ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4972/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3789

din 7 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea completată și precizată de reclamantul C.E.,

reprezentat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor Pro Lex, în contradictoriu

cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, a anulat Ordinul Autorității

Naționale a Vămilor nr. 2638 din 12 octombrie 2009 și a dispus reintegrarea reclamantului

în funcția publică deținută anterior.

A obligat pârâta la plata

către reclamant a drepturilor salariale de care ar fi beneficiat și de care a fost

lipsit, începând cu data emiterii ordinului și până la efectiva reîncadrare în funcție

și a respins capătul de cerere privind daunele morale, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin Ordinul nr. 2638

din 12 octombrie 2009, emis de Autoritatea Națională a Vămilor, s-a dispus încetarea

raporturilor de serviciu ale reclamantului C.E., inspector vamal I principal I,

la Compartimentul Supraveghere Specială din cadrul Direcției Municipiului București

pentru Accize și Operațiuni Vamale, prin destituire din funcția publică conform

art. 97 lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Faptele reținute în sarcina

reclamantului au constat în:

- interpretarea eronată

a unor facturi interne pentru produse livrate între departamentele SC P. SA drept

facturi fiscale determinate de operațiuni de vânzare-cumpărare și, bineînțeles,

a consecințelor ce decurg din aceasta;

- nerespectarea prevederilor

O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările

ulterioare, atât în ceea ce privește motivarea, cât și în ceea ce privește aplicarea

sancțiunilor contravenționale.

Prima instanță a constatat

că ordinul contestat nu menționează termenul în care sancțiunea disciplinară poate

fi contestată așa cum prevăd dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare

și acesta nu a fost nici comunicat reclamantului, însoțit de raportul comisiei de

disciplină, potrivit acelorași dispoziții, sub sancțiunea nulității.

Instanța de fond nu a

primit susținerile pârâtului, în sensul că, prin răspunsul la plângerea prealabilă,

reclamantului i s-a adus la cunoștință posibilitatea contestării ordinului în instanță,

în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă și

că acestuia nu i s-a adus niciun prejudiciu prin faptul că, dintr-o eroare materială,

nu s-a indicat termenul de contestație, întrucât mențiunea privind termenul în care

sancțiunea disciplinară poate fi contestată trebuie înscrisă în mod obligatoriu

în actul de sancționare și nu în acte ulterioare acestuia.

A reținut Curtea, că sancțiunea

nulității absolute prevăzută expres de legiuitor, în această situație, operează

necondiționat de existența unei vătămări în drepturile și interesele legitime ale

persoanei față de care sancțiunea a fost aplicată.

De asemenea, instanța

nu a reținut nici apărarea ce vizează comunicarea raportului comisiei de disciplină

odată cu ordinul de sancționare, în lipsa oricăror dovezi în acest sens, apreciind

că semnătura reclamantului de luare la cunoștință în data de 13 octombrie 2009,

existentă pe Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, nu face dovada comunicării

și a raportului comisiei de disciplină, anexat actului administrativ de sancționare

disciplinară.

Curtea a apreciat că sunt

întemeiate motivele de nulitate invocate de reclamant, privitoare la neindicarea

termenului de contestare a sancțiunii disciplinare și necomunicarea raportului comisiei

de disciplină, odată cu actul administrativ de sancționare.

Referitor la motivul de

nulitate absolută, determinat de neindicarea în cuprinsul ordinului contestat a

motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului, Curtea a statuat,

în considerarea dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, că prevederile acestui

act normativ se completează cu cele ale legislației muncii, astfel că, potrivit

dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, sub

sancțiunea nulității absolute, decizia de sancționare trebuie să cuprindă „motivele

pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării

disciplinare prealabile”.

Principiul garantării

dreptului la apărare presupune dreptul funcționarului public de a fi audiat, de

a prezenta dovezi în apărarea sa și de a fi asistat sau reprezentat pe parcursul

procedurii de cercetare administrativă.

De asemenea, proporționalitatea

impune respectarea unui raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele

săvârșirii acesteia și sancțiunea disciplinară propusă a fi aplicată .

A mai reținut prima instanță,

că, în mod nelegal apărările formulate de reclamant în timpul cercetării disciplinare

prealabile au fost înlăturate atât în Raportul Comisiei de disciplină din 5 octombrie

2009, cât și prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, fără a se arăta în ce

constau acestea și fără a fi prezentate motivele pentru care au fost înlăturate.

Formalismul manifestat de comisia de disciplină, menținut la emiterea ordinului

de aplicare a sancțiunii disciplinare, a condus la încălcarea dreptului la apărare,

care are drept componente nu numai audierea și posibilitatea formulării de obiecțiuni,

dar și obligația comisiei de disciplină și a organului competent în aplicarea sancțiunii

de a se pronunța asupra lor și de a prezenta într-o modalitate clară și precisă

argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.

Curtea nu a reținut motivul

de nelegalitate ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 1344/2007,

întrucât comisia de disciplină se constituie, potrivit art. 3 din acest act normativ,

prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice, iar

desemnarea unui membru al comisiei de disciplină sau al secretarului acesteia fără

respectarea procedurii prevăzute de lege poate fi contestată la instanța de contencios

administrativ competentă, în condițiile prevăzute de lege (art. 18 din H.G. nr.

1344/2007).

Totodată, Curtea a stabilit

că faptele reținute în sarcina reclamantului, astfel cum acesta sunt prezentate

în ordinul de sancționare disciplinară și în raportul comisiei de disciplină, nu

conturează nicidecum elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute

de art. 77 alin. (2) lit. j), întrucât nu se face nicio referire la îndatoriri,

incompatibilități, conflicte de interese pretins a fi fost încălcate.

Relativ la incidența dispozițiilor

art. 77 alin. (2) lit. g), s-a apreciat că abaterea disciplinară constând în „manifestări

care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își

desfășoară activitatea” nu există, atât timp cât legalitatea proceselor-verbale

XX din 20 martie 2009 și nr. YY din 20 martie 2009, precum și a proceselor–verbale

de constatare și sancționare a contravențiilor nr. A din 20 martie 2009 și nr. B

din 20 martie 2009, încheiate de reclamant, a fost constatată de Judecătoria Ploiești

prin sentințele civile nr. 3474 din 5 martie 2010 și nr. 3475 din 5 martie 2010,

definitive.

Eventualele prejudicii

materiale aduse instituției prin acțiunile întreprinse de agenții economici care

au făcut obiectul acțiunilor de control, în exercitarea dreptului acestora de acces

la justiție, nu pot fi avute în vedere în analiza existenței unei abateri disciplinare

și a stabilirii gravității acesteia, în condițiile în care nelegalitatea actelor

de control nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

iar în privința funcționarului public nu s-a dovedit încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor

corespunzătoare funcției publice și a normelor de conduită profesională și civică

prevăzute de lege.

Instanța a dispus măsura

reintegrării în funcție și acordarea drepturilor salariale de care reclamantul a

fost lipsit, atât în considerarea dispozițiilor legale enunțate, cât și a faptului

că, prin Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 2864 din 16 noiembrie 2009

s-a dispus, începând cu data de 16 noiembrie 2009, suspendarea Ordinului Autorității

Naționale a Vămilor nr. 2638 din 12 octombrie 2009, până la pronunțarea instanței

de fond, astfel că în perioada de suspendare a executării ordinului de destituire

din funcția publică, reclamantul a desfășurat activitate în cadrul autorității pârâte

și a încasat drepturile salariale aferente.

Curtea a respins ca neîntemeiat

capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale, apreciind

că măsura anulării ordinului contestat, cu consecința reintegrării reclamantului

în funcția deținută anterior și acordarea drepturilor salariale de care a fost lipsit,

corelativ cu faptul că măsura suspendării executării ordinului de destituire din

funcția publică a operat la un interval de timp foarte scurt de la aplicarea sancțiunii

disciplinare, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea

ordinului nelegal.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională a Vămilor care a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ. și a susținut, în esență,

următoarele critici:

- în cauză, nu sunt aplicabile

prevederile C. mun., cum greșit a reținut instanța de fond;

- greșit a reținut instanța

de fond că nu i-ar fi fost comunicat raportul comisiei de disciplină;

- potrivit art. 49

alin. (1) din H.G. nr. 1344/2007 nu există obligația menționării în ordin a motivelor

pentru care Comisia de disciplină a respins apărările;

- totuși, instanța a ignorat

că în raportul comisiei de disciplină sunt menționate detaliat motivele înlăturării

apărărilor reclamantului.

În concluzie, autoritatea

recurentă a cerut admiterea recursului, desființarea soluției instanței de fond

și respingerea acțiunii formulate, cu consecința menținerii Ordinului nr. 2638 din

12 octombrie 2009.

2.2. Sindicatul Național

al Polițiștilor și Vameșilor „P.L.”, reprezentant al reclamantului, a depus întâmpinare

prin care a răspuns criticilor recursului, cerând respingerea acestuia și menținerea

soluției pronunțate ca temeinică și legală.

recurs

Analizând soluția pronunțată

prin prisma criticilor formulate în recurs și a dispozițiilor legale incidente,

instanța de recurs reține că recursul este nefondat pentru considerentele care vor

fi prezentate în continuare.

În cauză, este necontestat

că, prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009 emis de șeful Autorității

Naționale a Vămilor și vicepreședinte al A.N.A.F., intimatul-reclamant a fost destituit

din funcția publică de execuție, în conformitate cu dispozițiile art. 97 lit. d)

din Legea nr. 188/1999, republicată.

Instanța de fond, admițând

acțiunea formulată de intimatul-reclamant, a anulat ordinul în litigiu, reținând,

în primul rând, că acesta este lovit de nulitate absolută, în conținutul său nefiind

indicat termenul în cadrul căruia acesta poate fi atacat, așa cum cer în mod expres

prevederile art. 50 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de

organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Într-adevăr, potrivit

art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344 „Sub sancțiunea nulității

absolute, actul administrativ de sancționare va cuprinde în mod obligatoriu:

a)

descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b)

temeiul legal în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară;

c)

motivul pentru care a fost aplicată o altă sancțiune decât cea propusă de comisia

de disciplină, în situația prevăzută la alin. (2);

d)

termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată;

e) instanța competentă la care poate fi contestat

actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară”.

Deci, așa cum a reținut

în mod judicios și instanța de fond, norma juridică citată a instituit sancțiunea

nulității absolute pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile enumerate din conținutul

actului administrativ de sancționare, Ordinul nr. 2638/2009 în cauza de față.

Or, în cauză, este de

necontestat că ordinul în litigiu nu conține mențiunea termenului în care sancțiunea

disciplinară poate fi contestată.

Susținerea autorității

publice recurente că ordinul nu este lovit de nulitate, din moment ce intimatul-reclamant

nu a suferit nicio vătămare, contestând ordinul în cadrul termenului legal, este

lipsită de temei, norma juridică în discuție reglementând un caz de nulitatea absolută,

iar nu de nulitate virtuală, care devine efectivă doar în cazul vătămării unui drept.

Având în vedere că potrivit

art. 50 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 1344/2007 ordinul atacat este lovit de nulitate

absolută, soluția instanței de fond privind anularea acestui act administrativ este

legală și temeinică, astfel încât cercetarea celorlalte critici din recurs a devenit

superfluă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională

a Vămilor împotriva sentinței nr. 3789 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie

2011.