ÎCCJ, Decizia nr. 118/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1383 din 8 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 4498/1339/VIII/1/2010 din

19 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost obligat petentul la plata

cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin

rezoluția nr. 4498/1339/VIII/1/2010 din 19 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică plângerea formulată de petiționarul A.I. a fost respinsă, ca

inadmisibilă, motivat de faptul că nu întrunea condițiile prevăzute de art. 222

C. proc. pen., neevidențiindu-se vătămările cauzate petentului, mijloacele de

probă pe care plângerea penală s-a întemeiat și nici elementele constitutive

ale vreunei infracțiuni.

La

data de 11 mai 2010 a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție plângerea formulată de petentul A.I., potrivit

art. 275-278 C. proc. pen., împotriva rezoluției nr. 4498/1339/VIII/1/2010 din

19 aprilie 2010 prin care s-a dispus respingerea plângerii formulate de A.I. ca

inadmisibilă, întrucât aceasta nu întrunea condițiile de fond și formă prevăzute

de art. 222 C. proc. pen.

Pe

această cale, petentul a criticat rezoluția anterior menționată, deoarece a

considerat că este „netemeinică”, „ilegală” și „abuzivă”.

În

fapt, prin plângerea ce a făcut obiectul lucrării nr. 4498/1339/VIII/1/2010 din

19 aprilie 2010, petiționarul A.I. a solicitat cercetarea magistratului Ana

Dana, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție care, a apreciat petentul, ar fi încălcat toate prevederile legale în

vigoare în soluționarea dosarului nr. 1065/P/2009 al Secției de Urmărire Penală

și Criminalistică.

Ca

urmare a examinării plângerii formulate de A.I. , prin rezoluția nr.

4498/1339/VIII/1/2010 din 19 aprilie 2010, aceasta a fost respinsă, ca

inadmisibilă, motivat de faptul că nu întrunea condițiile prevăzute de art. 222

C. proc. pen., neevidențiindu-se vătămările cauzate petentului, mijloacele de

probă pe care plângerea penală s-a întemeiat și nici elementele constitutive

ale vreunei infracțiuni.

Din

analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei, s-a constatat că rezoluția

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nr.

4498/1339/VIII/1/2010 din 19 aprilie 2010 este legală, plângerea petiționarului

întemeiată pe dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., fiind respinsă.

S-a

reținut că, petentul a invocat în susținerea plângerii sale, motive subiective

de nemulțumire față de soluția nefavorabilă pronunțată, fără a argumenta și

proba în fapt și în drept plângerea penală formulată, din situația de fapt

expusă neconturându-se elementele unei infracțiuni.

Împotriva

acestei rezoluții, petiționarul A.I., a formulat plângere la Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală.

Prima

instanță, examinând plângerea în raport de dispozițiile art. 278

1

C.

proc. pen., care prevăd strict și limitativ faptul că instanța de judecată este

competentă să soluționeze numai plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare,

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de

procuror a apreciat-o ca inadmisibilă, având în vedere că petiționarul a

sesizat Înalta Curte cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de

art. 278

1

C. proc. pen., respectiv împotriva rezoluției nr.

4498/1339/VIII/1/2010 din 19 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, prin

care nu s-a dispus niciuna dintre soluțiile strict și limitativ prevăzute de

art. 278

1

C. proc. pen., enunțate anterior, din conținutul plângerii

rezultând că petiționarul A.I. era nemulțumit de modalitatea în care

magistratul procuror Ana Dana, a soluționat dosarul nr. 1065/P/2009 al Secției

de Urmărire Penală și Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

De

asemenea, s-a reținut că petiționarul nu a precizat modul de comitere a

faptelor, împrejurările concrete în care ar fi săvârșite și nici nu a indicat

mijloacele de probă pe care înțelege să le folosească pentru dovedirea faptelor

pretins comise așa după cum prevede art. 222 C. proc. pen.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o,

astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar (fila

6 dosar recurs) pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen.,

art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen., art. 62 C.

proc. pen., art. 277 C. proc. pen. și art. 278

1

alin. (2) și (12) C.

proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004, nerespectarea hotărârilor definitive

și executorii, refuzul cercetării comiterii, în forma tentativei, a

infracțiunii de omor; s-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea cauzei

pe bază de probe și cu respectarea hotărârilor judecătorești.

Analizând

cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C.

proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană

poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale

legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art.

275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În

materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar

posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.),

dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de

art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă

așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre

soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc.

pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a

prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii

instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

De

asemenea, se reține că potrivit dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea

este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o

vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele,

prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care

formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a

mijloacelor de probă.

Rezultă

că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres

de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea

obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și

constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a

exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

În

cauza de față petentul a sesizat prima instanță cu o cerere intitulată

„plângere penală” , întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen.. Din analiza cererii se constată că aceasta era informă ca plângere

penală, deoarece nu cuprindea mențiunile obligatorii, prevăzute de art. 222 C.

proc. pen. Totodată, plângerea nu avea ca obiect una dintre soluțiile expres și

limitativ reglementate de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., spre a

fi incidentă această procedură specială.

Așa

fiind, rezultă că prima instanță, apreciind ca inadmisibilă plângerea ce i-a

fost adresată, a pronunțat o soluție legală și temeinică și riguros motivată,

dând o corectă interpretare prevederilor legale aplicabile în cauză.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Se

reține, astfel după cum rezultă din verificarea actelor dosarului, că prima

instanță a procedat la soluționarea cauzei fără încălcarea dispozițiilor legale

privind incompatibilitățile (petentul neformulând, de altfel, o cerere de

recuzare a magistratului considerat incompatibil să participe la soluționarea

cauzei) și nici a autorității de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești,

nefiind probată îndeplinirea condițiilor legale pentru a se putea reține că, în

speța concretă, o altă hotărâre avea autoritate de lucru judecat.

De

asemenea, se constată că prevederile art. 277 C. proc. pen. și art. 278

1

C. proc. pen. nu erau incidente în speță, față de obiectul acestuia și că

instanța și-a format convingerea pe baza actelor dosarului soluția pronunțată

oferind o riguroasă aplicare a dispozițiilor legale incidente. Astfel,

constatând că a fost sesizată nelegal, printr-o plângere neprevăzută de lege,

prima instanță a devoluat cauza exclusiv cu privire la aspectul admisibilității

plângerii, fără a analiza alte cereri sau apărări de fond.

Referitor

la pretinsa încălcare a liberului acces la justiție se constată că prevederea,

prin lege, a acestui drept nu conferă de plano, caracter admisibil oricăror

cereri adresate instanțelor, ci doar celor formulate potrivit legii.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1383 din 8

septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5011/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.