ÎCCJ, Decizia nr. 346/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1573 din 22 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 9026/2307/VIII-1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 21 iulie 2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, plângerea formulată de petentul A.I.

împotriva lucrării nr. 9026/2307/VIII-1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; petentul a arătat că rezoluția contestată este netemeinică, ilegală și abuzivă și, de asemenea, la data de 11 iunie 2010, în temeiul prevederilor art. 278 C. proc. pen., a înaintat Ministerului Public o plângere la dosarul nr. 9026/2307/VIII-1/2010 al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică, prezentând o parte dintre infracțiunile realizate la adoptarea rezoluției. Analizând înscrisurile existente la dosar, prima instanță a apreciat că plângerea formulată de petiționar este inadmisibilă.

S-a reținut că prin rezoluția nr. 9026/2307/VIII-1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus respingerea plângerii petentului cu mențiunea că nu se impunea înregistrarea în evidența penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Pentru a dispune astfel procurorul a reținut că petentul a formulat plângere împotriva procurorului „care a semnat rezoluția nr. 2713/1531/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție” și că, din verificările efectuate în cauză, a rezultat că plângerea nu întrunește condițiile prevăzute de art. 222 C. proc.

pen., respectiv nu descrie vreo vătămare cauzată petentului prin infracțiune sau vreo faptă care ar trebui să formeze obiectul plângerii și nici nu indică vreun mijloc de probă concret. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petentul, invocând motive de ordin general, temeiul de drept fiind dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, s-a constatat că plângerea adresată Înaltei Curți nu privește o soluție de netrimitere în judecată fiind, deci, inadmisibilă, în mod corect reținându-se de procuror că plângerea adresată parchetului nu întrunește condițiile prevăzute de art. 222 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și ca atare nu poate fi înregistrată în evidența penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, plângerea petentului nedescriind vreo vătămare cauzată petentului prin infracțiune sau vreo faptă care ar trebui să formeze obiectul plângerii și nici nu indică vreun mijloc de probă concret.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul; recursul nu a fost motivat. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen. În materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc.

pen.), dar și a celui judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278 1 C. proc. pen. Rezultă așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului. În cauza dedusă judecății petentul s-a adresat primei instanțe cu o cerere neprevăzută de legea procesuală în vigoare. Se reține sub acest aspect că, deși întemeiată pe prevederile art. 278 1 C. proc. pen., plângerea cu soluționarea căreia petentul a investit prima instanță nu avea ca obiect una dintre soluțiile de netrimitere în judecată expres și limitativ prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., pentru ca partea să fie îndrituită a sesiza instanța în această procedură. Se constată, așadar, că prima instanță a dat o justă interpretare și aplicare prevederilor legale incidente, hotărârea pronunțată fiind legală și temeinică. Pentru considerente ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1, lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1573 din 22 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6317/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.