ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1900/2012

Asupra recursului

civil de față;

Prin

sentința civilă nr. 234 din 19 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr.

29490/3/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de către reclamanta A.I., în contradictoriu

cu pârâta A.D.S., împotriva deciziei nr. 160.369 din 12 iunie 2009, emisă de

pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire a suprafeței de 610 m.p. deținute în prezent de D.V. Banca.

În motivarea

sentinței, s-a arătat că decizia contestată este legală și temeinică, în

condițiile în care notificarea nr. 91/2003, soluționată prin decizie, a fost

formulată ulterior datei de 14 februarie 2002, termen limită de depunere a

notificărilor, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificat prin

O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Este adevărat că prin

sentința civilă nr. 1293/2002 a Tribunalului Vaslui, irevocabilă, s-a stabilit

că imobilul teren în suprafață de 610 m.p. nu era deținut de P.C. Banca, ci de

dispensarul veterinar din localitate, dar această statuare a instanței nu

echivalează cu repunerea în termen a reclamantei pentru formularea unei alte

notificări. Reclamanta avea posibilitatea să solicite P.C. Banca trimiterea

notificării sale (formulată în termen legal) entității competente să o

soluționeze iar, în caz de refuz, să se adreseze instanței de judecată.

Împotriva sentinței

menționate, a declarat apel reclamanta, înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

În cursul judecării

apelului, la termenul din 20 octombrie 2011, instanța, constatând că la dosar

nu este depusă notificarea soluționată prin dispoziția nr. 68/2001 a Primarului

comunei Banca, județ Vaslui, a dispus emiterea unei adrese către P.C. Banca,

pentru a comunica o copie de pe notificarea soluționată prin acea dispoziție.

Prin adresa nr. 303

din 23 februarie 2011, P.C. Banca a comunicat că, din verificarea documentelor

din arhivă pe anul 2001, nu se regăsesc dosarele cu dispoziții ale primarului,

urmând a continua căutarea dosarului și a comunica notificarea solicitată.

Față de răspunsul

P.C., la termenul din 3 martie 2011, în absența apelantei - reclamante, s-a

dispus citarea acesteia cu mențiunea de a depune la dosar copia notificării nr.

3532 din 27 noiembrie 2001, iar la termenul următor, din 14 aprilie 2011, având

în vedere că apelanta nu și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță, deși

a fost citată în acest sens, a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza

art. 155

1

C. proc. civ.

Împotriva încheierii

de ședință menționate, a declarat recurs reclamanta, în termenul legal.

Prin motivele de

recurs, reclamanta a susținut că nu este în posesia notificării, aceasta

aflându-se la P.C. Banca, ce a înregistrat-o sub nr. 3532 la data de 27

noiembrie 2001 și a soluționat-o prin dispoziția nr. 68 din 7 decembrie 2001,

impunându-se formularea unei solicitări de comunicare a notificării la această

primărie, în temeiul art. 175 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată că instanța de apel a dispus în mod nelegal suspendarea judecății, în

baza dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ.

În conformitate cu

alin. (1) din norma în discuție, „Când constată că desfășurarea normală a

procesului este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea

obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății, instanța

poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost

respectate.”

Norma citată

reglementează un caz de suspendare legală facultativă, în sensul că este la

latitudinea instanței să dispună suspendarea cursului judecății în ipoteza

descrisă de legiuitor.

O asemenea opțiune

este, însă, deschisă doar dacă sunt întrunite cerințele de aplicare a

dispoziției legale, condiție posibil a fi cercetată de către această instanță

de control judiciar, reprezentând un aspect de legalitate a hotărârii de

suspendare.

Or, în cauză, deși

obligația nu a fost îndeplinită de către reclamantă până la termenul indicat de

către instanță în acest scop, nu se poate reține că desfășurarea normală a procesului

a fost împiedicată din vina părții reclamante, în termenii normei.

În acest context, se

reține că instanța de apel a fixat în sarcina apelantei – reclamante obligația

de a depune la dosar notificarea nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, iar la

termenul următor, constatând neîndeplinirea obligației, a dispus suspendarea

judecății, în temeiul art. 155

1

C. proc. civ.

În limitele

recursului declarat, această instanță nu este abilitată a verifica dacă

respectiva notificare, formulată în baza Legii nr. 10/2001, este sau nu

relevantă pentru soluționarea pricinii și nici dacă obligația astfel stabilită

este legală, însă pentru verificarea întrunirii cerințelor de aplicare a

dispozițiilor art. 155

1

, este necesar a se analiza efectul

neîndeplinirii obligației, în sensul dacă aceasta a afectat, din culpa

reclamantei, desfășurarea normală a procesului.

Instanța a ordonat

din oficiu administrarea probei cu acest înscris, inițial, prin solicitarea sa

de la autoritatea care îl deține și ulterior, prin depunerea de către reclamanta

însăși.

Instanța de apel nu a

indicat temeiul juridic al obligării reclamantei la depunerea înscrisului,

însă, se poate reține că a considerat că partea este în măsură să îl depună,

întrucât fie se află în posesia înscrisului respectiv, fie poate face demersuri

pentru procurarea acestuia.

Fiind vorba despre un

mijloc de probă în sprijinul pretențiilor reclamantei în proces, obligația

astfel stabilită echivalează cu o constrângere a părții de a-și dovedi

pretențiile sau apărările.

În aplicarea art. 129

C. proc. civ. și în virtutea dispozițiilor art. 1169 C. civ., nedovedirea

susținerilor și afirmațiilor părții se sancționează cu respingerea acestora.

Or, cât timp instanța

are la îndemână o asemenea sancțiune, nu se poate considera că desfășurarea normală

a judecății este afectată de nedepunerea înscrisului, fiind posibilă

finalizarea procesului fără a se recurge la aplicarea unei alte sancțiuni

procesuale, respectiv suspendarea judecății, partea urmând, dacă este cazul, să

suporte consecințele unei eventuale atitudini procesuale culpabile de

nedovedire a susținerilor în proces.

Pe de altă parte,

dacă s-ar considera că instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 175

C. proc. civ., deși nu s-a făcut referire la această normă, iar reclamanta nu a

formulat o asemenea solicitare, se constată că a solicitat P.C. Banca să

comunice notificarea.

Cu toate că P.C. și-a

arătat disponibilitatea de a răspunde solicitării instanței, în pofida unor

dificultăți temporare, instanța nu a finalizat procedura astfel începută, deși

a recunoscut existența înscrisului, din moment ce l-a identificat ca aflându-se

în deținerea autorității administrative.

În această situație,

nu se poate reține culpa reclamantei în nedepunerea înscrisului, implicarea

părții în procedura descrisă de art. 175 C. proc. civ., limitându-se la

obligarea suportării cheltuielilor de aducere a înscrisului.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că, prin nedepunerea de către

reclamantă la dosar a notificării nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, desfășurarea

normală a procesului nu a fost împiedicată din vina părții reclamante,

impunându-se reluarea judecății.

Drept urmare,

recursul va fi admis, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

dispunându-se casarea încheierii atacate și trimiterea dosarului, aceleiași

instanțe, pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta A

.Gh.I.

împotriva

încheierii de ședință din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Casează încheierea

atacată și trimite dosarul aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 martie 2012.