ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 933/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 933/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 21 martie 2012 a

Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în

dosarul nr. 4731/109/2009, în baza art. 160

b

C. proc. pen. raportat

la art. 300

2

din același cod s-a menținut starea de arest a

inculpatului C.D.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel

Bacău, analizând, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

și art.

160

b

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării preventive a

apelantului inculpat C.D., a reținut că prin sentința penală nr. 5/P din 27

ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. 4731/103/2009, s-a

dispus, printre altele:

- Condamnarea inculpatului C.D., pentru

săvârșirea infracțiunii de aderare la un grup în vederea săvârșirii de

infracțiuni, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. c)

C. pen., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.

Condamnarea aceluiași inculpat pentru

săvârșirea infracțiunii continuate de înșelăciune cu consecințe deosebit de

grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (2) C. pen., la

pedeapsa de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare și la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a

II-a

, lit. b) și c) C. pen., pe o durată

de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale

- prejudiciu total 1.243.177,77 lei

(părți vătămate SC D.M.D.C. SRL, comuna Starchiojd, județul Prahova și SC A.C.

SRL, comuna Bărcănești, județul Prahova).

Condamnarea aceluiași inculpat pentru

săvârșirea infracțiunii privind refuzul nejustifîcat al unei persoane de a

prezenta organelor competente documentele legale și bunurile din patrimoniu, în

scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de

cel mult 15 zile de la somație, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 241/2005, cu

aplicarea art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. e teza

I

C. pen., la pedeapsa de 5 (cinci) luni

închisoare.

Condamnarea aceluiași inculpat pentru

săvârșirea infracțiunii continuate de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9

alin. (1) lit. b) și f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa de

1 (un) an și 8 (opt) luni închisoare.

Condamnarea aceluiași inculpat pentru

săvârșirea infracțiunii continuate de folosire cu rea credință a creditului de care

se bucură societatea, prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1)

lit. d) C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34

lit. a) și art. 35 alin. (1) C. pen., s-au contopit cele cinci pedepse

principale, în pedeapsa cea mai grea, de 4 (patru) ani și 6 (șase) luni

închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a, lit. b) și c) C.

pen., pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen., s-a

interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe durata executării pedepsei

principale.

În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., s-a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpatul C.D.,

iar în temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă, durata reținerii și

arestării preventive efectuată de la data de 27 aprilie 2009 la data de 26

februarie 2010 și durata arestării preventive efectuată de la data de 30

decembrie 2011 și până la data de pronunțării sentinței, respectiv 27 ianuarie

2011.

S-a constatat că inculpatul a fost

reținut, arestat preventiv, iar apoi a fost prelungită măsura arestării

preventive succesiv, până la data de 26 februarie 2010, când prin decizia nr.

141 din 26 februarie 2010, Curtea de Apel Bacău a dispus înlocuirea măsurii

arestării preventive a inculpatului, cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Față de împrejurarea că inculpatul nu a respectat această din urmă măsură,

plecând împreună cu concubina și copii în Spania, prin încheierea din 09

noiembrie 2011, în temeiul art. 145 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art.

145

1

C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii obligării de nu

părăsi țara cu măsura arestării preventive pe o durată de 30 zile. În baza

mandatului de arestare emis de instanță, inculpatul a fost arestat la data de

30 decembrie 2011.

Împotriva acestei sentințe, în cadrul

termenului legal, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție -D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Neamț,

inculpații și partea civilă.

Cu prilejul verificării legalității și

temeiniciei arestării inculpatului, la termenul de judecată din data de 21

martie 2012, Curtea de Apel Bacău a constatat că în mod corect judecătorul de

la instanța de fond a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 148 lit.

f) C. proc. pen., care au justificat arestarea preventivă a inculpaților.

S-a reținut că legiuitorul român, prin

intermediul normelor prevăzute în Codul de procedură penală, a condiționat

luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă

a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind

săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie

sancționată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puțin unul

dintre temeiurile de arestare, expres și limitativ prevăzute de art. 148 C.

proc. pen. S-a mai reținut că, odată cu ratificarea de către România în 1994 a

Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat și condiția

conformității dreptului intern cu exigențele art. 5 paragraful 1 lit. c) al Convenției,

precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dată în

aplicarea acesteia.

A fost avut în vedere faptul că

dispozițiile Convenției fac trimitere, în primul rând, în ceea ce privește

luarea măsurii arestării preventive, la legislația națională, consacrând

obligația de a fi respectate atât normele de fond, cât și cele de procedură

prevăzute de către aceasta, însă, cu toate acestea, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă

cu scopul urmărit de art. 5 al Convenției, scop care constă în protejarea

individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu

numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispozițiilor

dreptului intern, ci este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în

acord cu prevederile Convenției, inclusiv cu principiile generale pe care

aceasta, deși nu le enunță expres, le conține în mod implicit.

Din probatoriul administrat în cauză

s-a constatat că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive față de inculpat, au fost corect reținute de către

judecător, acestea nefiind înlăturate de probele existente la dosarul cauzei.

S-a reținut, astfel, că măsurile preventive necesită existența presupunerii

rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului, iar față de

probatoriul administrat, nu există date care să conducă la concluzia că măsura

arestării preventive dispusă față de acesta ar fi fost luată cu încălcarea

prevederilor legale sau că nu există temeiuri care să justifice menținerea

măsurii.

A fost avută în vedere și împrejurarea

că infracțiunile economice prezintă un grad de pericol social extrem de

ridicat, vătămând valori ocrotite de legea penală, respectiv cele privind

încrederea publică în derularea afacerilor economice, cele privind respectarea

disciplinei financiare și contribuțiile la buget.

Ca atare, s-a constatat că probatoriul

administrat în cauză demonstrează și probează existența unui pericol concret

pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a

inculpatului - pericol ce este apreciat, în speță, prin raportare la toate

datele și elementele cauzei penale, respectiv natura și gravitatea extremă a

faptelor care se prezumă că au fost săvârșite de inculpați, activitatea

infracțională concretă în legătură cu care se prezumă că au fost implicați,

aspecte ce reclamă necesitatea unei reacții ferme și eficiente a autorităților

judiciare în privința persoanelor cercetate pentru fapte de natura celor în

discuție, în sensul stopării acestor acțiuni infracționale.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, a declarat recurs inculpatul C.D.,

solicitând,

prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării

preventive și continuarea judecății în stare de libertate.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de

lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Bacău, secția

penală, cauze minori și familie, a procedat la efectuarea verificărilor și a

constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii

preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Înalta Curte, în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea publică reprezintă climatul

social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și

care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea

liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică

nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii,

aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului

public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al

infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la

comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte

asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei

bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima instanță, Înalta

Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile

prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Pe de altă parte, se constată că în

cauză, prin sentința penală nr. 5/P din 27 ianuarie 2012, pronunțată de

Tribunalul Neamț în dosarul nr. 4731/103/2009, s-a dispus, printre altele,

condamnarea inculpatului C.D. la pedeapsa rezultantă de 4 (patru) ani și 6

(șase) luni închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a,

lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei

principale, hotărârea de condamnare, apelată de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -D.I.I.C.O.T.- Serviciul

Teritorial Neamț, de inculpați și de partea civilă constituind un temei

suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită,

respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Se reține, de asemenea, că menținerea

arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate

ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor,

modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce

caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului

rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând

temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este

licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Este adevărat că potrivit art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice inculpat arestat are dreptul de

a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata procedurii

și tot atât de adevărat este că inculpatul C.D. a fost reținut și arestat

preventiv de la data de 27 aprilie 2009 la data de 26 februarie 2010 și,

ulterior, începând cu data de 30 decembrie 2011, însă, pe de o parte, prin

prisma aceleiași convenții, inculpatul este deținut în prezent, față de

condamnarea sa în primă instanță, în baza art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, nemaifiind

vorba de o arestare preventivă anterioară pronunțării unei hotărâri de

condamnare, iar pe altă parte, raportat și la natura cauzei și complexitatea

ei, durata arestării preventive se circumscrie încă unui termen rezonabil,

analizat prin prisma criteriilor stabilite în jurisprudența CEDO, iar câtă

vreme pericolul pe care lăsarea inculpatului în libertate îl reprezintă pentru

ordinea publică subzistă, în speță nu se impune revocarea măsurii arestării

preventive.

În același sens, Înalta Curte reține

că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de

nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele

legii.

Aceste considerente justifică

dispoziția instanței de apel, de menținere a arestării preventive, astfel că,

în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii din 21 martie 2012 a Curții de

Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în dosarul nr.

4731/109/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26

martie 2012.