ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1358/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanții

B.S.,

R.N.D., A.C.V., G.G.C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S.

(P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D. au chemat

în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, solicitând instanței ca,

prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor

de bani reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% din salariul

tarifar de încadrare și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25%, în

total 50%, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

republicată, de la momentul numirii în calitate de funcționar public până în prezent,

actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății

efective precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

nr. 3134 din 7 octombrie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții C., P.G., A.E., B.F.,

F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G.,

H.M.C., C.A., D.S.I., M.D.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții, prin cererea

de chemare în judecată, au solicitat acordarea unor drepturi prevăzute de Legea

nr. 188/1999, legea funcționarilor publici, privind suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare. A arătat instanța de fond că nici legea menționată

anterior și niciun alt act normativ în vigoare nu stabilește nici un cuantum și

nicio modalitate de calcul a acestor două componente ale salariului funcționarilor

publici. Așadar, nu se poate vorbi de existența unui drept atâta timp cât întinderea

acelui drept nu este reglementată în niciun act normativ și nici nu se poate aplica

principiul analogiei întrucât nu există reglementat nici în privința altor categorii

de salariați, funcționari, acest drept sau cuantumul lui și nici prin dispozițiile

art. 152 alin. (2) C. muncii.

În consecință, instanța

de fond a reținut că neexistând niciun criteriu legal de stabilire a celor două

suplimente, instanța este în imposibilitate de a stabili cuantumul acestora în condițiile

în care sunt reglementate în toată legislația sporuri variabile care pot porni de

la 1% și până la 100%, nefiind vorba de incidența, în cauză, a prevederilor

art. 38 și art. 39 C. muncii.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanții C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R.,

D.F.B., S. (P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie .

Prin motivele de recurs,

recurenții-reclamanți susțin, în esență, că dreptul la plata celor două stimulente

a luat naștere prin intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003, care a modificat

art. 29 din Legea nr. 188/1999, anterior republicării în anul 2004, rațiunea fiind

aceea a unei remunerații corespunzătoare a funcționarilor publici și că au dreptul

la sporurile respective, fără nicio condiționare, ulterior încetării suspendării

dispozițiilor respective, la data de 1 ianuarie 2007.

Totodată, se susține că

angajatorul avea obligația de a-i acorda aceste sporuri la data încetării suspendării

dispozițiilor respective din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât sporurile

nu au fost abrogate, ci doar suspendate, iar potrivit C. muncii un drept derivând

dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat, iar salariile

se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor.

În concluzie, recurentele-reclamante

susțin că drepturile respective nu pot fi restrânse discriminatoriu și contrar echității

într-o societate democratică, iar normele de suspendare contravin art. 11 și

art. 20 din Constituție.

Recurenții-reclamanți

invocă și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, susținând că sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie

un bun în sensul prevederilor respective ale Convenției.

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește susținerea

din recurs în sensul că în mod greșit instanța de fond nu a acordat reclamanților

drepturile salariale solicitate prin acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte

constată că soluția Curții de apel este temeinică și legală, atât pentru considerentele

reținute în hotărârea recurată, cât și pentru cele arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,

cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime

în muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul

că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin

O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul

2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 76/2005

și prin O.G.

nr. 2/2006

privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul

2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 417/2006

.

De asemenea, este adevărat

că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare

actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul

la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul

5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31

alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare

pentru perioada în care recurentele-reclamante solicită plata drepturilor în calitate

de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului

și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decât pentru situațiile

expres stabilite.

Astfel fiind, a admite

teoria recurentelor-reclamante și a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului

și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment

pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări

și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație

echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce

revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor

publici, sau în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de

organizare a executării reglementărilor analizate.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența

să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând

că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau

cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de

a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui

drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă

(Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008).

În ceea ce privește susținerea

recurenților-reclamanți în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile solicitate

reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor respective

ale Convenției, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, în jurisprudența

CEDO s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială

decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este

confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva

Slovaciei; C. împotriva României).

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul

art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantele B.S., R.N.D., A.C.V., G.G.C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V.,

C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I.,

M.D. împotriva sentinței nr. 3134 din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2010.