ÎCCJ, Decizia nr. 99/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1564 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea petentului A.I. împotriva rezoluției nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea înregistrată pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 6461/1/2010, petiționarul A.I., în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen., a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 5755/2769/VIII-1/2010 din 7 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. În motivarea cererii, petiționarul a menționat că la data de 18 iunie 2010 a formulat, în temeiul art. 278 C. proc. pen., plângere împotriva rezoluției nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dar că această unitate de parchet încalcă consecvent dispozițiile art. 277 C. proc. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că plângerea formulată este inadmisibilă.

Astfel, s-a reținut că, în cauză, petiționarul a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică prin care s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționar prin care solicita efectuarea cercetării penale cu privire la magistrații M.C.B., ș.a., judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și a magistratului V.C., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual și nerespectarea hotărârii judecătorești.

În motivarea acestei soluții procurorul a reținut că autorul sesizării își argumenta acuzațiile formulate prin aprecieri pe care le exprima în legătură cu modul de soluționare a recursului declarat de petiționar, care a făcut obiectul dosarului nr. 9770/1/2009 al Completului de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspectele invocate nefiind de natură să demonstreze săvârșirea unor fapte penale în legătură cu judecarea respectivului dosar și că cererea petiționarului, intitulată „plângere penală”, nu întrunește cerințele prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., nereclamându-se aspecte concrete și distincte, față de alte plângeri petentul aflându-se antrenat într-un conflict permanent cu sistemul judiciar.

Împotriva acestei rezoluții, petiționarul A.I. a formulat, în temeiul art. 278 C. proc. pen., plângere la procurorul ierarhic superior, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 5755/2769/VIII-1/2010 din 7 iulie 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, prima instanță a concluzionat că plângerea petiționarului a fost îndreptată împotriva unei rezoluții prin care nu s-a dispus o soluție din cele arătate expres în art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., fiind inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în esență, după cum rezultă și din motivele de recurs depuse la dosar (fila 5 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, încălcarea dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc.

pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 278 1 alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 310 alin. (2) C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004, art. 21 din Constituție, nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive, s-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea cauzei pe baza legii și a probelor. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc.

pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen. În materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278 1 C. proc. pen. Rezultă așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune cenzurii instanței, o soluție/măsură a procurorului nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului. Totodată, din analiza dispozițiilor art. 222 C. proc.

pen., reiese că plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă. Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

În cauza dedusă judecății petentul a adresat instanței o cerere intitulată „plângere penală”, întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Din coroborarea dispozițiilor legale anterior analizate reiese că prima instanță a reținut just că plângerea formulată era inadmisibilă, deoarece nu era prevăzută de lege, petentul necriticând una dintre soluțiile de netrimitere în judecată expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. (deși aceste prevederi au constituit formal, temeiul de drept al cererii), ci soluția de respingere, ca neîntemeiată, a unei plângeri anterioare. Totodată, deși intitulată „plângere penală”, cererea adresată primei instanțe nu îndeplinea condițiile legale spre a fi calificată în acest mod spre a deveni, eventual, incidente dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc.

pen. Așa fiind, se constată că hotărârea recurată este legală, temeinică și riguros argumentată, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale incidente. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Prima instanță a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea prevederilor legale privind incompatibilitățile,pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a altor hotărâri neputând fi reținută, deoarece nu erau îndeplinite condițiile legale în acest sens. De asemenea, în speță nu erau aplicabile dispozițiile art. 277 C. proc. pen. și art. 278 1 C. proc. pen. având în vedere obiectul cererii petentului, necircumscris acestor reglementări. Referitor la critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 62 C. proc.

pen. și neanalizarea probelor relevante se reține că, în primă instanță, cauza a fost devoluată just, exclusiv sub aspectul verificării admisibilității plângerii petentului, constatarea că plângerea era inadmisibilă făcând imposibilă și de prisos analiza altor aspecte. Cu privire la motivul de recurs având ca obiect încălcarea accesului petentului la justiție se apreciază că nici acesta nu se susține, prevederea prin lege a acestui drept neechivalând cu admisibilitatea oricărei cereri formulată de parte. Se concluzionează, așadar, că hotărârea pronunțată este legală, temeinică și riguros motivată termenul prevăzut de art. 310 alin. (2) C. proc. pen., invocat de petent fiind de recomandare. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1564 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6461/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.