încadrează în această categorie persoanele care aveau o vocație generală, după regulile devoluțiunii legale, decurgând din încadrarea în vreuna dintre clasele l-IV, dar care nu s-a concretizat prin dobândirea calității de moștenitor, deoarece au fost înlăturați de un alt succesibil cu rang preferabil, aceștia rămânând terți față de moștenire. Î n contextul procesual al cauzei, au formulat notificare, cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului, toți reclamanții, astfel încât, cererea de restituire are valoare de acceptarea succesiunii, cu efect asupra termenului de acceptare al acesteia. Cu toate acestea, depunerea în termen a cererii de restituire nu are semnificația recunoașterii necondiționate a calității de moștenitor pentru orice rudă a defunctului, încadrabilă în oricare din clasele succesorale consacrate.

Î n stabilirea calității de persoană îndreptățită este necesar a se avea în vedere diferențele privind gradul de rudenie față de antecesori, proprietari inițiali ai imobilului și nu numai aptitudinea de a succede ci, și vocația lor ereditară. Cu alte cuvinte, instanța avea a cerceta probele exhibate de părți cu privire la vocația concretă la moștenire, din perspectiva regulilor generale ale devoluțiunii succesorale, care stabilesc că moștenitorii vin la succesiunea lui de cujus în ordinea claselor de moștenitori legali, iar în interiorul aceleiași clase rudele aflate în grad mai apropriat de defunct înlăturând pe cele aflate în grad de rudenie mai îndepărtat (art. 54-658C. civ.), în lipsa vreunui legat.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmând a respinge recursul dedus judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele K.I. și C.K.G. împotriva deciziei nr. 299 din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2009.