ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1601 din 22

decembrie 2010, Tribunalul Maramureș a respins excepția tardivității, a admis

contestația, a dispus anularea Dispoziției nr. 1094 din 23 martie 2009 emisă de

primarul municipiului Baia Mare, cu consecința repunerii în vigoare a

Dispoziției nr. 1898 din 09 iunie 2008 emisă de primarul municipiului Baia

Mare.

În fapt, s-a reținut

că numita M.P.P. (în prezent, decedată) a avut calitatea persoană îndreptățită

la restituirea imobilului în litigiu - casă și teren în suprafață de 438 m.p. -

situat în municipiul Baia Mare, str. O., imobil expropriat prin Decretul nr. 111/1951

și sentința civilă nr. 1154/1970 a Tribunalului Maramureș.

Întrucât imobilul nu

a fost solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta a fost vândut numitei K.P.L.,

prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1977, în privința terenului, fiind

incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.

S-a reținut totodată

că numita M.P.P. a împuternicit două persoane să se ocupe de restituirea, prin

echivalent, a imobilelor naționalizate: pe fiul său, M.I., respectiv pe numitul

V.M.

Fiul defunctei și

contestatorul din prezenta cauză a depus în termen notificarea înregistrată sub

nr. 8499 din 14 august 2001 la Prefectura Maramureș și sub nr. 16190 din 23

iulie 2003 la Primăria Baia Mare. Avocatul, redactor al notificării, nu știa la

acea dată că mama contestatorului era în viață, însă de îndată ce a aflat a

înștiințat Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Comisia a emis

dispoziția nr. 2898 din 09 iunie 2008, prin care a dispus acordarea de

despăgubiri.

Ulterior, în urma

unor verificări suplimentare, Instituția Prefectului, prin adresa din 24

februarie 2009, a semnalat primarului municipiului Baia Mare că notificarea nu

a fost formulată în numele numitei M.P.P., singura care avea calitatea de

persoană îndreptățită, sancțiunea acestui fapt fiind pierderea dreptului la

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, precum și a dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Pârâtul a emis astfel

Dispoziția nr. 1094 din 24 martie 2009, prin care, revocând Dispoziția nr. 1898

din 09 iunie 2008, a respins notificarea numitului M.I. pentru acordarea de

despăgubiri.

Această dispoziție a

fost apreciată ca fiind nelegală, întrucât nu s-a ținut seama de faptul că M.I.

a formulat notificarea nu în nume propriu, ci în numele mamei sale, M.P.P.,

având mandat din partea acesteia. Existența mandatului din partea persoanei

îndreptățite era cunoscută de pârât, situația fiindu-i adusă la cunoștință de

însăși avocata contestatorului.

S-a reținut că

referiri la existența mandatului există în însăși dispoziția atacată, la alin. 2

și 3.

În privința numitei M.P.P.,

s-a apreciat drept certă și necontestată calitatea acesteia de persoană

îndreptățită, fiind îndeplinite astfel cerințele art. 1 alin. (2) și alin. (3),

art. 2 alin. (1) lit. e), art. 20 alin. (4) și alin. (7), art. 22, art. 32 din

Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepția

tardivității formulării contestației, aceasta a fost respinsă, raportat la

împrejurarea că Dispoziția nr. 1094 din 24 martie 2009 a fost comunicată

celuilalt împuternicit al defunctei, V.M., la data de 08 aprilie 2009, iar

contestația a fost depusă de contestator la Poșta israeliană, la data de 05 mai

2009, cu respectarea termenului de 30 zile. Numărul recomandatei menționat în

dovada poștei israeliene (RA24653750212) coincide cu numărul aplicat pe plicul

sosit la instanță și atașat la dosar la fila 36.

Prin decizia civilă nr.

183/ A din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul pârâtului, a

schimbat sentința, în sensul că a respins plângerea reclamantului împotriva

dispoziției nr. 1094 din 23 martie 2009.

Instanța de apel a

apreciat că reținerile instanței de fond sunt greșite, pentru următoarele

considerente:

Conform dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățiți, în înțelesul legii, la măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent,

persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora, iar conform art. 4 alin. (2) din lege, de prevederile legii

beneficiază moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptățite.

În speță, persoana

fizică îndreptățită era mama contestatorului, numita M.P.P., în viață până la

data de 20 octombrie  2008, conform certificatului de deces depus la dosarul

cauzei.

Prin urmare, persoana

îndreptățită care trebuia și putea să formuleze notificare era numai aceasta, M.P.P.,

și nu contestatorul M.I.

Din notificarea

formulată rezultă că M.I. a solicitat în nume propriu acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilul în litigiu, susținând că în ce privește „calitatea mea

de moștenitor arăt că sunt fiul proprietarei tabulare M.P.P., născută L., în

prezent decedată, în acest sens fiind repus de drept în termenul de acceptare a

succesiunii, conform art. 4 pct. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001”.

Certificatul de

deces, declarația sub jurământ, au fost traduse și apostilate la data de 04 mai

2009, astfel că depunerea acestora la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001

s-a făcut, față de data emiterii dispoziției nr. 1094 din 23 martie 2009,

ulterior emiterii acesteia.

Susținerea

intimatului că mama sa ar fi ratificat mandatul, nu poate fi primită, întrucât

acest lucru se putea realiza doar în condițiile în care notificarea ar fi fost

făcută în numele mamei sale, fără existența mandatului la data notificării.

În speță, așa cum s-a

reținut, notificarea a fost făcută în numele său și pentru el de către M.I., și

nu în numele mamei sale.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 iulie 2010,

reclamantul M.I., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

S-a apreciat corect

că numita M.P.P. are calitatea de persoană îndreptățită, însă intenția acesteia

a fost ca fiul său, M.I., să formuleze notificarea în numele ei, și pentru

aceasta i-a dat mandat verbal și mai apoi, în scris.

Aceasta a fost și

intenția recurentului, însă avocata care a redactat notificarea, a greșit.

Greșeala a fost reparată la timp, de aceeași avocată, și pe această bază

intimatul a confirmat de mai multe ori că persoana îndreptățită este M.P.P.

Intimatul nu avea

dreptul legal de a schimba decizia fără a recurge la o procedură juridică prin

care recurentul să fie citat la judecată pentru schimbarea deciziei.

Cu toate că mama

recurentului a fost persoană îndreptățită pentru a primi despăgubiri conform

Legii nr. 10/2001, Curtea a ajuns la concluzia greșită că nu se poate plăti

nici o despăgubire pentru bunurile preluate abuziv.

Protocolul adițional nr.

1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează în chiar primul său

articol protecția dreptului de proprietate. Recunoscând fiecăruia dreptul la

respectarea bunurilor sale, art. 1 garantează, în principiu, dreptul de

proprietate. Dreptul de a dispune de bunurile sale, constituie un element

tradițional al dreptului de proprietate.

S-a evidențiat și

tendința Curții de a identifica protecția prevăzută în acest text ca fiind mult

mai largă decât cea tradițională, acoperită de dreptul de proprietate din

dreptul intern, apropiindu-se mai degrabă de accepțiunea din dreptul

internațional, unde este considerat bun și orice drept dobândit.

Raportând această

jurisprudență la dreptul intern, intră sub incidența art. 1, drepturile reale

principale (dreptul de proprietate și desmembrămintele sale), drepturile reale

accesorii și drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale principale, cum

ar fi dreptul real de folosință sau dreptul de concesiune, corespunzător

dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care au ca titular

subiecte de drept privat.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

În fapt, instanța

anterioară a reținut corect că prin notificarea formulată, reclamantul a

solicitat în nume propriu acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în

litigiu, susținând în mod expres următoarele: în ce privește „calitatea mea de

moștenitor arăt că sunt fiul proprietarei tabulare M.P.P., născută Lax, în

prezent decedată, în acest sens fiind repus de drept în termenul de acceptare a

succesiunii, conform art. 4 pct. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001”.

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 10/2001, (1) sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei

legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz,

prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării

în mod abuziv a acestora, iar conform art. 4 alin. (2) din lege, (4) de prevederile

legii beneficiază moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptățite.

În speță, persoana

fizică îndreptățită era mama contestatorului, numita M.P.P., în viață până la

data de 20 octombrie 2008, conform certificatului de deces depus la dosarul

cauzei.

Prin urmare, persoana

îndreptățită care trebuia și putea să formuleze notificare era numai aceasta, M.P.P.,

și nu contestatorul M.I.

Susținerile

recurentului-reclamant referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1

din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

pot fi reținute, întrucât protecția dreptului de proprietate și garanțiile ce

însoțesc conținutul acestui drept devin pe deplin aplicabile în contextul

deținerii unui bun în sensul Convenției, în cazul de față prin recunoașterea

efectivă a pretenției patrimoniale a reclamantului în condițiile legii speciale

naționale.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 183/ A

din 16 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.