ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4143/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4143/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra contestației în
anulare de față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin acțiunea înregistrată la data de 16 noiembrie 2009, pe
rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, reclamantul M.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea
Națională a Vămilor suspendarea executării Ordinului cu caracter individual cu
nr. 2639 din 12 octombrie 2009, emis de șeful Autorității Naționale a Vămilor
din România și înregistrat sub nr. 33178 din 13 octombrie 2009 la Direcția
Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, precum și obligarea
pârâtei să-i permită revenirea în funcția publică de execuție deținută anterior
până la data pronunțării unei soluții irevocabile pe fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 677 din 05 februarie 2010 Curtea de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins
ca neîntemeiată cererea.
Prin decizia nr. 2959 din 3 iunie 2010 Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis
recursul declarat de M.V. împotriva sentinței nr. 677 din 5 februarie 2010 a
Curții de Apel București, a modificat sentința atacată, în sensul suspendării
executării Ordinului nr.2639 din 12 octombrie 2009, emis de Vicepreședintele
Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor și
a obligat intimate la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 750 lei.
Motivele și temeiul juridic al contestației în anulare
promovată.
Împotriva deciziei nr. 2959 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a
formulat la data de 30 iunie 2010, contestație în anulare contestatarul M.V.,
prin care a solicitat anularea parțială a deciziei , în sensul stabilirii
cheltuielilor de judecată nu doar în ceea ce privește cheltuielile efectuate în
judecarea recursului ci și cele efectuate la judecarea dosarului de fond,
respective nu doar 750 lei ci 3.900 lei.
Invocând, în drept prevederile art. 318 alin. (1) teza I C.
proc. civ., contestatorul a susținut că soluția dată în recurs pe aspectul
soluționării cererii privind plata cheltuielilor de judecată este rezultatul
unei erori materiale evidente, acest motiv având legătură cu aspectele formale
ale judecării recursului.
Astfel, susține contestatorul că obligarea intimatei la
plata cheltuielilor efectuate doar în faza de recurs, și deci omiterea de la
calcul a cheltuielilor efectuate în fața instanței de fond, în cuantum de 3.150
lei, este greșită, având în vedere că recursul a fost admis în totalitate,
sentința instanței de fond desființată, ceea ce practice înseamnă stabilirea
culpei procesuale a intimatei și în această fază.
Considerentele și soluția asupra contestației în anulare
Contestația în anulare de față, urmează a fi respinsă ca
neîntemeiată, în raport de temeiul de drept invocat și raportat la motivul
înfățișat de contestator.
Potrivit art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.,
contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanța
de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele
formale ale judecării recursului.
Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce
poate fi exercitată pentru motivele limitative și strict prevăzute și care nu
presupune o rejudecare a recursului
Înalta Curte, apreciază că, raportat la exigența textului de
lege arătat, contestația în anulare de față nu poate fi primită, față de
împrejurarea că din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de
recurs, când s-a pronunțat asupra cererii privind obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată, nu s-a aflat într-o confuzie , în sensul art. 318
alin. (1) teza 1 C. proc. civ. ci a procedat, în raport cu susținerile
părților, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. la stabilirea
cuantumului cheltuielilor de judecată acordate recurentului, în baza alin. (1)
al aceluiași text.
Așadar, stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată la
care a fost obligată intimate, prin prisma criticilor formulate de contestator,
nu reprezintă o eroare materială ci eventual o greșeală de judecată ce nu poate
constitui temeiul unei contestații în anulare.
În consecință, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de M.V. împotriva
deciziei nr. 2959 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă
Pronunțată in ședință
publică, astăzi 6 octombrie 2010.