ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4143/2010

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 16 noiembrie 2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor suspendarea executării Ordinului cu caracter individual cu nr. 2639 din 12 octombrie 2009, emis de șeful Autorității Naționale a Vămilor din România și înregistrat sub nr. 33178 din 13 octombrie 2009 la Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, precum și obligarea pârâtei să-i permită revenirea în funcția publică de execuție deținută anterior până la data pronunțării unei soluții irevocabile pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 677 din 05 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea. Prin decizia nr. 2959 din 3 iunie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de M.V. împotriva sentinței nr. 677 din 5 februarie 2010 a Curții de Apel București, a modificat sentința atacată, în sensul suspendării executării Ordinului nr.2639 din 12 octombrie 2009, emis de Vicepreședintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor și a obligat intimate la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 750 lei. 2. Motivele și temeiul juridic al contestației în anulare promovată.

Împotriva deciziei nr. 2959 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat la data de 30 iunie 2010, contestație în anulare contestatarul M.V., prin care a solicitat anularea parțială a deciziei , în sensul stabilirii cheltuielilor de judecată nu doar în ceea ce privește cheltuielile efectuate în judecarea recursului ci și cele efectuate la judecarea dosarului de fond, respective nu doar 750 lei ci 3.900 lei. Invocând, în drept prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatorul a susținut că soluția dată în recurs pe aspectul soluționării cererii privind plata cheltuielilor de judecată este rezultatul unei erori materiale evidente, acest motiv având legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Astfel, susține contestatorul că obligarea intimatei la plata cheltuielilor efectuate doar în faza de recurs, și deci omiterea de la calcul a cheltuielilor efectuate în fața instanței de fond, în cuantum de 3.150 lei, este greșită, având în vedere că recursul a fost admis în totalitate, sentința instanței de fond desființată, ceea ce practice înseamnă stabilirea culpei procesuale a intimatei și în această fază. 3. Considerentele și soluția asupra contestației în anulare Contestația în anulare de față, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport de temeiul de drept invocat și raportat la motivul înfățișat de contestator. Potrivit art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată pentru motivele limitative și strict prevăzute și care nu presupune o rejudecare a recursului Înalta Curte, apreciază că, raportat la exigența textului de lege arătat, contestația în anulare de față nu poate fi primită, față de împrejurarea că din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de recurs, când s-a pronunțat asupra cererii privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, nu s-a aflat într-o confuzie , în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. ci a procedat, în raport cu susținerile părților, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate recurentului, în baza alin. (1) al aceluiași text.

Așadar, stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată intimate, prin prisma criticilor formulate de contestator, nu reprezintă o eroare materială ci eventual o greșeală de judecată ce nu poate constitui temeiul unei contestații în anulare. În consecință, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge contestația în anulare formulată de M.V. împotriva deciziei nr. 2959 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă Pronunțată in ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.