ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1358/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții B.S., R.N.D., A.C.V., G.G.C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D.

au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25%, în total 50%, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, de la momentul numirii în calitate de funcționar public până în prezent, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 3134 din 7 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat acordarea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999, legea funcționarilor publici, privind suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. A arătat instanța de fond că nici legea menționată anterior și niciun alt act normativ în vigoare nu stabilește nici un cuantum și nicio modalitate de calcul a acestor două componente ale salariului funcționarilor publici. Așadar, nu se poate vorbi de existența unui drept atâta timp cât întinderea acelui drept nu este reglementată în niciun act normativ și nici nu se poate aplica principiul analogiei întrucât nu există reglementat nici în privința altor categorii de salariați, funcționari, acest drept sau cuantumul lui și nici prin dispozițiile art. 152 alin. (2) C. muncii.

În consecință, instanța de fond a reținut că neexistând niciun criteriu legal de stabilire a celor două suplimente, instanța este în imposibilitate de a stabili cuantumul acestora în condițiile în care sunt reglementate în toată legislația sporuri variabile care pot porni de la 1% și până la 100%, nefiind vorba de incidența, în cauză, a prevederilor art. 38 și art. 39 C. muncii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie . Prin motivele de recurs, recurenții-reclamanți susțin, în esență, că dreptul la plata celor două stimulente a luat naștere prin intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003, care a modificat art. 29 din Legea nr. 188/1999, anterior republicării în anul 2004, rațiunea fiind aceea a unei remunerații corespunzătoare a funcționarilor publici și că au dreptul la sporurile respective, fără nicio condiționare, ulterior încetării suspendării dispozițiilor respective, la data de 1 ianuarie 2007. Totodată, se susține că angajatorul avea obligația de a-i acorda aceste sporuri la data încetării suspendării dispozițiilor respective din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât sporurile nu au fost abrogate, ci doar suspendate, iar potrivit C. muncii un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat, iar salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor.

În concluzie, recurentele-reclamante susțin că drepturile respective nu pot fi restrânse discriminatoriu și contrar echității într-o societate democratică, iar normele de suspendare contravin art. 11 și art. 20 din Constituție. Recurenții-reclamanți invocă și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenției. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește susținerea din recurs în sensul că în mod greșit instanța de fond nu a acordat reclamanților drepturile salariale solicitate prin acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte constată că soluția Curții de apel este temeinică și legală, atât pentru considerentele reținute în hotărârea recurată, cât și pentru cele arătate în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006 . De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentele-reclamante solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decât pentru situațiile expres stabilite. Astfel fiind, a admite teoria recurentelor-reclamante și a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, sau în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor analizate.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008). În ceea ce privește susținerea recurenților-reclamanți în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenției, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, în jurisprudența CEDO s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei; C. împotriva României). Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele B.S., R.N.D., A.C.V., G.G.C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ș.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D. împotriva sentinței nr. 3134 din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.