ÎCCJ, Decizia nr. 99/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1564 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea

petentului A.I. împotriva rezoluției nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică. A fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin

cererea înregistrată pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție sub nr. 6461/1/2010, petiționarul A.I., în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., a formulat plângere împotriva rezoluției nr.

5755/2769/VIII-1/2010 din 7 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

În

motivarea cererii, petiționarul a menționat că la data de 18 iunie 2010 a formulat, în temeiul art. 278 C. proc. pen., plângere împotriva rezoluției nr.

8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dar că

această unitate de parchet încalcă consecvent dispozițiile art. 277 C. proc.

pen.

Analizând

actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că plângerea

formulată este inadmisibilă.

Astfel,

s-a reținut că, în cauză, petiționarul a formulat plângere împotriva rezoluției

nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică prin

care s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționar prin care

solicita efectuarea cercetării penale cu privire la magistrații M.C.B., ș.a., judecători

în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și a magistratului V.C.,

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual și nerespectarea hotărârii

judecătorești.

În

motivarea acestei soluții procurorul a reținut că autorul sesizării își

argumenta acuzațiile formulate prin aprecieri pe care le exprima în legătură cu

modul de soluționare a recursului declarat de petiționar, care a făcut obiectul

dosarului nr. 9770/1/2009 al Completului de 9 Judecători al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, aspectele invocate nefiind de natură să demonstreze

săvârșirea unor fapte penale în legătură cu judecarea respectivului dosar și că

cererea petiționarului, intitulată „plângere penală”, nu întrunește cerințele

prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., nereclamându-se aspecte concrete

și distincte, față de alte plângeri petentul aflându-se antrenat într-un

conflict permanent cu sistemul judiciar.

Împotriva

acestei rezoluții, petiționarul A.I. a formulat, în temeiul art. 278 C. proc.

pen., plângere la procurorul ierarhic superior, care a fost respinsă, ca

neîntemeiată, prin rezoluția nr. 5755/2769/VIII-1/2010 din 7 iulie 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așadar,

prima instanță a concluzionat că plângerea petiționarului a fost îndreptată

împotriva unei rezoluții prin care nu s-a dispus o soluție din cele arătate

expres în art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., fiind inadmisibilă.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în

esență, după cum rezultă și din motivele de recurs depuse la dosar (fila 5

dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, încălcarea dispozițiilor art.

10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen.,

art. 277 C. proc. pen., art. 278

1

alin. (2) și (12) C. proc. pen.,

art. 310 alin. (2) C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004, art. 21 din

Constituție, nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive, s-a solicitat admiterea

recursului și rejudecarea cauzei pe baza legii și a probelor.

Analizând

cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C.

proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană

poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale

legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art.

275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În

materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar

posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.),

dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de

art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă

așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre

soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul

a prevăzut dreptul de a se supune cenzurii instanței, o soluție/măsură a

procurorului nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

Totodată,

din analiza dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., reiese că plângerea este încunoștințarea

făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a

cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și

domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,

indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă

că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres

de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea

obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și

constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a

exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

În

cauza dedusă judecății petentul a adresat instanței o cerere intitulată

„plângere penală”, întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Din

coroborarea dispozițiilor legale anterior analizate reiese că prima instanță a

reținut just că plângerea formulată era inadmisibilă, deoarece nu era prevăzută

de lege, petentul necriticând una dintre soluțiile de netrimitere în judecată

expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen. (deși aceste prevederi au constituit formal, temeiul de drept al cererii),

ci soluția de respingere, ca neîntemeiată, a unei plângeri anterioare.

Totodată,

deși intitulată „plângere penală”, cererea adresată primei instanțe nu

îndeplinea condițiile legale spre a fi calificată în acest mod spre a deveni,

eventual, incidente dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen.

Așa

fiind, se constată că hotărârea recurată este legală, temeinică și riguros

argumentată, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale

incidente.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Prima

instanță a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea prevederilor legale

privind incompatibilitățile,pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a

altor hotărâri neputând fi reținută, deoarece nu erau îndeplinite condițiile

legale în acest sens.

De

asemenea, în speță nu erau aplicabile dispozițiile art. 277 C. proc. pen. și

art. 278

1

C. proc. pen. având în vedere obiectul cererii petentului,

necircumscris acestor reglementări.

Referitor

la critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 62 C. proc. pen. și

neanalizarea probelor relevante se reține că, în primă instanță, cauza a fost

devoluată just, exclusiv sub aspectul verificării admisibilității plângerii

petentului, constatarea că plângerea era inadmisibilă făcând imposibilă și de

prisos analiza altor aspecte.

Cu

privire la motivul de recurs având ca obiect încălcarea accesului petentului la

justiție se apreciază că nici acesta nu se susține, prevederea prin lege a

acestui drept neechivalând cu admisibilitatea oricărei cereri formulată de

parte.

Se

concluzionează, așadar, că hotărârea pronunțată este legală, temeinică și

riguros motivată termenul prevăzut de art. 310 alin. (2) C. proc. pen., invocat

de petent fiind de recomandare.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1564 din

21 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 6461/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.