ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1900/2012

Asupra recursului civil de față; Prin sentința civilă nr. 234 din 19 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 29490/3/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de către reclamanta A.I., în contradictoriu cu pârâta A.D.S., împotriva deciziei nr. 160.369 din 12 iunie 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire a suprafeței de 610 m.p. deținute în prezent de D.V. Banca. În motivarea sentinței, s-a arătat că decizia contestată este legală și temeinică, în condițiile în care notificarea nr. 91/2003, soluționată prin decizie, a fost formulată ulterior datei de 14 februarie 2002, termen limită de depunere a notificărilor, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Este adevărat că prin sentința civilă nr. 1293/2002 a Tribunalului Vaslui, irevocabilă, s-a stabilit că imobilul teren în suprafață de 610 m.p. nu era deținut de P.C. Banca, ci de dispensarul veterinar din localitate, dar această statuare a instanței nu echivalează cu repunerea în termen a reclamantei pentru formularea unei alte notificări. Reclamanta avea posibilitatea să solicite P.C. Banca trimiterea notificării sale (formulată în termen legal) entității competente să o soluționeze iar, în caz de refuz, să se adreseze instanței de judecată. Împotriva sentinței menționate, a declarat apel reclamanta, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În cursul judecării apelului, la termenul din 20 octombrie 2011, instanța, constatând că la dosar nu este depusă notificarea soluționată prin dispoziția nr. 68/2001 a Primarului comunei Banca, județ Vaslui, a dispus emiterea unei adrese către P.C. Banca, pentru a comunica o copie de pe notificarea soluționată prin acea dispoziție. Prin adresa nr. 303 din 23 februarie 2011, P.C. Banca a comunicat că, din verificarea documentelor din arhivă pe anul 2001, nu se regăsesc dosarele cu dispoziții ale primarului, urmând a continua căutarea dosarului și a comunica notificarea solicitată.

Față de răspunsul P.C., la termenul din 3 martie 2011, în absența apelantei - reclamante, s-a dispus citarea acesteia cu mențiunea de a depune la dosar copia notificării nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, iar la termenul următor, din 14 aprilie 2011, având în vedere că apelanta nu și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță, deși a fost citată în acest sens, a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza art. 155 1 C. proc. civ. Împotriva încheierii de ședință menționate, a declarat recurs reclamanta, în termenul legal. Prin motivele de recurs, reclamanta a susținut că nu este în posesia notificării, aceasta aflându-se la P.C. Banca, ce a înregistrat-o sub nr. 3532 la data de 27 noiembrie 2001 și a soluționat-o prin dispoziția nr. 68 din 7 decembrie 2001, impunându-se formularea unei solicitări de comunicare a notificării la această primărie, în temeiul art. 175 C. proc.

civ. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a dispus în mod nelegal suspendarea judecății, în baza dispozițiilor art. 155 1 C. proc. civ. În conformitate cu alin. (1) din norma în discuție, „Când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății, instanța poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate.” Norma citată reglementează un caz de suspendare legală facultativă, în sensul că este la latitudinea instanței să dispună suspendarea cursului judecății în ipoteza descrisă de legiuitor.

O asemenea opțiune este, însă, deschisă doar dacă sunt întrunite cerințele de aplicare a dispoziției legale, condiție posibil a fi cercetată de către această instanță de control judiciar, reprezentând un aspect de legalitate a hotărârii de suspendare. Or, în cauză, deși obligația nu a fost îndeplinită de către reclamantă până la termenul indicat de către instanță în acest scop, nu se poate reține că desfășurarea normală a procesului a fost împiedicată din vina părții reclamante, în termenii normei. În acest context, se reține că instanța de apel a fixat în sarcina apelantei – reclamante obligația de a depune la dosar notificarea nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, iar la termenul următor, constatând neîndeplinirea obligației, a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 155 1 C. proc.

civ. În limitele recursului declarat, această instanță nu este abilitată a verifica dacă respectiva notificare, formulată în baza Legii nr. 10/2001, este sau nu relevantă pentru soluționarea pricinii și nici dacă obligația astfel stabilită este legală, însă pentru verificarea întrunirii cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 155 1 , este necesar a se analiza efectul neîndeplinirii obligației, în sensul dacă aceasta a afectat, din culpa reclamantei, desfășurarea normală a procesului. Instanța a ordonat din oficiu administrarea probei cu acest înscris, inițial, prin solicitarea sa de la autoritatea care îl deține și ulterior, prin depunerea de către reclamanta însăși. Instanța de apel nu a indicat temeiul juridic al obligării reclamantei la depunerea înscrisului, însă, se poate reține că a considerat că partea este în măsură să îl depună, întrucât fie se află în posesia înscrisului respectiv, fie poate face demersuri pentru procurarea acestuia.

Fiind vorba despre un mijloc de probă în sprijinul pretențiilor reclamantei în proces, obligația astfel stabilită echivalează cu o constrângere a părții de a-și dovedi pretențiile sau apărările. În aplicarea art. 129 C. proc. civ. și în virtutea dispozițiilor art. 1169 C. civ., nedovedirea susținerilor și afirmațiilor părții se sancționează cu respingerea acestora. Or, cât timp instanța are la îndemână o asemenea sancțiune, nu se poate considera că desfășurarea normală a judecății este afectată de nedepunerea înscrisului, fiind posibilă finalizarea procesului fără a se recurge la aplicarea unei alte sancțiuni procesuale, respectiv suspendarea judecății, partea urmând, dacă este cazul, să suporte consecințele unei eventuale atitudini procesuale culpabile de nedovedire a susținerilor în proces.

Pe de altă parte, dacă s-ar considera că instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 175 C. proc. civ., deși nu s-a făcut referire la această normă, iar reclamanta nu a formulat o asemenea solicitare, se constată că a solicitat P.C. Banca să comunice notificarea. Cu toate că P.C. și-a arătat disponibilitatea de a răspunde solicitării instanței, în pofida unor dificultăți temporare, instanța nu a finalizat procedura astfel începută, deși a recunoscut existența înscrisului, din moment ce l-a identificat ca aflându-se în deținerea autorității administrative. În această situație, nu se poate reține culpa reclamantei în nedepunerea înscrisului, implicarea părții în procedura descrisă de art. 175 C. proc.

civ., limitându-se la obligarea suportării cheltuielilor de aducere a înscrisului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, prin nedepunerea de către reclamantă la dosar a notificării nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, desfășurarea normală a procesului nu a fost împiedicată din vina părții reclamante, impunându-se reluarea judecății. Drept urmare, recursul va fi admis, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., dispunându-se casarea încheierii atacate și trimiterea dosarului, aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A .Gh.I. împotriva încheierii de ședință din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Casează încheierea atacată și trimite dosarul aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2012.