ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6281/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Cu notificarea nr. 1128/2001, Z.K.A. a cerut restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Baia Mare, str. Gheorghe Șincai, ce se identifică în CF 3088 Baia Mare, sub nr. top 604/1 și 605/26, în calitate de moștenitoare a defunctei D.I. și care a fost preluat în mod abuziv de stat. Cu notificările nr. 192/2001 și 327/N/2001, C.I.E., C.A.V.G. și C.I.I., respectiv, V.A.A.M. au cerut acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce se identifică în CF 3088 Baia Mare sub nr. top 604/1 și 605/26 – casă P+1, în prezent supraetajată P+2, și teren în suprafață de 576 mp – ce a aparținut autorilor lor I. și G.D. și care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 218/1960.

Prin Ordinul nr. 341 din 3 noiembrie 2006, Curtea de Conturi a României a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 către notificatorii mai sus arătați, apreciind că imobilul situat în municipiul Baia Mare, str. Gheorghe Șincai, nu poate fi restituit în natură. În motivarea ordinului s-a reținut că imobilul situat la adresa mai sus arătată nu a fost preluat de stat în mod abuziv ci cu titlu valabil, că a fost transmis din administrarea Primăriei Municipiului Baia Mare în administrarea Curții de Conturi a județului Maramureș, prin H.G. nr. 654/1994 și că, în prezent, aparține domeniului public al statului, potrivit dispozițiilor art. 136 din Constituția României și a prevederilor Legii nr. 213/1998, caz în care este exclus de la restituirea în natură, soluție ce se impune cu atât mai mult cu cât notificatorii nu au formulat o astfel de solicitare după modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.

Prin cererea înregistrată sub nr. 40975/3/2006, reclamanta V.A. a solicitat anularea Ordinului nr. 341 din 3 noiembrie 2006 și restituirea în natură a imobilului situat la adresa mai sus arătată, susținând că a fost preluat, în mod abuziv, de către stat, prin Decretul nr. 218/1960, și că poate fi restituit în natură, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001. Prin cererea înregistrată sub nr. 41504/3/2006, reclamanta Z.K.A. a solicitat modificarea Ordinului nr. 341 din 3 noiembrie 2006 și, în principal, restituirea în natură a imobilului sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri în favoarea sa, în calitate de nepoată de frate al proprietarei tabulare a imobilului, R.I., care a fost căsătorită cu D.G.

și care a dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 2 aprilie1939 – cu mențiunea că ceilalți solicitanți nu au făcut dovada calității de moștenitori ai fostei proprietare. Reclamanta Z.K.A. a susținut că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului D.G. a revenit, în lipsa unor descendenți, soției acestuia, D.I., în baza testamentului autentificat sub nr. 60 din 5 mai 1947, al cărei moștenitor a fost fratele, R.I.J., tatăl său, conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 654/1981, pe care l-a moștenit, după decesul intervenit la data de 6 mai 1995, conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 547 din 12 mai 1995. Reclamanta a mai arătat că a solicitat restituirea în natură prin notificarea nr. 1128/2001 și că dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu condiționează aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 de formularea unei noi cereri, de restituire în natură, astfel cum eronat a invocat pârâta.

Pârâta Curtea de Conturi a României a susținut, în justificarea refuzului de restituire în natură, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, după anul 1957, de la numita R.I., ulterior fiind trecut din administrarea Primăriei municipiului Baia Mare în administrarea Curții de Conturi a României, pentru Camera de Conturi Maramureș, prin H.G. nr. 654/1994. Pârâta afirmă că la data de 15 martie 1991, când tatăl reclamantei, R.I.J. a solicitat Primăriei Baia Mare restituirea imobilului, această instituție a emis o adresă de răspuns și a întocmit un proces verbal în baza căruia dreptul de proprietate al lui R.I. a fost anulat și în cartea funciară s-a intabulat dreptul de proprietate al statului, prin indicarea ca temei al preluării Decretul nr. 218/1960.

Mai arată că, deși potrivit hotărârii de guvern anterior menționate s-a transmis în administrare o suprafață de teren de numai 306 mp, în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate și asupra unei suprafețe de 270 mp teren. La data de 2 aprilie 2007, pârâta Curtea de Conturi a României a indicat ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pe Statul Român și a solicitat chemarea în proces a reprezentantului acestuia, Ministerul Finanțelor. La data de 3 aprilie 2007, reclamanta Z.K.A. a chemat în judecată pe V.A.A.M., C.I.E., C.A.V.G. și C.I.I., în condițiile art. 57 C. proc. civ. Prin încheierea din 3 aprilie 2007, tribunalul a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în judecată a titularului dreptului formulată de pârâtă și a introdus în proces, în calitate de intervenienți principali, pe numiții V.A.A.M., C.I.E., C.A.V.G.

și C.I.I. (fila 103 – ds. nr. 41504/3/2006). Prin încheierea de ședință din 29 iunie 2007, Tribunalul București - secția a IV – a civilă a dispus conexarea dosarului nr. 41504/2010 la dosarul nr. 40975/2010, cu următoarele calități procesuale pentru părțile litigante: contestatori: Z.K.A. și V.A.A.M.; intimați Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice și intervenienți în nume propriu: V.A.A.M., C.I.E., C.A.V.G. și C.I.I. Prin încheierea de ședință din 28 septembrie 2007, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. 6559/182/2007 al Judecătoriei Baia Mare, având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de calitate de moștenitor emis de BNP C.C.R.

– V.C.M., referitor la moștenitorii defuncților D.G. și D.I. Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantei Z.K.A., prin încheierea din 5 decembrie 2008. Prin sentința civilă nr. 186 din 6 februarie 2009, Tribunalul București - secția a IV a civilă a admis cererea conexă formulată de reclamanta Z.K.A., în dosarul nr. 41504/3/2006, și a dispus modificarea Ordinului nr. 341 din 03 noiembrie 2006 emis de pârâta Curtea de Conturi a României, în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul Baia Mare, str. Gheorghe Șincai, ce se identifică în CF 3088 Baia Mare, sub nr. top 604/1 și 605/26, cu aplicarea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G.

nr. 209/2005 și Legea nr. 74/2007. Prin aceeași sentință, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de anulare a ordinului mai sus arătat formulată de reclamanta V.A.A.M., precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de V.A.M., C.I.E.M., C.A.V. și C.I.I., în contradictoriu cu Z.K.A., și, totodată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Z.K.A. În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanta Z.K.A. are calitate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, în calitate de fiică a lui R.I.J., la rândul său, unicul moștenitor al defunctei R.I., căsătorită D., în calitate de frate al defunctei, ca urmare a renunțării la succesiunea acesteia a celorlalți succesori.

Prima instanță a constatat că nici reclamanta V.A. și nici intervenienții C.I.E.M., C.A.V. și C.I.I. nu au dovedit calitatea de moștenitori ai defunctei D.I., cu precizarea că mențiunile certificatului de calitate de moștenitor nr. 35 din 11 martie 2003, invocate prin cererea dedusă judecății, au fost anulate prin sentința civilă nr. 6411 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureș. Prima instanță a apreciat că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamanta Z.K.A., în raport de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, cu obligarea acesteia de a menține destinația dată în prezent imobilului timp de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, în condițiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la proba cu expertiză topografică solicitată de pârâtă, prima instanța a apreciat că nu se impune a fi încuviințată, întrucât „nu s-a contestat ordinul prefectului” (fila 143). Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Curtea de Conturi a României, arătând că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că imobilul face parte din domeniul public al statului, fiind în administrarea sa și că din actele depuse la dosar rezultă că actuala construcție este un imobil nou în raport cu cel preluat de la proprietarul tabular, caz în care nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri. Prin decizia civilă nr. 512/A din 22 octombrie 2009, Curtea de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea hotărârii instanța a reținut că pârâta nu a administrat probatorii în sensul apărării invocate prin apel, potrivit căreia actualul imobil este unul nou în raport de cel preluat de stat. Instanța de apel a statuat că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta Z.K.A. a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură, precum și faptul că apărarea pârâtei, potrivit căreia imobilul este folosit de către o instituție publică, nu împiedică restituirea în natură. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta susține că hotărârile instanțelor de fond au fost pronunțate cu încălcarea prevederilor art. 2, art. 10, art. 16 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 12 alin. (4) și (5) din legea nr. 213/1998 privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia, respectiv a dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituția României. Anume, pârâta susține că instanțele de fond nu au avut în vedere că imobilul în litigiu aparține domeniului public al statului, sens în care se impunea chemarea în proces a Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor (art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998), că acest imobil este dat doar în administrarea Curții de Conturi a României, în baza H.G.

nr. 654 din 19 septembrie 2004, și că astfel de bunuri, afectate activităților de interes public, sunt caracterizate de o inalienabilitate absolută și nelimitată, caz în care nu pot face obiectul procedurilor de restituire în natură către foștii proprietari. Deosebit de aceasta, pârâta susține că instanțele de fond nu au ținut cont de faptul că imobilul revendicat este un imobil nou, în raport cu cel preluat de la proprietarul tabular. În acest sens, pârâta reiterează apărarea potrivit căreia la nivelul anilor 1950, pe amplasamentul construcției preluată din patrimoniul autoarei reclamantei, care a fost dezafectată, s-a construit de către fostul Trust de Construcții o clădire nouă, pentru sediul acestuia, iar după terminare, în clădirea respectivă a funcționat Consiliul Județean al pionierilor, Comitetul Județean și Municipal UTM și apoi UTC și BTT, pentru ca, în final, să fie transmisă în administrarea sa.

Pârâta susține că a solicitat în apel, pentru clarificarea situației de fapt mai sus arătate, încuviințarea probei cu expertiză tehnică, care însă nu a fost primită, în mod nejustificat, cu încălcarea astfel a principiului rolului activ, în baza căruia instanța de judecată este datoare să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. În fine, pârâta susține că au fost încălcate prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta avea dreptul de a primi doar măsuri reparatorii prin echivalent, restituirea în natură putând fi dispusă doar pentru partea de teren rămasă liberă, adică neafectatată de construcțiile noi, autorizate, instanțele de fond dispunând în mod greșit restituirea către reclamantă a unei construcții noi, autorizate, în condițiile în care vechea clădire, naționalizată de stat, în prezent, nu mai există, fiind dezafectată.

În recurs, pârâta a depus înscrisuri noi, anume autorizațiunea de construire nr. 8823 din 19 noiembrie 1953 emisă de Sfatul popular al orașului de subordonare Baia Mare, prin care Întreprinderea Regională de construcții a fost autorizată să execute un bloc – cu birouri și locuințe – în str. 17 octombrie din orașul Baia Mare, precum și autorizația de construire nr. 477 din 22 noiembrie 1994 emisă de Primăria municipiului Baia Mare, prin care Curtea de Conturi a județului Maramureș a fost autorizată să efectueze reparații capitale și amenajări funcționale la demisol, parter, etaj și modernizare mansardă la clădirea din str. Gheorghe Șincai, edificată în anii 1953- 1955 ca sediu al Întreprinderii locale de construcții.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. În speță, instanțele de fond nu au stabilit și motivat, prin trimitere la probatoriile apreciate a fi relevante, situația de fapt în baza căreia au concluzionat că imobilul construcție în litigiu este unul și același cu cel preluat de stat, în mod abuziv, din patrimoniul autoarei reclamantei Z.K.A. și că acesta are regimul juridic prevăzut de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială a legii, cu consecința restituirii în natură.

De asemenea, se constată că instanța de apel nu a analizat apărarea formulată de pârâtă potrivit căreia raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză îi sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât actuala construcție ar fi un imobil nou, care nu se identifică cu construcția preluată de stat din patrimoniul autoarei reclamantei, care a fost dezafectată și pe amplasamentului căreia s-a edificat o construcție nouă, autorizată, de către fostul Trust de construcții al județului Maramureș, în anul 1950, și nu a răspuns criticii potrivit căreia prima instanță a refuzat, în mod nejustificat, încuviințarea probei cu o expertiză tehnică având ca obiectiv clarificarea acestui fapt.

Referitor la administrarea probei cu o expertiză tehnică a imobilului în litigiu, se constată că a fost propusă de pârâtă prin cererea de apel, în conformitate cu prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. și că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra sa, în condițiile impuse de dispozițiile procedurale. Simplu fapt că pârâta nu s-a prezentat în fața instanței de apel la cel de-al doilea termen de judecată pentru a reitera solicitarea de încuviințare a probei cu expertiză tehnică, formulată prin cererea de apel, nu este de natură să conducă la concluzia reținută în considerentele hotărârii recurate, relative la lipsa de diligență a pârâtei în a-și dovedi apărările. De altminteri, este de observat că dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. impun instanței de apel obligația de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, aceasta putând încuviința, potrivit alin. (2), refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Așa fiind, constatând că împrejurările de fapt ale cauzei sub aspectele criticate pe calea apelului, relative la lipsa de identitate între actuala construcție a cărei retrocedare se cere – construcție pretins a fi una nouă - și cea preluată de stat din patrimoniul autoarei reclamantei Z.K.A. – pretins a fi fost demolată după momentul deposedării - nu au fost verificate și clarificate de instanțele de fond, în raport de dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa hotărârea instanței de apel și a trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Aceasta, întrucât o astfel de omisiune echivalează cu o lipsă de cercetare efectivă a fondului pretențiilor deduse judecății și, respectiv, a apărărilor formulate de pârâtă pe calea apelului și este de natură să pună instanța de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar cu privire la aplicarea corectă a legii raportului juridic dedus, în concret, judecății. În rejudecare, instanța de trimitere va stabili motivat momentul la care a avut loc deposedarea autoarei reclamantei de imobilul în litigiu și dacă actuala clădire se identifică, în tot sau în parte, cu clădirea care a fost deținută în proprietate de autoarea reclamantei Z.K.A.

În acest scop, instanța de trimitere va solicita părților să depună înscrisuri relevante pentru identificarea clădirii și va administra proba cu expertiză tehnică solicitată de pârâtă, având ca obiective identificarea imobilului – clădire și teren – care a fost deținut în proprietate de autoarea reclamantei, în raport de mențiunile contractului de vindere – cumpărare datat 2 aprilie 1939 și de mențiunile din cartea funciară, precum și stabilirea identității, în tot sau în parte, a imobilului astfel identificat cu imobilul – teren și clădire – deținut în administrare de pârâtă, prin predare de către Prefectura județului Baia Mare, astfel cum acesta a fost identificat prin H.G.

nr. 655 din 19 septembrie 1994, cu analizarea și a mențiunilor înscrisurilor noi depuse în recurs (autorizațiunea de construire nr. 8823 din 19 noiembrie 1953 emisă de Sfatul popular al orașului de subordonare Baia Mare și autorizația de construire nr. 477 din 22 noiembrie 1994 emisă de Primăria municipiului Baia Mare), precum și a oricăror altor mențiuni ale unor înscrisuri depuse de părțile litigante, apreciate a fi relevante sub acest aspect. Celelalte critici formulate de pârâtă, prin intermediul recursului, se dovedesc a fi nefondate.

Anume, se constată că prevederile legale pretins a fi încălcate de instanțele de fond, anume prevederile art. 2, art. 10, art. 16 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia, respectiv ale art. 136 alin. (4) din Constituția României - nu interzic restituirea către foștii proprietari, în cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparație – Legea nr. 10/2001 – a imobilelor care, în prezent, aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ teritoriale, respectiv, care sunt afectate desfășurării unei activități de interes public, fiind irelevant că acestea au fost preluate cu sau fără un titlu valabil, cât timp preluarea a fost una abuzivă.

Dimpotrivă, se constată că potrivit dispozițiilor art. 9 din lege, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Mai mult, potrivit prevederilor cap. 2 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sintagma „unitate deținătoare” semnifică entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, în condițiile legii, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun, astfel cum este și cazul pârâtei care exercită asupra imobilului în litigiu un drept de administrare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei civile nr. 512/A din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel București – Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.