ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 379/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală

nr. 1021 din 16 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în dosarul nr. 2431/109/2008, s-a admis recursul declarat de

partea responsabilă civilmente SC D.C. SA împotriva deciziei penale nr. 82/A

din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

A fost casată, în

parte, decizia recurată și sentința penală nr. 256 din 26 iunie 2009 a

Tribunalului Argeș, numai în ceea ce privește omisiunea obligării părților

civile O.D. și O.M.G. la plata cheltuielilor judiciare către partea

responsabilă civilmente SC D.C. SA.

În rejudecare, au

fost obligate părțile civile O.D. și O.M.G. la plata sumelor de câte 1500 lei

cheltuieli judiciare către partea responsabilă civilmente SC D.C. SA,

reprezentând onorariul apărătorului ales, redus prin apreciere, în fond și

apel.

S-au menținut restul

dispozițiilor hotărârilor recurate. Prin aceeași decizie, au fost respinse, ca

nefondate, recursurile declarate de părțile civile O.D. și O.M.G. și de

inculpații M.C.N., M.D., C.D., R.I. și M.D. împotriva deciziei penale nr. 82/A

din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

S-a dedus din

cuantumul pedepselor aplicate inculpaților M.C.N., M.D., C.D. și R.I., durata

reținerii și arestării preventive de la 20 mai 2008 la 16 martie 2011, iar

pentru inculpatul M.D. de la 12 iunie 2008 la 16 martie 2011.

Au fost obligate

recurentele părți civile la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

A fost obligat

recurentul inculpat R.I. la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul parțial

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales,

urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

Au fost obligați

recurenții inculpați M.C.N., M.D., C.D. și M.D. la plata sumelor de câte 600

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400

lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, urmând a se

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare contestatorul M.D., aceasta fiind

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la

data de 31 martie 2011.

Pe această cale,

contestatorul și-a exprimat nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța

de recurs, în drept fiind invocate dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen.

Examinând contestația

în anulare formulată de contestatorul M.D., sub aspectul admisibilității în

principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru

considerentele ce vor urma.

Contestația în

anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori

de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind

actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul

cauzei.

Natura juridică a

acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației

în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că

însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile

în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În conformitate cu

dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a

contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea

procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen.,

precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac

exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Art. 386 C. proc.

pen. prevede cazurile în care se poate face contestație în anulare, însă numai

împotriva hotărârilor penale definitive, contestația în anulare putând fi

exercitată doar în cazurile și în condițiile prevăzute expres și limitativ de

lege.

Prin urmare,

examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii

admisibilității în principiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri diferite pentru aceeași faptă;

e) când la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit

art. 385

14

alin. (11) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc.

pen.

Așadar, legiuitorul a

prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi

atacată prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o

garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice

condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești

definitive.

În prezenta cauză se

constată că a fost promovată contestația în anulare invocându-de dispozițiile

art. 386 lit. d) C. proc. pen., însă criticile expuse în cuprinsul cererii

formulate de conte stator nu pot fi calificate și încadrate în dispozițiile

anterior menționate, nefiind identificate la dosarul cauzei dovezi în sprijinul

căii extraordinare de atac exercitate.

Astfel fiind,

contestația în anulare formulată de contestatorul M.D. apare ca fiind

inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerințele care condiționează

admiterea în principiu a acesteia.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că în cauză se impune adoptarea unei

soluții sprijinite pe dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata sumei de 400 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.D. împotriva

deciziei penale nr. 1021 din 16 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2431/109/2008.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 februarie 2012.