ÎCCJ, Decizia nr. 66/2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1759

din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în baza dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva

rezoluției adoptate în dosarul nr. 11604/2849/VIII/1/2010 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică;

a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin referatul nr. 11604/2849/VIII/1/2010

din 9 iulie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva magistraților

Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamați pentru săvârșirea de

infracțiuni cu ocazia soluționării cauzelor ce au format obiectul dosarelor nr.

945/1/2010, nr. 1046/1/2010 și nr. 1397/1/2010, reținându-se că plângerea nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 222 C. proc. pen.

Examinând plângerea

adresată instanței, plângere formulată de petent împotriva referatului anterior

menționat, prima instanță a apreciat că aceasta este inadmisibilă, deoarece

petentul nu a criticat una dintre soluțiile prevăzute de art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen. și nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 222 alin. (2)

C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs, în termen legal, petentul, criticând-o,

astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs pentru nerespectarea

dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art.

49 alin. (2) C. proc. pen., art. 176 C. proc. pen., art. 278

1

alin.

(2) și art. 12 C. proc. pen., nerespectarea hotărârilor judecătorești,

încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție și art. 93 din Legea nr. 303/2004.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi

respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen.,

împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face

plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime,

plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin.

(3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În materia soluțiilor

de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea

exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și pe

cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă așadar că în

situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile

expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a

prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii

instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

Totodată, potrivit

dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștiințarea făcută de

o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin

infracțiune, trebuind să cuprindă numele, calitatea și domiciliul

petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea

făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că

neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de

dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., face imposibilă determinarea

obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și

constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a

exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

În cauza dedusă

judecății, petentul a sesizat prima instanță cu o cerere intitulată „plângere

penală” întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. și art. 93

din Legea nr. 303/2004.

După cum întemeiat a

reținut și prima instanță, plângerea formulată este inadmisibilă, deoarece nu

cuprindea elementele expres și imperativ prevăzute de art. 222 C. proc. pen.,

spre a fi calificată ca plângere penală și, pe de altă parte, nu avea ca obiect

una dintre soluțiile expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Așa fiind, soluția

primei instanțe este legală, temeinică și riguros motivată, dând o justă

interpretare și aplicare prevederilor legale incidente.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Procedura desfășurată

în fața primei instanțe s-a derulat cu respectarea dispozițiilor legale privind

incompatibilitățile, precum și a celor ce reglementează drepturile procesuale

ale părților. Petentul, legal citat în fața primei instanțe (ca, de altfel și

în fața instanței de recurs, contrar susținerilor petentului) a avut

posibilitatea reală și efectivă de a formula apărările considerate ca utile,

iar accesul său la justiție nu a fost îngrădit, după cum se sugerează, prin

aceea că instanța a pronunțat o soluție nemulțumitoare pentru petent,

prevederea prin lege a liberului acces la justiție neavând semnificația

admisibilității oricărei cereri adresată instanței.

Se reține sub acest

aspect că soluția primei instanțe, care a apreciat plângerea petentului ca

inadmisibilă este, după cum s-a argumentat și anterior, legală și temeinică,

deoarece petentul a sesizat instanța cu o cerere neprevăzută de lege în cazul

concret analizat.

Totodată, se constată

că prevederile art. 277 C. proc. pen. și ale art. 278 C. proc. pen. și art. 92

din Legea nr. 303/2004 nu aveau aplicabilitate în speță, față de obiectul

acesteia și de limitele, corect reținute, ale devoluțiunii cauzei în primă

instanță, respectiv cu privire la chestiunea admisibilității plângerii.

Critica privind

nerespectarea hotărârilor judecătorești anterior pronunțate și autorității lor

de lucru judecat nu poate fi reținută întrucât nu este probată îndeplinirea

condițiilor legale pentru a se constata că, în cauză, o anumită hotărâre are

autoritate de lucru judecat.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1759 din

10 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală

în dosarul nr. 6922/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2011.