ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2959/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.V. a chemat în judecată pe pârâta A.N.V. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării ordinului din 12 octombrie 2009 emis de șeful autorității publice pârâte, până la soluționarea irevocabilă a fondului cauzei, obligarea pârâtei să-i permită revenirea în funcția publică de execuție deținută anterior. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin actul administrativ contestat a fost destituit din funcția publică de inspector vamal I, superior 1, la D.R.A.O.V.

București, cu începere de la data de 15 octombrie 2009. Reclamantul a susținut că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată. Pe de altă parte, reclamantul a menționat că ordinul atacat este lovit de nulitate, deoarece nu cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere de autoritatea emitentă la momentul adoptării măsurii de eliberare din funcția publică. În plus, reclamantul a susținut că, și în ipoteza în care situația de fapt prezentată în ordin ar fi reală, sancțiunea aplicată este vădit disproporționată. Pârâta A.N.V. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, cu motivarea că măsura dispusă în cauză este legală și că reclamantul nu mai putea să-și desfășoare activitatea fără să aducă prejudicii grave autorității vamale.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 677 din 5 februarie 2010, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiții cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. În speță, nu există un caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, care să impună suspendarea efectelor actului administrativ prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică de execuție de inspector vamal, întrucât în cuprinsul acestuia au fost descrise faptele reținute în sarcina reclamantului și a fost indicată instanța la care poate fi contestat.

În opinia judecătorului fondului, neindicarea termenului în care poate fi atacat ordinul de sancționare disciplinară nu atrage sancțiunea nulității absolute. Sancțiunea este aplicată în temeiul Legii nr. 188/1999, care face referire la instanța competentă, iar reclamantul nu poate invoca necunoașterea legii. În plus, acesta a introdus contestația la instanța de contencios administrativ competentă, ceea ce demonstrează că i s-au adus la cunoștință toate elementele necesare în acest scop. Prima instanță a concluzionat că toate aspectele anterior descrise sunt de natură a demonstra lipsa vreunei împrejurări legate de starea de fapt sau de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ aflat în discuție.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că nici cea de-a doua condiție impusă de textul legal anterior indicat nu este îndeplinită, deoarece reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu material viitor și previzibil sau o perturbare previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul R.M.V., care a solicitat modificarea sa și admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată. În primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a precizat că hotărârea judecătorească atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În concret, recurentul a arătat că starea de fapt prezentată în cererea introductivă de instanță este de natură a crea îndoieli serioase cu privire la legalitatea ordinului din 12 octombrie 2009 emis de Vicepreședintele A.N.A.F. – A.N.V. Totodată, recurentul a susținut că lipsirea sa de veniturile salariale reprezintă o pagubă iminentă. Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 15 - 18 dosar). Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. Nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În cauză, judecătorul fondului a analizat susținerile recurentului - reclamant cu privire la existența cazului bine justificat, în raport cu dispozițiile legale invocate de aceasta. Cu alte cuvinte, judecătorul a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurentul - reclamant, din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

De asemenea, prima instanță a analizat cea de-a doua condiție impusă de textul legal anterior amintit, respectiv iminența producerii unei pagube. 2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, pentru argumentele care vor fi prezentate în continuare. În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a executării ordinului din 12 octombrie 2009 emis de Vicepreședintele A.N.A.F. - A.N.V., prin care s-a dispus destituirea recurentului din funcția publică de inspector vamal I, superior 1, la D.R.A.O.V. București, cu începere de la data de 15 octombrie 2009. Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ în speța de față.

Astfel, potrivit acestui text legal, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul). În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat. Astfel, în raportul din 5 octombrie 2009 întocmit de comisia de disciplină din cadrul A.N.V. (act nominalizat în preambulul actului administrativ de sancționare disciplinară aflat în discuție) se menționează următoarele: În cursul anului 2008, la solicitarea D.G.A.M.C., organele de inspecție fiscală ale D.R.A.O.V.

București au început o activitate de inspecție fiscală în domeniul produselor accizabile la SC P. SA. Controlul efectuat de recurentul M.V. și de dl. C.E. s-a finalizat cu întocmirea proceselor - verbale din 20 martie 2009, precum și a proceselor - verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, prin care s-a stabilit în sarcina SC P. SA plata accizelor, a T.V.A.-ului și a majorărilor de întârziere aferente, cu motivarea că acestea trebuiau calculate și achitate de societate în momentul fiecărei livrări în parte. Actele de mai sus au fost contestate de SC P. SA, care a arătat că, în momentul începerii inspecției fiscale efectuate de cei doi funcționari publici, nu a cunoscut perioada ce urmează a fi supusă inspecției fiscale, precum și suprapunerea unor inspecții fiscale.

În plus, societatea controlată a arătat că fapta reținută de cei doi inspectori vamali ca fiind săvârșită de Antrepozitul fiscal Brazi, respectiv livrarea de uleiuri minerale (benzina fără plumb) fără virarea la bugetul de stat a valorii accizelor aferente nu este prevăzută ca infracțiune de C. fisc., art. 196 alin. (1) lit. f), indicat de inspectorii vamali ca bază legală pentru săvârșirea infracțiunii nu există. Ca atare, în sarcina recurentului au fost reținute următoarele fapte: - interpretarea eronată a unor facturi interne pentru produse livrate între departamentele SC P. SA drept facturi fiscale determinate de operațiuni de vânzare - cumpărare; - nerespectarea prevederilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, atât în ceea ce privește motivarea, cât și aplicarea sancțiunilor contravenționale.

Totodată, în decizia contestată s-a reținut și faptul că recurentul are grave lacune în pregătirea profesională în materie de inspecție fiscală în domeniul produselor accizabile, cu consecințe negative grave asupra imaginii autorității vamale, putând aduce grave prejudicii materiale instituției prin acțiunile îndreptate de agenții economici împotriva autorității vamale. În opinia instanței de control judiciar, unul din argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu este acela că, prin sentința nr. 3474 din 5 martie 2010, ambele pronunțate de Judecătoria Ploiești, au fost respinse plângerile contravenționale formulate de petenta SC P. SA împotriva proceselor - verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, încheiate de recurent.

Pe de altă parte, este de observat că necorespunderea profesională nu poate constitui temei pentru sancționarea disciplinară, după cum s-a reținut în ordinul contestat, ci pentru eliberarea din funcția publică pentru acest motiv. Așadar, Înalta Curte apreciază că există un caz bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ aflat în discuție. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, întrucât destituirea din funcția publică a recurentului, în temeiul art. 97 lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, este de natură să producă consecințe păgubitoare certe și imediate pentru recurent, ca urmare a lipsirii acestuia de indemnizația cuvenită. Ca atare, aceste consecințe nu pot fi înlăturate decât prin întreruperea vremelnică a efectelor produse de actul administrativ contestat. Față de împrejurarea că instanța de fond a interpretat în mod greșit art. 14 din Legea contenciosului administrativ, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C.proc.civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va modifica sentința atacată și va suspenda executarea ordinului din 12 octombrie 2009 emis de Vicepreședintele A.N.A.F.

– A.N.V. În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata - pârâtă la 750 lei cheltuieli de judecată către recurentul - reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.V. împotriva sentinței civile nr. 677 din 5 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modifică sentința atacată, în sensul că suspendă executarea Ordinului din 12 octombrie 2009, emis de Vicepreședintele A.N.A.F. - A.N.V. Obligă intimata - pârâtă A.N.V. la plata sumei de 750 lei cheltuieli de judecată către recurentul - reclamant M.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.