ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6185/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 5 februarie 2009, reclamanta G.D. a chemat în judecată pe pârâta C.M.D., pentru ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 1.000.000 lei despăgubiri civile reprezentând daune morale. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 22, art. 23 și art. 26 din Constituția României, art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 14 alin. (2) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Prin sentința civilă nr. 190 din 19 iunie 2009, Tribunalul Mehedinți a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

În esență, instanța a reținut că deși fapta pârâtei a fost de natură a-i provoca reclamantei un disconfort emoțional și psihic ce s-a manifestat prin accese de plâns și insomnii, aceste manifestări concrete nu se circumscriu obiectului de incidență al reglementărilor interne și internaționale invocate de reclamantă, întrucât acestea nu reprezintă tratamente inumane și degradante, astfel cum sunt definite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în acest sens Cauzele Barbu Anghelescu, Moldovan contra României, Raminen contra Finlandei, Ilașcu și alții contra Moldovei. Prin decizia civilă nr. 313 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

S-a reținut că pârâta cu ocazia unor apariții televizate a afirmat pe postul local de televiziune că împotriva reclamantei s-a pornit urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și că aceste afirmații aveau la acea dată o bază factuală în sentința penală 103/2008 a Judecătoriei Strehaia. Totodată, în presa locală, s-au reprodus același afirmații ale pârâtei prin care aceasta justifica și măsura luată, de suspendare a reclamantei din funcția de inspector de specialitate. Într-adevăr, în perioada în care pârâta a făcut aceste afirmații existau date privitoare la începerea urmăririi penale împotriva reclamantei.

Astfel, prin sentința penală nr. 103 din 30 iunie 2008 a Judecătoriei Strehaia s-a admis plângerea formulată de Daba Lenuța împotriva rezoluției 1020/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia și rezoluției nr. 133/2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, care s-au desființat și s-a trimis cauza spre rejudecare la Parchet în vederea începerii urmăririi față de reclamantă pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu. Sentința a fost menținută prin decizia penală nr. 441 R din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Mehedinți. Prin urmare, nu era necesară analizarea acestei decizii în considerentele sentinței apelate, atâta timp cât nu a schimbat soluția din sentința penală 103/2008 a Judecătoriei Strehaia și nici nu ducea la reținerea altei stări de fapt.

Totodată, rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia nr. 1020/P/2007, de confirmare a propunerii organelor de cercetare penală de începere a urmăririi penale, la care se referă apelanta, a fost desființată prin sentința penală sus-menționată. Prin urmare, concluzia ce se impunea era aceea că afirmațiile făcute de pârâtă cu privire la începerea urmăririi penale față de reclamantă se bazau, la data la care acestea au fost făcute, pe hotărâri judecătorești. Din afirmațiile pârâtei, preluate în presa locală, nu rezultă că aceasta ar fi susținut și existența vinovăției reclamantei pentru fapte de care a fost acuzată, pentru a se pune în discuție încălcarea prezumției de nevinovăție instituită prin normele de drept intern și internațional.

Referitor la actele imputate pârâtei, constând în afirmațiile făcute în presă cu privire la reclamantă, în dreptul intern s-a incriminat prin art. 225 C. pen. infracțiunea de calomnie și s-a reglementat procedura de punere în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Prin urmare, urmărirea și pedepsirea infracțiunii se putea declanșa doar la plângerea prealabilă a reclamantei. Pe de altă parte, în situația dată, fiind vorba de afirmarea unor opinii prin presă, trebuie avute în vedere și obligațiile ce revin statelor semnatare ale Convenției Europene în temeiul art. 10 din Convenție. Art. 10 din Convenție apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și pe cea de informare, fără nici o constrângere, prin mijloace tehnice diverse.

În jurisprudența Curții Europene s-a subliniat că art. 10 garantează libertatea de exprimare oricărei persoane, fără a face vreo distincție privitoare la natura scopului în vederea căruia această libertate se exercită sau cu privire la rolul pe care-l are în viața socială cel ce o exercită. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 4 ianuarie 2010, reclamanta G.D. prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

- hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - în mod greșit, ambele instanțe nu au avut în vedere criterii obiective rezultate din cazul concret dedus judecății și nu au apreciat obiectiv intensitatea și gravitatea afirmațiilor făcute de pârâtă prin mijloacele de comunicare în masă, prin care a încercat denigrarea sa sistematică și inducerea ideii că ar fi o persoană care a săvârșit fapte penale. Atitudinea pârâtei nu s-a oprit la a face simple declarații de presă sau a emite ordine nelegale. Profitând de faptul că după alegerile generale din toamna anului 2008 a câștigat un mandat de deputat din partea P.D.L, pârâta a început, prevalându-se de această calitate, să intoxice opinia publică cu aceleași acuzații grave la adresa sa, cerându-i public să demisioneze.

Exprimarea în mod repetat de către pârâtă a unor puncte de vedere neconforme eu realitatea, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, i-a încălcat grav prezumția de nevinovăție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, i-a creat grave prejudicii de ordin moral, cu afectarea onoarei și demnității sale. Pârâta a transmis, prin afirmațiile sale, informații neadevărate, folosind expresii jignitoare, calomnioase și vexatorii, fără ca aceste afirmații să fie argumentate de probe. Fără îndoială, din ansamblul probelor existente la dosar, instanțele trebuiau să tragă concluzia că atitudinea pârâtei a adus o atingere gravă reputației, onoarei și demnității reclamantei, iar prin repetarea unor afirmații mincinoase o perioadă îndelungată, i-a creat acesteia puternice traume psihice.

Instanțele aveau obligația să motiveze și să argumenteze temeinic hotărârile prin care au respins cererea sa, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Ambele instanțe au ignorat, în mod deliberat, ansamblul probator, faptul că s-a stabilit clar raportul de cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciul reclamat. Legea română și reglementările europene exclud posibilitatea stabilirii vinovăției unei persoane în afara procedurilor penale desfășurate în fața instanței competente. Pârâta nu este nici judecător, nici procuror, și trebuia să se supună deciziilor pe care le pronunță magistrații din România. Dreptul prevăzut de art. 3 din Convenția Europeană reprezintă una din valorile fundamentale ale societății democratice.

Aplicarea sa nu poate fi îngrădită de nici o limitare. În lumina practicii constante a Curții Europene a Drepturilor, tratamentul inuman este acela care provoacă în mod voit suferințe psihice sau fizice de o intensitate deosebită, iar tratamentul degradant este acela care umilește individul în fața lui însuși, a altor persoane sau care îl determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale. Afirmațiile pârâtei i-au creat un puternic sentiment de frustrare, de dezumanizare, de afectare gravă a prestigiului profesional, a personalității sale morale, familiale și sociale. Instanța de fond și instanța de apel au pronunțat soluții nelegale și netemeinice, încălcând și aplicând greșit legea, întrucât nu au făcut aplicarea art. 225 C. proc.

civ. - pârâta, legal citată cu mențiunea de a se prezenta la interogatoriu, a refuzat să se prezinte în fața instanței. Ambele hotărâri sunt nelegale și netemeinice și încalcă principiul dreptului la un proces echitabil, prin refuzul instanțelor de fond și de apel de a primi la dosar și de a viziona o înregistrare video a unei emisiuni televizate în care pârâta a făcut aceleași afirmații neadevărate, calomnioase, de natură a-i leza grav onoarea și demnitatea. Recursul va fi respins ca tardiv, pentru considerentele ce urmeză: În drept, potrivit art. 301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii.

În cauza dedusă judecății, în raport de data comunicării - 7 decembrie 2009, termenul de exercitare a recursului s-a împlinit la data de 23 decembrie 2009. Așa fiind, cum recursul a fost înregistrat în data de 4 ianuarie 2010, în mod evident după expirarea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte urmează a constata că acesta a fost tardiv declarat. Împrejurarea că, în cauză, s-a pronunțat încheierea din 18 decembrie 2009, nu prezintă relevanță sub aspectul declarării în termen a recursului, întrucât îndreptarea a vizat exclusiv numărul deciziei pronunțate în apel, ceea ce înseamnă că pretinsele critici de nelegalitate puteau fi formulate, conținutul hotărârii instanței de apel ajungând în condiții de regularitate procedurală la cunoștința recurentei-reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei nr. 313 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.