ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 508/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 213/COM din 18 februarie 2010 Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.R. SRL Oradea împotriva pârâtei SC V.C.E. SRL București în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 160.801,39 lei reprezentând rest de plată factură din 14 ianuarie 2005 precum și suma de 4.469 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În fundamentarea acestei soluții, prima instanță a reținut că între reclamantă și SC V.C. SRL, reprezentată prin domnul B.D., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 septembrie 2003 în temeiul căruia reclamanta SC I.R.

SRL s-a obligat să livreze celeilalte părți elemente necesare executării lucrări denumite – modernizare rețele termice secundare și să efectueze calculele de rezistență și reproiectare a sistemului, plata urmând a fi făcută conform clauzelor prevăzute la lit. g). A fost emisă factura fiscală din data de 14 ianuarie 2005 pentru suma de 2.454.948.824 lei (Rol), expediată prin poștă și recepționată de către cealaltă parte, din care s-a achitat suma de 85.353,40 lei (Ron), rămânând o diferență de 160.801,39 lei (Ron) neachitată, astfel cum rezultă din protocolul semnat între reclamanta SC V.C. SRL și SC T. SA, și din extrasele de cont depuse la dosar de către reclamantă. La data de 15 mai 2005, prin Proiectul de divizare publicat în M. Of.

nr. 3796/29.11.2006, SC V.C. SRL s-a divizat în SC V.C. SRL – asociat unic și administrator fiind domnul D.V.S. și SC V.C.E. SRL - asociat unic și administrator fiind domnul B.D. Prin același proiect de divizare s-a dispus și separarea patrimoniului celor două societăți SC V.C. SRL și SC V.C.E. SRL. Contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003 încheiat între reclamantă și SC V.C. SRL a fost semnat de domnul B.D., administrator al SC V.C.E. SRL. Prin răspunsurile sale la interogatoriu, acesta a negat că a semnat contractul, însă a renunțat la proba cu expertiza grafologică și solicitarea de efectuare a unei verificări de scripte, pentru a dovedi că nu a semnat contractul. Așadar, obligațiile decurgând din acest contract au fost preluate de către pârâtă în urma divizării parțiale, conform conținutului proiectului de divizare.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 111/C/2008-A, hotărâre față de care există autoritate de lucru judecat. Astfel, reclamanta a acționat mai întâi în judecată pe SC V.C. SRL, însă Curtea de Apel Oradea, prin hotărârea arătată a stabilit că acesta nu avea calitate procesuală pasivă, această calitate revenindu-i pârâtei din prezenta cauză. Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 80/C-A din 14 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC V.C.E. SRL București împotriva sentinței nr. 213/COM din 18 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor secția comercială de contencios administrativ, fiind preluate în principal argumentele expuse anterior.

Împotriva deciziei nr. 80/C-A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâta SC V.C.E. SRL București, care a criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate cu consecința respingerii ca nefondată a acțiunii formulată de reclamanta SC I.R. SRL Oradea. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că instanța de fond deși avea obligația de a soluționa excepțiile invocate de pârâtă, greșit s-a luat interogatoriul administratorului societății, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Totodată a fost încălcat principiul contradictorialității, cât și cel al dreptului la apărare și cel al oralității prin nepunerea în discuție a admisibilității probatoriilor, conform art. 167 și urm. C. proc. civ. Greșit nu a fost acordat un nou termen de judecată, deși existau motive întemeiate, pentru termenul din 11 februarie 2010, încălcându-se dispozițiile art. 156 C. proc. civ. De asemenea contractul invocat de reclamantă nu este opozabil pârâtei deoarece nu poartă semnătura domnului B.D. care nu a fost reprezentantul SC V.C. SRL în ceea ce privește perfectarea și derularea acestuia. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse de pârâtă, constată că acestea nu sunt justificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Prin întâmpinarea depusă la data de 6 aprilie 2009, pârâta SC V.C.E. SRL a invocat excepțiile necompetenței teritoriale, a lipsei calității procesuale pasive, a prematurității introducerii acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune, iar reclamanta a depus concluzii scrise, la data de 21 mai 2009 prin care a cerut respingerea excepțiilor. Din conținutul încheierii de ședință din 21 mai 2009 reiese că a fost admisă cererea de luare a interogatoriului administratorului societății pârâte, numitul B.D., fără însă a fi cu nimic prejudiciată prin această măsură SC V.C.E.

SRL, mai ales că instanța, la termenul din 8 octombrie 2009 a analizat excepțiile invocate în întâmpinare, pe care le-a respins motivat, iar la același termen a fost admisă cererea reclamantei de a fi audiați martori pe situația de fapt. În speță, cererea de amânare a judecării cauzei solicitată de pârâtă pentru termenul din 11 februarie 2010, pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului din motive de sănătate și a condițiilor meteorologice nefavorabile corect a fost respinsă. A fost făcută aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., care nu stabilesc în termeni imperativi obligativitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare, deoarece există posibilitatea acordării unui singur termen pentru lipsă de apărare și numai atunci când cererea este temeinic motivată.

De remarcat că pârâta a mai depus o cerere de amânare a cauzei, cu aceiași motivare a imposibilității de prezentare a apărătorului determinată de starea de sănătate, demersul său juridic conducând la amânarea cauzei, așa cum se regăsește acest aspect în încheierea de ședință din 5 noiembrie 2009. Apare cât se poate de evident că pârâtei nu i-a fost îngrădit dreptul la apărare și nici nu a fost prejudiciată în acest sens, fiind făcută aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia, atunci când instanța refuză amânarea judecății pentru lipsă de apărare, va amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise. Astfel, dreptul la apărare a fost pe deplin exercitat, amânarea pronunțării fiind făcută pentru data de 18 februarie 2009, interval de timp suficient în care ambele părți aveau posibilitatea de a depune concluzii scrise detaliate.

Este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanțele au dovedit pe deplin că au respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Nu poate fi primită teza acreditată de recurentă potrivit căreia reclamanta nu a dovedit întreruperea cursului prescripției conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1998. Amplu documentat, în concordanță cu înscrisurile depuse de părți, se constată că plata efectuată la data de 23 martie 2006 a fost efectuată în temeiul protocolului din 25 ianuarie 2006, această plată echivalând cu o veritabilă recunoaștere din partea pârâtei o obligației asumate contractual.

Pe fondul cauzei, au fost judicios stabilite adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu drepturile și obligațiile asumate reciproc, în contextul în care procesul verbal de recepție finală a lucrărilor încheiat între beneficiarul lucrării și societatea pârâtă, așa cum au confirmat și martorii audiați, că mărfurile au fost livrate, conduc la obligarea pârâtei la plata sumei de 160.801,39 lei cu titlu de rest de plată a facturii din 14 ianuarie 2005. Pentru aceste rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul pârâtei SC V.C.E. SRL București împotriva deciziei nr. 80/C-A din 14 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, nefiind îndeplinită nicio cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.C.E. SRL București împotriva deciziei nr. 80/C-A din 14 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 3 februarie 2011.