ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6185/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea adresată acestei instanțe la data de

5 februarie 2009, reclamanta G.D. a chemat în judecată pe pârâta C.M.D.,

pentru ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunța

să fie obligată la plata sumei de 1.000.000 lei despăgubiri

civile reprezentând daune morale.

În drept, reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe art. 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 22, art. 23 și art. 26 din Constituția

României, art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

și art. 14 alin. (2) din Pactul Internațional cu privire la

drepturile civile și politice.

Prin sentința civilă nr. 190

din 19 iunie 2009, Tribunalul Mehedinți a respins, ca nefondată,

acțiunea reclamantei.

În esență, instanța a

reținut că deși fapta pârâtei a fost de natură a-i provoca

reclamantei un disconfort emoțional și psihic ce s-a manifestat prin

accese de plâns și insomnii, aceste manifestări concrete nu se

circumscriu obiectului de incidență al reglementărilor interne

și internaționale invocate de reclamantă, întrucât acestea nu

reprezintă tratamente inumane și degradante, astfel cum sunt definite

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în acest sens

Cauzele Barbu Anghelescu, Moldovan contra României, Raminen contra Finlandei,

Ilașcu și alții contra Moldovei.

Prin decizia civilă nr. 313 din

18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei.

S-a reținut că pârâta cu

ocazia unor apariții televizate a afirmat pe postul local de televiziune

că împotriva reclamantei s-a pornit urmărirea penală pentru

săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și că

aceste afirmații aveau la acea dată o bază factuală în

sentința penală 103/2008 a Judecătoriei Strehaia. Totodată,

în presa locală, s-au reprodus același afirmații ale pârâtei

prin care aceasta justifica și măsura luată, de suspendare a

reclamantei din funcția de inspector de specialitate.

Într-adevăr, în perioada în

care pârâta a făcut aceste afirmații existau date privitoare la

începerea urmăririi penale împotriva reclamantei. Astfel, prin

sentința penală nr. 103 din 30 iunie 2008 a Judecătoriei

Strehaia s-a admis plângerea formulată de Daba Lenuța împotriva

rezoluției 1020/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria

Strehaia și rezoluției nr. 133/2008 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Mehedinți, care s-au desființat și s-a trimis cauza

spre rejudecare la Parchet în vederea începerii urmăririi față

de reclamantă pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în

serviciu. Sentința a fost menținută prin decizia penală nr.

441 R din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Mehedinți. Prin urmare, nu era

necesară analizarea acestei decizii în considerentele sentinței

apelate, atâta timp cât nu a schimbat soluția din sentința

penală 103/2008 a Judecătoriei Strehaia și nici nu ducea la

reținerea altei stări de fapt. Totodată, rezoluția

Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia nr. 1020/P/2007, de

confirmare a propunerii organelor de cercetare penală de începere a

urmăririi penale, la care se referă apelanta, a fost desființată

prin sentința penală sus-menționată.

Prin urmare, concluzia ce se impunea

era aceea că afirmațiile făcute de pârâtă cu privire la

începerea urmăririi penale față de reclamantă se bazau, la

data la care acestea au fost făcute, pe hotărâri judecătorești.

Din afirmațiile pârâtei, preluate în presa locală, nu rezultă

că aceasta ar fi susținut și existența vinovăției

reclamantei pentru fapte de care a fost acuzată, pentru a se pune în

discuție încălcarea prezumției de nevinovăție

instituită prin normele de drept intern și internațional.

Referitor la actele imputate

pârâtei, constând în afirmațiile făcute în presă cu privire la

reclamantă, în dreptul intern s-a incriminat prin art. 225 C. pen.

infracțiunea de calomnie și s-a reglementat procedura de punere în mișcare

a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Prin urmare,

urmărirea și pedepsirea infracțiunii se putea declanșa doar

la plângerea prealabilă a reclamantei.

Pe de altă parte, în

situația dată, fiind vorba de afirmarea unor opinii prin presă,

trebuie avute în vedere și obligațiile ce revin statelor semnatare

ale Convenției Europene în temeiul art. 10 din Convenție. Art. 10 din

Convenție apără libertatea de exprimare a opiniilor și

ideilor, precum și pe cea de informare, fără nici o

constrângere, prin mijloace tehnice diverse. În jurisprudența Curții

Europene s-a subliniat că art. 10 garantează libertatea de exprimare

oricărei persoane, fără a face vreo distincție privitoare

la natura scopului în vederea căruia această libertate se

exercită sau cu privire la rolul pe care-l are în viața socială

cel ce o exercită.

Împotriva deciziei instanței de

apel a formulat cerere de recurs la data de 4 ianuarie 2010, reclamanta G.D.

prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii - în mod greșit, ambele instanțe

nu au avut în vedere criterii obiective rezultate din cazul concret dedus

judecății și nu au apreciat obiectiv intensitatea și

gravitatea afirmațiilor făcute de pârâtă prin mijloacele de

comunicare în masă, prin care a încercat denigrarea sa sistematică

și inducerea ideii că ar fi o persoană care a săvârșit

fapte penale. Atitudinea pârâtei nu s-a oprit la a face simple declarații

de presă sau a emite ordine nelegale. Profitând de faptul că

după alegerile generale din toamna anului 2008 a câștigat un mandat

de deputat din partea P.D.L, pârâta a început, prevalându-se de această

calitate, să intoxice opinia publică cu aceleași acuzații

grave la adresa sa, cerându-i public să demisioneze.

Exprimarea în mod repetat de

către pârâtă a unor puncte de vedere neconforme eu realitatea, prin

intermediul mijloacelor de informare în masă, i-a încălcat grav

prezumția de nevinovăție, pe de o parte, iar, pe de altă

parte, i-a creat grave prejudicii de ordin moral, cu afectarea onoarei și

demnității sale. Pârâta a transmis, prin afirmațiile sale,

informații neadevărate, folosind expresii jignitoare, calomnioase

și vexatorii, fără ca aceste afirmații să fie

argumentate de probe. Fără îndoială, din ansamblul probelor

existente la dosar, instanțele trebuiau să tragă concluzia

că atitudinea pârâtei a adus o atingere gravă reputației,

onoarei și demnității reclamantei, iar prin repetarea unor

afirmații mincinoase o perioadă îndelungată, i-a creat acesteia

puternice traume psihice.

Instanțele aveau obligația

să motiveze și să argumenteze temeinic hotărârile prin care

au respins cererea sa, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Ambele

instanțe au ignorat, în mod deliberat, ansamblul probator, faptul că

s-a stabilit clar raportul de cauzalitate între fapta pârâtei și

prejudiciul reclamat.

Legea română și

reglementările europene exclud posibilitatea stabilirii

vinovăției unei persoane în afara procedurilor penale

desfășurate în fața instanței competente. Pârâta nu este

nici judecător, nici procuror, și trebuia să se supună

deciziilor pe care le pronunță magistrații din România.

Dreptul prevăzut de art. 3 din

Convenția Europeană reprezintă una din valorile fundamentale ale

societății democratice. Aplicarea sa nu poate fi îngrădită

de nici o limitare. În lumina practicii constante a Curții Europene a

Drepturilor, tratamentul inuman este acela care provoacă în mod voit

suferințe psihice sau fizice de o intensitate deosebită, iar

tratamentul degradant este acela care umilește individul în fața lui

însuși, a altor persoane sau care îl determină să acționeze

împotriva voinței sau conștiinței sale. Afirmațiile pârâtei

i-au creat un puternic sentiment de frustrare, de dezumanizare, de afectare

gravă a prestigiului profesional, a personalității sale morale,

familiale și sociale.

Instanța

de fond și instanța de apel au pronunțat soluții nelegale

și netemeinice, încălcând și aplicând greșit legea,

întrucât nu au făcut aplicarea art. 225 C. proc. civ. - pârâta, legal

citată cu mențiunea de a se prezenta la interogatoriu, a refuzat

să se prezinte în fața instanței.

Ambele

hotărâri sunt nelegale și netemeinice și încalcă principiul

dreptului la un proces echitabil, prin refuzul instanțelor de fond și

de apel de a primi la dosar și de a viziona o înregistrare video a unei

emisiuni televizate în care pârâta a făcut aceleași afirmații

neadevărate, calomnioase, de natură a-i leza grav onoarea și

demnitatea.

Recursul va fi respins ca tardiv,

pentru considerentele ce urmeză:

În drept, potrivit art. 301 alin. (1)

teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile

și curge de la comunicarea hotărârii.

În cauza dedusă

judecății, în raport de data comunicării - 7 decembrie 2009,

termenul de exercitare a recursului s-a împlinit la data de 23 decembrie 2009.

Așa fiind, cum recursul a fost

înregistrat în data de 4 ianuarie 2010, în mod evident după expirarea

termenului prevăzut de lege, Înalta Curte urmează a constata că

acesta a fost tardiv declarat.

Împrejurarea că, în cauză,

s-a pronunțat încheierea din 18 decembrie 2009, nu prezintă

relevanță sub aspectul declarării în termen a recursului,

întrucât îndreptarea a vizat exclusiv numărul deciziei pronunțate în

apel, ceea ce înseamnă că pretinsele critici de nelegalitate puteau

fi formulate, conținutul hotărârii instanței de apel ajungând în

condiții de regularitate procedurală la cunoștința

recurentei-reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei nr. 313 din 18 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.