ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2959/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2959/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.V.

a chemat în judecată pe pârâta A.N.V. solicitând instanței ca prin hotărârea ce

o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării ordinului din 12

octombrie 2009 emis de șeful autorității publice pârâte, până la soluționarea

irevocabilă a fondului cauzei, obligarea pârâtei să-i permită revenirea în

funcția publică de execuție deținută anterior.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin actul administrativ contestat a fost

destituit din funcția publică de inspector vamal I, superior 1, la D.R.A.O.V.

București, cu începere de la data de 15 octombrie 2009.

Reclamantul a

susținut că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art.

7 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Pe de altă parte,

reclamantul a menționat că ordinul atacat este lovit de nulitate, deoarece nu

cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere de autoritatea emitentă

la momentul adoptării măsurii de eliberare din funcția publică.

În plus, reclamantul

a susținut că, și în ipoteza în care situația de fapt prezentată în ordin ar fi

reală, sancțiunea aplicată este vădit disproporționată.

Pârâta A.N.V. a

formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca

neîntemeiată, cu motivarea că măsura dispusă în cauză este legală și că

reclamantul nu mai putea să-și desfășoare activitatea fără să aducă prejudicii

grave autorității vamale.

Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 677

din 5 februarie 2010, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 14

din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiții

cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ:

existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În speță, nu există

un caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea

contenciosului administrativ, care să impună suspendarea efectelor actului

administrativ prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică

de execuție de inspector vamal, întrucât în cuprinsul acestuia au fost descrise

faptele reținute în sarcina reclamantului și a fost indicată instanța la care

poate fi contestat.

În opinia

judecătorului fondului, neindicarea termenului în care poate fi atacat ordinul

de sancționare disciplinară nu atrage sancțiunea nulității absolute. Sancțiunea

este aplicată în temeiul Legii nr. 188/1999, care face referire la instanța

competentă, iar reclamantul nu poate invoca necunoașterea legii. În plus,

acesta a introdus contestația la instanța de contencios administrativ

competentă, ceea ce demonstrează că i s-au adus la cunoștință toate elementele

necesare în acest scop.

Prima instanță a

concluzionat că toate aspectele anterior descrise sunt de natură a demonstra

lipsa vreunei împrejurări legate de starea de fapt sau de drept, care este de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ aflat în discuție.

De asemenea, curtea

de apel a apreciat că nici cea de-a doua condiție impusă de textul legal

anterior indicat nu este îndeplinită, deoarece reclamantul nu a dovedit

existența unui prejudiciu material viitor și previzibil sau o perturbare

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul R.M.V., care a solicitat modificarea sa

și admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.

În primul motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a

precizat că hotărârea judecătorească atacată cuprinde motive contradictorii și

străine de natura pricinii.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14

din Legea contenciosului administrativ.

În concret,

recurentul a arătat că starea de fapt prezentată în cererea introductivă de

instanță este de natură a crea îndoieli serioase cu privire la legalitatea

ordinului din 12 octombrie 2009 emis de Vicepreședintele A.N.A.F. – A.N.V.

Totodată, recurentul

a susținut că lipsirea sa de veniturile salariale reprezintă o pagubă iminentă.

Intimata a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 15 -

18 dosar).

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă

la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, conform

jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil

presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa,

să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse

și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate

fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real

„ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în

sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al

termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față,

instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește

cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța

de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea

convingerii sale.

În cauză, judecătorul

fondului a analizat susținerile recurentului - reclamant cu privire la existența

cazului bine justificat, în raport cu dispozițiile legale invocate de aceasta.

Cu alte cuvinte,

judecătorul a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța împrejurărilor

de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurentul

- reclamant, din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea contenciosului

administrativ.

De asemenea, prima

instanță a analizat cea de-a doua condiție impusă de textul legal anterior

amintit, respectiv iminența producerii unei pagube.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, pentru argumentele care

vor fi prezentate în continuare.

În prezenta cauză, se

pune problema temeiniciei cererii de suspendare a executării ordinului din 12

octombrie 2009 emis de Vicepreședintele A.N.A.F. - A.N.V., prin care s-a dispus

destituirea recurentului din funcția publică de inspector vamal I, superior 1,

la D.R.A.O.V. București, cu începere de la data de 15 octombrie 2009.

Înalta Curte

apreciază că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 14

din Legea contenciosului administrativ în speța de față.

Astfel, potrivit

acestui text legal, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să

ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Trebuie amintit

faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă

să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe

prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis

autoritatea emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care

judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată

că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În speța de față, Înalta

Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat.

Astfel, în raportul

din 5 octombrie 2009 întocmit de comisia de disciplină din cadrul A.N.V. (act

nominalizat în preambulul actului administrativ de sancționare disciplinară

aflat în discuție) se menționează următoarele:

În cursul anului

2008, la solicitarea D.G.A.M.C., organele de inspecție fiscală ale D.R.A.O.V. București

au început o activitate de inspecție fiscală în domeniul produselor accizabile

la SC P. SA.

Controlul efectuat de

recurentul M.V. și de dl. C.E. s-a finalizat cu întocmirea proceselor - verbale

din 20 martie 2009, precum și a proceselor - verbale de constatare și

sancționare a contravențiilor, prin care s-a stabilit în sarcina SC P. SA plata

accizelor, a T.V.A.-ului și a majorărilor de întârziere aferente, cu motivarea

că acestea trebuiau calculate și achitate de societate în momentul fiecărei

livrări în parte.

Actele de mai sus au

fost contestate de SC P. SA, care a arătat că, în momentul începerii inspecției

fiscale efectuate de cei doi funcționari publici, nu a cunoscut perioada ce

urmează a fi supusă inspecției fiscale, precum și suprapunerea unor inspecții

fiscale.

În plus, societatea

controlată a arătat că fapta reținută de cei doi inspectori vamali ca fiind

săvârșită de Antrepozitul fiscal Brazi, respectiv livrarea de uleiuri minerale

(benzina fără plumb) fără virarea la bugetul de stat a valorii accizelor

aferente nu este prevăzută ca infracțiune de C. fisc., art. 196 alin. (1) lit. f),

indicat de inspectorii vamali ca bază legală pentru săvârșirea infracțiunii nu

există.

Ca atare, în sarcina

recurentului au fost reținute următoarele fapte:

- interpretarea

eronată a unor facturi interne pentru produse livrate între departamentele SC P.

SA drept facturi fiscale determinate de operațiuni de vânzare - cumpărare;

- nerespectarea

prevederilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu

modificările și completările ulterioare, atât în ceea ce privește motivarea,

cât și aplicarea sancțiunilor contravenționale.

Totodată, în decizia

contestată s-a reținut și faptul că recurentul are grave lacune în pregătirea

profesională în materie de inspecție fiscală în domeniul produselor accizabile,

cu consecințe negative grave asupra imaginii autorității vamale, putând aduce

grave prejudicii materiale instituției prin acțiunile îndreptate de agenții

economici împotriva autorității vamale.

În opinia instanței

de control judiciar, unul din argumentele juridice aparent valabile cu privire

la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu este acela că, prin

sentința nr. 3474 din 5 martie 2010, ambele pronunțate de Judecătoria Ploiești,

au fost respinse plângerile contravenționale formulate de petenta SC P. SA

împotriva proceselor - verbale de constatare și sancționare a contravențiilor,

încheiate de recurent.

Pe de altă parte,

este de observat că necorespunderea profesională nu poate constitui temei

pentru sancționarea disciplinară, după cum s-a reținut în ordinul contestat, ci

pentru eliberarea din funcția publică pentru acest motiv.

Așadar, Înalta Curte

apreciază că există un caz bine justificat pentru a se putea dispune

suspendarea actului administrativ aflat în discuție.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă

se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

În concepția

instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în

speță, întrucât destituirea din funcția publică a recurentului, în temeiul art.

97 lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, este de natură să producă

consecințe păgubitoare certe și imediate pentru recurent, ca urmare a lipsirii

acestuia de indemnizația cuvenită. Ca atare, aceste consecințe nu pot fi

înlăturate decât prin întreruperea vremelnică a efectelor produse de actul

administrativ contestat.

Față de împrejurarea

că instanța de fond a interpretat în mod greșit art. 14 din Legea contenciosului

administrativ, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C.proc.civ,

raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va

modifica sentința atacată și va suspenda executarea ordinului din 12 octombrie 2009

emis de Vicepreședintele A.N.A.F. – A.N.V.

În temeiul art. 274 alin.

(1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata - pârâtă la 750 lei

cheltuieli de judecată către recurentul - reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.V. împotriva sentinței civile nr. 677 din 5 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modifică

sentința atacată, în sensul că suspendă executarea Ordinului din 12 octombrie

2009, emis de Vicepreședintele A.N.A.F. - A.N.V.

Obligă intimata - pârâtă

A.N.V. la plata sumei de 750 lei cheltuieli de judecată către recurentul - reclamant

M.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2010.