ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 508/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 508/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 213/COM din 18 februarie
2010 Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, a
admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.R. SRL Oradea împotriva pârâtei SC
V.C.E. SRL București în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei
suma de 160.801,39 lei reprezentând rest de plată factură din 14 ianuarie 2005
precum și suma de 4.469 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În fundamentarea
acestei soluții, prima instanță a reținut că între reclamantă și SC V.C. SRL,
reprezentată prin domnul B.D., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din
18 septembrie 2003 în temeiul căruia reclamanta SC I.R. SRL s-a obligat să
livreze celeilalte părți elemente necesare executării lucrări denumite –
modernizare rețele termice secundare și să efectueze calculele de rezistență și
reproiectare a sistemului, plata urmând a fi făcută conform clauzelor prevăzute
la lit. g).
A fost emisă factura
fiscală din data de 14 ianuarie 2005 pentru suma de 2.454.948.824 lei (Rol),
expediată prin poștă și recepționată de către cealaltă parte, din care s-a
achitat suma de 85.353,40 lei (Ron), rămânând o diferență de 160.801,39 lei
(Ron) neachitată, astfel cum rezultă din protocolul semnat între reclamanta SC
V.C. SRL și SC T. SA, și din extrasele de cont depuse la dosar de către
reclamantă.
La data de 15 mai
2005, prin Proiectul de divizare publicat în M. Of. nr. 3796/29.11.2006, SC
V.C. SRL s-a divizat în SC V.C. SRL – asociat unic și administrator fiind
domnul D.V.S. și SC V.C.E. SRL - asociat unic și administrator fiind domnul B.D.
Prin același proiect de divizare s-a dispus și separarea patrimoniului celor
două societăți SC V.C. SRL și SC V.C.E. SRL.
Contractul de
vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003 încheiat între reclamantă și SC V.C.
SRL a fost semnat de domnul B.D., administrator al SC V.C.E. SRL. Prin
răspunsurile sale la interogatoriu, acesta a negat că a semnat contractul, însă
a renunțat la proba cu expertiza grafologică și solicitarea de efectuare a unei
verificări de scripte, pentru a dovedi că nu a semnat contractul.
Așadar, obligațiile
decurgând din acest contract au fost preluate de către pârâtă în urma divizării
parțiale, conform conținutului proiectului de divizare. De altfel, în acest
sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 111/C/2008-A,
hotărâre față de care există autoritate de lucru judecat. Astfel, reclamanta a
acționat mai întâi în judecată pe SC V.C. SRL, însă Curtea de Apel Oradea, prin
hotărârea arătată a stabilit că acesta nu avea calitate procesuală pasivă, această
calitate revenindu-i pârâtei din prezenta cauză.
Curtea de Apel
Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr.
80/C-A din 14 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC V.C.E.
SRL București împotriva sentinței nr. 213/COM din 18 februarie 2010 pronunțată
de Tribunalul Bihor secția comercială de contencios administrativ, fiind
preluate în principal argumentele expuse anterior.
Împotriva deciziei nr.
80/C-A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios
administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâta SC V.C.E. SRL București, care
a criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească, solicitând în
temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului și modificarea în
tot a deciziei atacate cu consecința respingerii ca nefondată a acțiunii
formulată de reclamanta SC I.R. SRL Oradea.
În dezvoltarea
motivelor de recurs s-a evocat faptul că instanța de fond deși avea obligația
de a soluționa excepțiile invocate de pârâtă, greșit s-a luat interogatoriul
administratorului societății, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 137 alin.
(1) C. proc. civ.
Totodată a fost
încălcat principiul contradictorialității, cât și cel al dreptului la apărare
și cel al oralității prin nepunerea în discuție a admisibilității
probatoriilor, conform art. 167 și urm. C. proc. civ.
Greșit nu a fost
acordat un nou termen de judecată, deși existau motive întemeiate, pentru
termenul din 11 februarie 2010, încălcându-se dispozițiile art. 156 C. proc.
civ.
De asemenea
contractul invocat de reclamantă nu este opozabil pârâtei deoarece nu poartă
semnătura domnului B.D. care nu a fost reprezentantul SC V.C. SRL în ceea ce
privește perfectarea și derularea acestuia.
Înalta Curte,
analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile
aduse de pârâtă, constată că acestea nu sunt justificate, urmând a respinge recursul
ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Este adevărat că
potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanța se va pronunța
mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de
prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Prin întâmpinarea
depusă la data de 6 aprilie 2009, pârâta SC V.C.E. SRL a invocat excepțiile
necompetenței teritoriale, a lipsei calității procesuale pasive, a
prematurității introducerii acțiunii și a prescripției dreptului material la
acțiune, iar reclamanta a depus concluzii scrise, la data de 21 mai 2009 prin
care a cerut respingerea excepțiilor.
Din conținutul
încheierii de ședință din 21 mai 2009 reiese că a fost admisă cererea de luare
a interogatoriului administratorului societății pârâte, numitul B.D., fără însă
a fi cu nimic prejudiciată prin această măsură SC V.C.E. SRL, mai ales că
instanța, la termenul din 8 octombrie 2009 a analizat excepțiile invocate în
întâmpinare, pe care le-a respins motivat, iar la același termen a fost admisă
cererea reclamantei de a fi audiați martori pe situația de fapt.
În speță, cererea de
amânare a judecării cauzei solicitată de pârâtă pentru termenul din 11
februarie 2010, pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului din motive
de sănătate și a condițiilor meteorologice nefavorabile corect a fost respinsă.
A fost făcută
aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., care nu stabilesc în
termeni imperativi obligativitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare,
deoarece există posibilitatea acordării unui singur termen pentru lipsă de
apărare și numai atunci când cererea este temeinic motivată. De remarcat că
pârâta a mai depus o cerere de amânare a cauzei, cu aceiași motivare a
imposibilității de prezentare a apărătorului determinată de starea de sănătate,
demersul său juridic conducând la amânarea cauzei, așa cum se regăsește acest
aspect în încheierea de ședință din 5 noiembrie 2009.
Apare cât se poate de
evident că pârâtei nu i-a fost îngrădit dreptul la apărare și nici nu a fost
prejudiciată în acest sens, fiind făcută aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc.
civ., conform căruia, atunci când instanța refuză amânarea judecății pentru
lipsă de apărare, va amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii
scrise.
Astfel, dreptul la
apărare a fost pe deplin exercitat, amânarea pronunțării fiind făcută pentru
data de 18 februarie 2009, interval de timp suficient în care ambele părți
aveau posibilitatea de a depune concluzii scrise detaliate.
Este de necontestat
că art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o
largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a
obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,
instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor
sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanțele au dovedit pe deplin
că au respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând
cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la
apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.
Nu poate fi primită
teza acreditată de recurentă potrivit căreia reclamanta nu a dovedit
întreruperea cursului prescripției conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1998.
Amplu documentat, în
concordanță cu înscrisurile depuse de părți, se constată că plata efectuată la
data de 23 martie 2006 a fost efectuată în temeiul protocolului din 25 ianuarie
2006, această plată echivalând cu o veritabilă recunoaștere din partea pârâtei
o obligației asumate contractual.
Pe fondul cauzei, au
fost judicios stabilite adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu
drepturile și obligațiile asumate reciproc, în contextul în care procesul
verbal de recepție finală a lucrărilor încheiat între beneficiarul lucrării și
societatea pârâtă, așa cum au confirmat și martorii audiați, că mărfurile au
fost livrate, conduc la obligarea pârâtei la plata sumei de 160.801,39 lei cu
titlu de rest de plată a facturii din 14 ianuarie 2005.
Pentru aceste
rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul pârâtei SC V.C.E. SRL
București împotriva deciziei nr. 80/C-A din 14 septembrie 2010 pronunțată de
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,
nefiind îndeplinită nicio cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâta SC V.C.E. SRL București împotriva deciziei nr. 80/C-A
din 14 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială
de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 3 februarie 2011.