ÎCCJ, Decizia nr. 346/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1573

din 22 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I.

împotriva rezoluției nr. 9026/2307/VIII-1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 21 iulie

2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, plângerea

formulată de petentul A.I. împotriva lucrării nr. 9026/2307/VIII-1/2010 din 31

mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

de Urmărire Penală și Criminalistică; petentul a arătat că rezoluția contestată

este netemeinică, ilegală și abuzivă și, de asemenea, la data de 11 iunie 2010,

în temeiul prevederilor art. 278 C. proc. pen., a înaintat Ministerului Public

o plângere la dosarul nr. 9026/2307/VIII-1/2010 al Secției de Urmărire Penală

și Criminalistică, prezentând o parte dintre infracțiunile realizate la

adoptarea rezoluției.

Analizând

înscrisurile existente la dosar, prima instanță a apreciat că plângerea

formulată de petiționar este inadmisibilă.

S-a reținut că prin

rezoluția nr. 9026/2307/VIII-1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, s-a dispus respingerea plângerii petentului cu mențiunea că nu

se impunea înregistrarea în evidența penală a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Pentru a dispune

astfel procurorul a reținut că petentul a formulat plângere împotriva procurorului

„care a semnat rezoluția nr. 2713/1531/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție” și că, din verificările efectuate în cauză, a

rezultat că plângerea nu întrunește condițiile prevăzute de art. 222 C. proc.

pen., respectiv nu descrie vreo vătămare cauzată petentului prin infracțiune

sau vreo faptă care ar trebui să formeze obiectul plângerii și nici nu indică

vreun mijloc de probă concret.

Împotriva acestei

rezoluții a formulat plângere petentul, invocând motive de ordin general,

temeiul de drept fiind dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Astfel, s-a constatat

că plângerea adresată Înaltei Curți nu privește o soluție de netrimitere în

judecată fiind, deci, inadmisibilă, în mod corect reținându-se de procuror că

plângerea adresată parchetului nu întrunește condițiile prevăzute de art. 222

alin. (1) și (2) C. proc. pen. și ca atare nu poate fi înregistrată în evidența

penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică, plângerea petentului nedescriind vreo

vătămare cauzată petentului prin infracțiune sau vreo faptă care ar trebui să

formeze obiectul plângerii și nici nu indică vreun mijloc de probă concret.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul; recursul nu a fost

motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen.

împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face

plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime,

plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin.

(3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În materia soluțiilor

de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea

exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și a

celui judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278

1

C.

proc. pen.

Rezultă așadar că în

situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile

expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a

prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii

instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

În cauza dedusă

judecății petentul s-a adresat primei instanțe cu o cerere neprevăzută de legea

procesuală în vigoare.

Se reține sub acest

aspect că, deși întemeiată pe prevederile art. 278

1

C. proc. pen.,

plângerea cu soluționarea căreia petentul a investit prima instanță nu avea ca

obiect una dintre soluțiile de netrimitere în judecată expres și limitativ

prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., pentru ca partea să

fie îndrituită a sesiza instanța în această procedură.

Se constată, așadar,

că prima instanță a dat o justă interpretare și aplicare prevederilor legale

incidente, hotărârea pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerente

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1, lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1573 din

22 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 6317/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.